ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5186/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5186/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 90 din 1

februarie 2005, Tribunalul Covasna a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de SC C. SA și A.V.A.S., precum și excepțiile

prematurității, inadmisibilității și necompetenței, respectiv cererea de

disjungere formulată de A.V.A.S.

A fost admisă plângerea formulată de

B.R. și G.I., în contradictoriu cu SC C. SA și s-a anulat decizia nr. 1 din 22

iunie 2001 emisă de intimată. S-a admis cererea petiționarilor și a fost

obligată intimata să le plătească despăgubiri bănești pentru imobilul înscris

în C.F. a localității Sf. Gheorghe, cu nr.top. 157, în suprafață de 1485 mp, în

prezent grădină și restaurant, nr.top.156/2, în suprafață de 1012 mp, în

prezent grădină, depozit, terasă acoperită pe parter și etaj, terasă acoperită

pe parter, terasă descoperită, laborator, carmangerie și anume: suma de

396.894.046 lei echivalentul a 11.686 dolari SUA pentru construcții și suma de

2.120.202.700 lei, echivalentul a 62.425 dolari SUA la cursul în lei la data

plății, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expertul Z.I.

Intimata a fost obligată să

plătească suma de 5.460.000 lei cheltuieli de judecată și s-a respins cererea

de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de SC C. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele împrejurări.

Prin notificarea nr. 8/2001, B.R.,

născută G. și G.I., moștenitori ai foștilor proprietari tabulari, au cerut să

le fie restituit în natură imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, nr.top. 157

și 156/2 (în prezent restaurantul S.), iar unitatea notificată, SC C. SA, prin

decizia nr. 1 din 22 iunie 2001, a respins cererea de restituire în natură,

constatând că imobilul a intrat în posesia sa cu titlu, prin cumpărarea a 39,9%

din acțiunile societății.

Petiționarii au formulat și o altă

acțiune, în contradictoriu cu mai mulți pârâți, printre care și pârâta SC C.

SA, iar în acel proces s-a anulat contractul de donație încheiat de autorii lor

cu Statul Român și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC

C. SA.

Imobilul care face obiectul

procesului a fost preluat de stat printr-un contract de donație care, fiind

anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu poate fi considerat

titlu valabil, iar intimata SC C. SA, care a cumpărat acțiunile deținute de

FPS, avea la data notificării calitatea de unitate deținătoare.

În cauză s-a efectuat o expertiză

tehnică, în care este stabilită destinația imobilului, iar în privința

sistemului constructiv al clădirilor, expertul a stabilit care sunt părțile

vechi realizate anterior anilor 1961-1964 și cele construite ulterior, precum

și faptul că în urma transformării suferite a rezultat o clădire nouă față de

cea preluată de stat.

De aceea, potrivit art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, se pot acorda măsuri reparatorii numai prin echivalent.

Transformările sunt evidente și pentru faptul că imobilul care la data

preluării avea destinația de locuință, în prezent este folosit ca restaurant,

având și unele anexe.

Articolul 36 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 prevede că în cazul în care persoana îndreptățită a cerut restituirea

în natură, însă aceasta nu este aprobată, unitatea deținătoare va transmite

decizia ori dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești către

prefectura în a cărei rază își are sediul. Una din variantele în care poate fi

realizat dreptul la despăgubiri bănești este cea prevăzută la litera a.

Intimata este unitate deținătoare în

sensul legii, chiar dacă în timpul procesului a înstrăinat imobilele cu sumele

de 3.500.000.000 lei exclusiv TVA și 922.655.000 lei exclusiv TVA.

Prevederile art. 27 din Legea nr.

10/2001 nu sunt incidente în cauză, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu

valabil, iar art. 20.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.

10/2001 privește restituirea în natură.

Intimata are calitate procesuală,

chiar dacă a înstrăinat imobilul, pentru că în prețul primit este inclusă și

valoarea construcțiilor preluate de la autorii reclamanților, care nu au fost

demolate, iar în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) și art. 24

alin. (1) și (2) din lege.

Excepția necompetenței materiale și

cererea de disjungere formulate de chemata în garanție nu sunt întemeiate,

deoarece, potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în

garanție se judecă o dată cu cererea principală.

Neîntemeiate sunt și excepțiile

prematurității și inadmisibilității, deoarece în privința prematurității s-au

invocat aspecte privitoare la condițiile prevăzute de legislația în materia privatizării,

iar legat de inadmisibilitate s-au invocat aspecte privitoare la necesitatea

adresării notificării prefecturii și obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative.

Cererea de chemare în garanție se

respinge, pentru că, așa cum a susținut chemata în garanție, nu sunt

îndeplinite prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată

prin Legea nr. 99/1999, care impun condiția existenței unei hotărâri definitive

și irevocabile de obligare a intimatei la echivalentul bănesc al imobilului.

Prin decizia civilă nr. 621/A din 5

iulie 2005, Curtea de Apel Brașov a respins apelul formulat de pârâta SC C. SA

împotriva sentinței tribunalului, reținând că imobilul fiind preluat fără titlu

valabil nu sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar

precizarea acțiunii, în sensul solicitării de măsuri reparatorii în echivalent,

a fost determinată de faptul că expertul a stabilit că restituirea în natură a

imobilului nu este posibilă.

Reține instanța de apel, că pârâta

are calitate procesuală, deoarece este deținătoarea bunului înregistrat în

patrimoniul său, iar, conform art. 24 alin. (1) și (2) din lege, avea obligația

să facă oferta de despăgubiri.

Instanța judecătorească are, conform

art. 31 din Legea nr. 10/2001, competența să stabilească cuantumul

despăgubirilor, obligația de plată revine unității deținătoare și nu

Ministerului de Finanțe, A.V.A.S. sau prefecturii, iar cererea de chemare în

garanție corect a fost respinsă, față de prevederile art. 32 alin. (5) din

Legea nr. 99/1999.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta care, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., formulează următoarele critici.

- Concluzia instanței de apel

stabilește o premisă falsă „pentru că a statuat că imobilul este supus

restituirii, însă, după cum s-a dovedit în cursul judecății, reclamanții au

dreptul numai la restituirea prin echivalent.

- Decizia contestată nu este supusă

anulării, deoarece a fost dată în raport cu cererea formulată de contestatori,

care prin notificare au solicitat restituirea în natură. Obligarea intimatei la

despăgubiri bănești a fost cerută în cursul procesului, prin precizarea de la

fila 122, iar cererea de restituire în natură nu este întemeiată, pentru că

reclamanții au precizat că solicită măsuri reparatorii prin echivalent sub

forma despăgubirilor bănești.

- Printr-o motivare care încalcă

prevederile art. 261 C. proc. civ. instanța de apel a reținut că

recurenta-pârâtă are calitate procesuală pasivă, are obligația de a propune și

oferi despăgubiri și că instanța este competentă să stabilească cuantumul

acestor despăgubiri.

Aceste rețineri constituie o

încălcare a legii, deoarece persoana interesată are obligația să identifice

imobilul, iar petiționarii aveau cunoștință că bunul este nou în proporție de

70% și că urmează regimul juridic al restituirii prin echivalent.

De aceea, „față de prevederile care

stabilesc că unitate deținătoare este una din unitățile la care statul are rol

preponderent”, instanța trebuia să stabilească fără echivoc, cine are calitate procesuală

pasivă în raportul juridic dedus judecății, iar față de precizarea că se cer

despăgubiri bănești trebuiau aplicate prevederile art. 36 alin. (2), art. 30

alin. (2) sau art. 35, art. 27 alin. (2), după caz.

Decizia atacată nu cuprinde motivele

de fapt și de drept pe care s-a bazat reținerea că recurenta are calitate

procesuală pasivă și nu unul din celelalte organe menționate de lege, iar

nivelul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari se stabileau după

procedura instituită de art. 36 din Legea nr. 10/2001 și nu de instanță. În

hotărâre se fac referiri la art. 31 din lege pentru justificarea stabilirii

cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată, însă textul are în

vedere accesul la justiție după ce despăgubirile au fost acordate de

autoritatea administrativă.

Susține recurenta, că intimații sunt

îndreptățiți la despăgubiri bănești, însă acestea se acordă de prefectura în a

cărei rază teritorială se află imobilul, iar pentru situația în care donația

este anulată, cum este cazul în speță, obligația de plată revine Ministerului

Finanțelor.

Argumente în acest sens există atât

în legea specială, cât și în art. 834 C. civ.

Prin urmare, obligați să facă plata

despăgubirilor bănești fiind, după caz, Ministerul Finanțelor, Prefectura

Covasna sau A.V.A.S. , greșit prin decizia atacată s-a menținut obligarea la

plată a SC C. SA. Legea, prin deținător juridic, a avut în vedere pe titularul

obligației de reparație, iar imposibilitatea restituirii în natură a bunului

atrage după sine lipsa calității procesuale pasive a recurentei.

Recursul va fi admis, pentru

considerentele la care ne vom referi în continuare.

În declarația de recurs sunt

invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

însă criticile formulate fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Recurenta nu a formulat critici în

sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text care are în vedere schimbarea

naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului pe care

părțile l-au încheiat și nu greșita calificare a cererilor formulate de

acestea, iar dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în

cauză, deoarece hotărârile pronunțate de tribunal și de instanța de apel

cuprind motivele pe care se sprijină soluțiile date.

Sunt însă incidente prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece soluția obligării recurentei-pârâte la plata

despăgubirilor bănești către intimații-reclamanți, pronunțată de tribunal,

păstrată de instanța de apel, este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 36 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Recurenta are calitate procesuală

pasivă, pentru că, fiind deținătoarea bunului la data notificării,

intimații-reclamanți i-au transmis notificarea care are conținutul prevăzut de

art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar aceasta, prin decizia nr. 1 din 22 iunie

2001, le-a respins cererea.

Acțiunea pentru anularea dispoziției

emise în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3) din

Legea republicată] este specifică raportului juridic izvorât din aplicarea

legii speciale, raport care se naște între notificator și unitatea care prin

decizie sau dispoziție a soluționat notificarea.

Calitatea de unitate deținătoare, în

sensul Legii nr. 10/2001, rezultă din faptul deținerii imobilului și soluționarea

notificării de către recurentă prin dispoziția contestată.

Faptul că intimații-reclamanți prin

notificare au cerut restituirea în natură a imobilului nu justifica soluția

respingerii cererii, deoarece, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în vigoare la data soluționării notificării, dacă restituirea în natură nu era

aprobată sau nu era posibilă, după caz, persoanei îndreptățite trebuia să i se

facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului.

Față de precizarea contestatorilor

că cer despăgubiri bănești, instanțele trebuiau să aplice însă prevederile art.

36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării pricinii și

nu toate textele invocate de recurentă, iar, în raport cu aceste prevederi, nu

putea să fie obligată unitatea deținătoare la plata despăgubirilor bănești.

Articolul 36 din lege prevedea, în

alin. (3), că în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în

natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii,

unitatea deținătoare transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de

acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au

sediul.

Conform art. 37, după centralizarea

notificărilor și ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești, prefectura

urma să transmită centralizatoarele Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, tribunalul, care corect

a anulat decizia contestată, putea doar să stabilească drepturile ce se cuvin

intimaților-reclamanți sub forma despăgubirilor bănești, în raport cu valoarea

imobilelor, fără să o oblige pe recurenta-pârâtă la plata acestor despăgubiri,

deoarece, conform art. 40 din lege (în vigoare la data pronunțării hotărârii

atacate), pe baza evaluării despăgubirilor, urma ca prin lege specială să se

reglementeze modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a

despăgubirilor bănești care puteau fi plafonate.

În prezent, regimul despăgubirilor

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 este stabilit prin Legea nr. 247/2005

care nu cuprinde dispoziții privind obligația de plată a despăgubirilor de

către unitatea deținătoare.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârâtă va fi admis, se va casa în tot decizia instanței de

apel și în parte sentința tribunalului și se va respinge cererea reclamanților

privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor bănești,

reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii.

Restul dispozițiilor sentinței vor

fi păstrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

SC C. SA.

Casează în tot decizia civilă nr.

621/Ap din 5 iulie 2005 a Curții de Apel Brașov și în parte sentința civilă nr.

90 din 1 februarie 2005 a Tribunalului Covasna.

Respinge cererea reclamanților

privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor bănești,

reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii pentru imobilele care fac

obiectul procesului.

Păstrează restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2006.