ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5186/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 90 din 1 februarie 2005, Tribunalul Covasna a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de SC C. SA și A.V.A.S., precum și excepțiile prematurității, inadmisibilității și necompetenței, respectiv cererea de disjungere formulată de A.V.A.S. A fost admisă plângerea formulată de B.R. și G.I., în contradictoriu cu SC C. SA și s-a anulat decizia nr. 1 din 22 iunie 2001 emisă de intimată. S-a admis cererea petiționarilor și a fost obligată intimata să le plătească despăgubiri bănești pentru imobilul înscris în C.F. a localității Sf. Gheorghe, cu nr.top.

157, în suprafață de 1485 mp, în prezent grădină și restaurant, nr.top.156/2, în suprafață de 1012 mp, în prezent grădină, depozit, terasă acoperită pe parter și etaj, terasă acoperită pe parter, terasă descoperită, laborator, carmangerie și anume: suma de 396.894.046 lei echivalentul a 11.686 dolari SUA pentru construcții și suma de 2.120.202.700 lei, echivalentul a 62.425 dolari SUA la cursul în lei la data plății, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expertul Z.I. Intimata a fost obligată să plătească suma de 5.460.000 lei cheltuieli de judecată și s-a respins cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de SC C. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele împrejurări.

Prin notificarea nr. 8/2001, B.R., născută G. și G.I., moștenitori ai foștilor proprietari tabulari, au cerut să le fie restituit în natură imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, nr.top. 157 și 156/2 (în prezent restaurantul S.), iar unitatea notificată, SC C. SA, prin decizia nr. 1 din 22 iunie 2001, a respins cererea de restituire în natură, constatând că imobilul a intrat în posesia sa cu titlu, prin cumpărarea a 39,9% din acțiunile societății. Petiționarii au formulat și o altă acțiune, în contradictoriu cu mai mulți pârâți, printre care și pârâta SC C. SA, iar în acel proces s-a anulat contractul de donație încheiat de autorii lor cu Statul Român și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de SC C. SA.

Imobilul care face obiectul procesului a fost preluat de stat printr-un contract de donație care, fiind anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu poate fi considerat titlu valabil, iar intimata SC C. SA, care a cumpărat acțiunile deținute de FPS, avea la data notificării calitatea de unitate deținătoare. În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică, în care este stabilită destinația imobilului, iar în privința sistemului constructiv al clădirilor, expertul a stabilit care sunt părțile vechi realizate anterior anilor 1961-1964 și cele construite ulterior, precum și faptul că în urma transformării suferite a rezultat o clădire nouă față de cea preluată de stat. De aceea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se pot acorda măsuri reparatorii numai prin echivalent.

Transformările sunt evidente și pentru faptul că imobilul care la data preluării avea destinația de locuință, în prezent este folosit ca restaurant, având și unele anexe. Articolul 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că în cazul în care persoana îndreptățită a cerut restituirea în natură, însă aceasta nu este aprobată, unitatea deținătoare va transmite decizia ori dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești către prefectura în a cărei rază își are sediul. Una din variantele în care poate fi realizat dreptul la despăgubiri bănești este cea prevăzută la litera a. Intimata este unitate deținătoare în sensul legii, chiar dacă în timpul procesului a înstrăinat imobilele cu sumele de 3.500.000.000 lei exclusiv TVA și 922.655.000 lei exclusiv TVA.

Prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar art. 20.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 privește restituirea în natură. Intimata are calitate procesuală, chiar dacă a înstrăinat imobilul, pentru că în prețul primit este inclusă și valoarea construcțiilor preluate de la autorii reclamanților, care nu au fost demolate, iar în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) și art. 24 alin. (1) și (2) din lege. Excepția necompetenței materiale și cererea de disjungere formulate de chemata în garanție nu sunt întemeiate, deoarece, potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se judecă o dată cu cererea principală.

Neîntemeiate sunt și excepțiile prematurității și inadmisibilității, deoarece în privința prematurității s-au invocat aspecte privitoare la condițiile prevăzute de legislația în materia privatizării, iar legat de inadmisibilitate s-au invocat aspecte privitoare la necesitatea adresării notificării prefecturii și obligativitatea parcurgerii procedurii administrative. Cererea de chemare în garanție se respinge, pentru că, așa cum a susținut chemata în garanție, nu sunt îndeplinite prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, care impun condiția existenței unei hotărâri definitive și irevocabile de obligare a intimatei la echivalentul bănesc al imobilului.

Prin decizia civilă nr. 621/A din 5 iulie 2005, Curtea de Apel Brașov a respins apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva sentinței tribunalului, reținând că imobilul fiind preluat fără titlu valabil nu sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar precizarea acțiunii, în sensul solicitării de măsuri reparatorii în echivalent, a fost determinată de faptul că expertul a stabilit că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă. Reține instanța de apel, că pârâta are calitate procesuală, deoarece este deținătoarea bunului înregistrat în patrimoniul său, iar, conform art. 24 alin. (1) și (2) din lege, avea obligația să facă oferta de despăgubiri. Instanța judecătorească are, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, competența să stabilească cuantumul despăgubirilor, obligația de plată revine unității deținătoare și nu Ministerului de Finanțe, A.V.A.S.

sau prefecturii, iar cererea de chemare în garanție corect a fost respinsă, față de prevederile art. 32 alin. (5) din Legea nr. 99/1999. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta care, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici. - Concluzia instanței de apel stabilește o premisă falsă „pentru că a statuat că imobilul este supus restituirii, însă, după cum s-a dovedit în cursul judecății, reclamanții au dreptul numai la restituirea prin echivalent. - Decizia contestată nu este supusă anulării, deoarece a fost dată în raport cu cererea formulată de contestatori, care prin notificare au solicitat restituirea în natură. Obligarea intimatei la despăgubiri bănești a fost cerută în cursul procesului, prin precizarea de la fila 122, iar cererea de restituire în natură nu este întemeiată, pentru că reclamanții au precizat că solicită măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.

- Printr-o motivare care încalcă prevederile art. 261 C. proc. civ. instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă are calitate procesuală pasivă, are obligația de a propune și oferi despăgubiri și că instanța este competentă să stabilească cuantumul acestor despăgubiri. Aceste rețineri constituie o încălcare a legii, deoarece persoana interesată are obligația să identifice imobilul, iar petiționarii aveau cunoștință că bunul este nou în proporție de 70% și că urmează regimul juridic al restituirii prin echivalent. De aceea, „față de prevederile care stabilesc că unitate deținătoare este una din unitățile la care statul are rol preponderent”, instanța trebuia să stabilească fără echivoc, cine are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, iar față de precizarea că se cer despăgubiri bănești trebuiau aplicate prevederile art. 36 alin. (2), art. 30 alin. (2) sau art. 35, art. 27 alin. (2), după caz.

Decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a bazat reținerea că recurenta are calitate procesuală pasivă și nu unul din celelalte organe menționate de lege, iar nivelul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari se stabileau după procedura instituită de art. 36 din Legea nr. 10/2001 și nu de instanță. În hotărâre se fac referiri la art. 31 din lege pentru justificarea stabilirii cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată, însă textul are în vedere accesul la justiție după ce despăgubirile au fost acordate de autoritatea administrativă. Susține recurenta, că intimații sunt îndreptățiți la despăgubiri bănești, însă acestea se acordă de prefectura în a cărei rază teritorială se află imobilul, iar pentru situația în care donația este anulată, cum este cazul în speță, obligația de plată revine Ministerului Finanțelor.

Argumente în acest sens există atât în legea specială, cât și în art. 834 C. civ. Prin urmare, obligați să facă plata despăgubirilor bănești fiind, după caz, Ministerul Finanțelor, Prefectura Covasna sau A.V.A.S. , greșit prin decizia atacată s-a menținut obligarea la plată a SC C. SA. Legea, prin deținător juridic, a avut în vedere pe titularul obligației de reparație, iar imposibilitatea restituirii în natură a bunului atrage după sine lipsa calității procesuale pasive a recurentei. Recursul va fi admis, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare. În declarația de recurs sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă criticile formulate fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Recurenta nu a formulat critici în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text care are în vedere schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului pe care părțile l-au încheiat și nu greșita calificare a cererilor formulate de acestea, iar dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece hotărârile pronunțate de tribunal și de instanța de apel cuprind motivele pe care se sprijină soluțiile date. Sunt însă incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece soluția obligării recurentei-pârâte la plata despăgubirilor bănești către intimații-reclamanți, pronunțată de tribunal, păstrată de instanța de apel, este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Recurenta are calitate procesuală pasivă, pentru că, fiind deținătoarea bunului la data notificării, intimații-reclamanți i-au transmis notificarea care are conținutul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar aceasta, prin decizia nr. 1 din 22 iunie 2001, le-a respins cererea. Acțiunea pentru anularea dispoziției emise în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3) din Legea republicată] este specifică raportului juridic izvorât din aplicarea legii speciale, raport care se naște între notificator și unitatea care prin decizie sau dispoziție a soluționat notificarea. Calitatea de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, rezultă din faptul deținerii imobilului și soluționarea notificării de către recurentă prin dispoziția contestată.

Faptul că intimații-reclamanți prin notificare au cerut restituirea în natură a imobilului nu justifica soluția respingerii cererii, deoarece, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării notificării, dacă restituirea în natură nu era aprobată sau nu era posibilă, după caz, persoanei îndreptățite trebuia să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Față de precizarea contestatorilor că cer despăgubiri bănești, instanțele trebuiau să aplice însă prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării pricinii și nu toate textele invocate de recurentă, iar, în raport cu aceste prevederi, nu putea să fie obligată unitatea deținătoare la plata despăgubirilor bănești.

Articolul 36 din lege prevedea, în alin. (3), că în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deținătoare transmite decizia, respectiv dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturii în a cărei rază acestea își au sediul. Conform art. 37, după centralizarea notificărilor și ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești, prefectura urma să transmită centralizatoarele Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, tribunalul, care corect a anulat decizia contestată, putea doar să stabilească drepturile ce se cuvin intimaților-reclamanți sub forma despăgubirilor bănești, în raport cu valoarea imobilelor, fără să o oblige pe recurenta-pârâtă la plata acestor despăgubiri, deoarece, conform art. 40 din lege (în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate), pe baza evaluării despăgubirilor, urma ca prin lege specială să se reglementeze modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești care puteau fi plafonate. În prezent, regimul despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 este stabilit prin Legea nr. 247/2005 care nu cuprinde dispoziții privind obligația de plată a despăgubirilor de către unitatea deținătoare.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtă va fi admis, se va casa în tot decizia instanței de apel și în parte sentința tribunalului și se va respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor bănești, reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii. Restul dispozițiilor sentinței vor fi păstrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA. Casează în tot decizia civilă nr. 621/Ap din 5 iulie 2005 a Curții de Apel Brașov și în parte sentința civilă nr. 90 din 1 februarie 2005 a Tribunalului Covasna. Respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor bănești, reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii pentru imobilele care fac obiectul procesului. Păstrează restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2006.