ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a

IV-a Civilă la data de 11 august 2006 sub nr. 27645/3/2006, reclamanții L.L.F.,

L.R.A.F. și L.R.A.M., au chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei

să le lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în

intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283,

Șos. București-Ploiești, în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o

suprafață desfășurată de 326 mp, compusă din p+ 3. În motivarea cererii

reclamanții au arătat că solicită admiterea acțiunii în revendicare, după

procedarea la compararea titlurilor pe care le deține fiecare dintre părți și

mai solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat ca

sunt moștenitorii defuncților lor părinți, respectiv bunici, L.A. (A.) si L.M.,

conform certificatelor de moștenitor, precum și al defunctului lor frate,

respectiv unchi, L.R., conform certificatului de moștenitor din 24 decembrie 2001

eliberat de B.N.P. Ș.C.A. Au arătat reclamanții că imobilul situat în

intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283,

Șos. București-Ploiești, compus din teren în suprafață de 4238 mp., a fost

cumpărat de autorii lor de la C.P., conform contractului de vânzare-cumpărare din

20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, transcris în registrul

de transcripțiuni nr. 5221 sub nr. 28530, făcând parte din suprafața totală de

20.000 mp cumpărată prin actul anterior menționat.

Ulterior, pe acest

teren, în anul 1943, a fost construită Fabrica de Produse Alimentare C.I.P.A.,

având o clădire de p+3 cu o suprafață desfășurată de 326 m.p., fabrică ce a funcționat în baza autorizației din 13 februarie 1944. Fabrica a fost preluată

de stat la data de 13 ianuarie 1951, în incinta acesteia funcționând fabrica F.,

reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub denumirea de SC F. SA.

Deși la data

preluării fabricii de către stat aceasta avea în incinta sa o suprafață de teren

de 1.586 mp., în perioada 1951-1989 aceasta și-a extins curtea, tot pe terenul

autorilor lor, ajungând să dețină o suprafață de 4238 m.p. După 1989, reclamantul, L.L.F. și defunctul său frate, au început demersurile în vederea

recuperării imobilelor preluate abuziv de stat.

Suprafața de 4238 m.p. aflată în incinta SC F. SA nu a putut face obiectul Legii nr. 18/1991, reprezentanților

societății făcându-li-se cunoscut faptul că solicită restituirea terenului și a

clădirii fostei fabrici C.I.P.A. După apariția Legii nr. 10/2001 reclamanții au

solicitat Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a orașului Otopeni,

județul Ilfov, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață

de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp. compusă din

p+3 (fosta fabrica C.I.P.A.) prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 a

B.EJ. I.V., înregistrată la comisie la 14 septembrie 2001.

Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 le-a comunicat prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002

că imobilul nu se afla sub administrarea

Primăriei

orașului Otopeni

,

aparținând SC

C.F. SRL, fiind cumpărată de la SC F. SA. Mai menționează reclamanții că prin

sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5

București actul de ofertă de donație făcută de tatăl său, L.A. la data de 13

ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. și a

deciziei de acceptare nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al

fostului Sfat Popular al Capitalei R.P .R., au fost declarate nul absolut.

A urmat să se

constate nașterea unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiți,

ceea ce determină obligativitatea comparării drepturilor autorilor de la care

provin titlurile, dându-se eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui

drept este preferabil. Spre deosebire de titlul pârâtei (contractul de

vânzare-cumpărare din 07 mai 1999 care emană, incontestabil, de la un non

dominus), titlul lor este perfect caracterizat, bine determinat, reclamanții

fiind moștenitorii autorilor L.A. și L.M., care au dobândit imobilul de la un

autor diferit de al pârâților – prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția Notarială sub nr. 10185 din 20

aprilie 1933. Dreptul de proprietate al autorilor lor a fost intabulat după

dobândirea proprietății, fiind așadar respectată inclusiv cerința asigurării

formalităților de publicitate imobiliară.

Acest drept nu a fost

contestat niciodată, având o vechime de peste 70 de ani, ceea ce îi determină

să considere titlul lor ca fiind preferabil, urmând a i se da eficiență.

Oricum, buna sau reaua-credință a cumpărătorilor subsecvenți este lipsită de

relevanță într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, acțiune

care este admisibilă, în condițiile dreptului comun.

În ceea ce privește

competența materială de soluționare a prezentei cereri, apreciază că aceasta

aparține Tribunalului București – Secția Civilă, având în vedere că imobilul a

cărui restituire o solicită, compus din teren și clădire p+3 (cu o suprafața

desfășurată de 326 mp), este situat în orașul Otopeni, Șos. București-Ploiești,

județul Ilfov, și numai terenul cu o suprafață de 4238 mp., prețul unui metru

pătrat în zonă fiind de peste 100 euro/mp.

De asemenea, întrucât

imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

apreciază că sunt incidente dispozițiile art. l5 lit. r) din Legea nr. 146/1997

republicată, cererea fiind scutita de taxa de timbru si timbru judiciar.

În drept reclamanții

s-au întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția

României, art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. și art. 274 C. proc. civ.,

Prin precizarea

depusă la dosar la data de 06 noiembrie 2006, reclamanții au arătat că SC C.F.

SRL a fost dizolvată de drept în baza art. 30 din Legea nr. 35912004 pentru

nepreschimbarea certificatului de înmatriculare și, întrucât societatea are un

asociat unic, transmiterea cu titlu universal a patrimoniului societății a avut

loc către acesta, astfel că solicită ca pricina să se judece în contradictoriu

cu V.Z., asociatul unic al pârâtei.

Totodată, deoarece

prin încheierea de ședință nr. 2213 din 31 mai 2006 a Tribunalului București în

dosarul nr. 21432/2006, pronunțată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului Ilfov de pe lângă Tribunalul București, a fost numit pentru

societate în mod greșit un lichidator judiciar, până la reglementarea

situației, în temeiul art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată, solicită

citarea pârâtei SC C.F. SRL prin lichidator judiciar C.L.

Prin aceeași cerere

reclamanții au precizat valoarea obiectului litigiului, la suma de 500.000

Euro.

Prin întâmpinarea

formulată, în cauză la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL și V.Z. au

solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție, în principal, ca

inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

În susținerea

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare s-a arătat că aceasta este

dedusă din prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție a statuat că acțiunile în revendicare fondate pe dreptul

comun – art. 480 și 481 C. civ. – sunt admisibile dacă au fost introduse

înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr. 10/2001, nefiind incidente

astfel dispozițiile art. 20 și 21 din această lege, privitoare la procedura de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989.

Prin urmare, este

evident că toate acțiunile în revendicare promovate după apariția legii

speciale de restituire și care vizează imobile ce fac obiectul legii, devin

inadmisibile, de vreme ce în temeiul legii speciale foștii proprietari au la

îndemână numai procedurile prevăzute de aceasta, respectiv, măsuri reparatorii

prin echivalent, în cazul dedus judecății, așa cum de altfel au și fost

solicitate de către reclamanți prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001

adresată Primăriei Otopeni – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și care

face obiectul dosarului nr. 6377 din 14 septembrie 2001.

Prin răspunsul

Primăriei Otopeni adresat reclamanților cu adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002,

pe de o parte, li se comunică acestora faptul că imobilul a cărei retrocedare

se solicită nu se afla în administrarea sa, iar pe de altă parte se indică

actualul deținător al imobilului respectiv pârâta SC C.F. SRL, proprietara prin

cumpărare a imobilului de la SC F. SA, societate comerciala înființată prin

reorganizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 și privatizată integral la momentul

vânzării imobilului către intimată.

Pârâții au invocat

prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, arătând că reclamanții

trebuiau să înainteze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, către

instituția care a efectuat privatizarea SC F. SA, pentru obținerea de

despăgubiri în echivalent, în condițiile art. 26 alin. (1) din legea specială.

Argumentul potrivit

căruia dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură s-ar

aplica numai în cazul în care se revendica un imobil de la statul român nu are

nici un suport legal și în consecința nu poate fi primit, știut fiind faptul că

legea specială reglementează situația tuturor imobilelor preluate de statul

român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent de titularul

dreptului de proprietate actual, statul sau persoane fizice sau juridice

dobânditoare, intenția legiuitorului fiind aceea de a asigura stabilitatea

circuitului civil.

Mai mult decât atât,

caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001, față de dreptul comun,

respectiv, art. 480-481 C. civ., atrage aplicarea cu prioritate a prevederilor

legale speciale față de cele de drept comun, în domeniul relațiilor sociale și

al raporturilor juridice pe care le reglementează.

În ceea ce privește

temeinicia acțiunii, pârâții au arătat că, potrivit opiniilor doctrinare,

într-o acțiune in revendicare, promovata în temeiul prevederilor act. 480 C.

civ., problemele pe care instanța de judecata le are de soluționat privesc

dovada dreptului de proprietate, calitatea de moștenitor a reclamanților precum

si compararea titlurilor parților din proces.

În legătură cu dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin cererea

introductivă, compus din teren în suprafață de 4238 mp și o clădire P+3 cu o

suprafață desfășurată de 326 mp, Șoseaua București-Ploiești, solicită a se observa

că reclamanții își fundamentează cererea pe titlul autorilor lor, M.L. si A.L.,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 prin care aceștia

au dobândit un teren arabil compus din 2 ha situat în Petresti-Popești, pendinte de Comuna Balotești, jud. Ilfov.

În susținerea cererii

lor, reclamanții au depus totodată o serie de înscrisuri din care rezultă că

autorul lor, A.L., a fost proprietarul unei fabrici de produse alimentare

situata la km.16,8 pe șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca – Otopeni,

compusă din teren și construcții, precum și că în anul 1951 acesta a donat

această fabrică statului român, donație desființată pe cale judecătorească, în

anul 2002 prin Sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, pentru lipsa formei autentice a donației.

Au arătat pârâții că

se pune problema identității imobilului revendicat cu cel pentru care

reclamanții doresc a face dovada proprietății autorului lor, sub două aspecte:

cel al includerii suprafeței de 4238 mp în totalul de 2 ha dobândite în anul 1933, precum și cel al identității locației imobilului dobândit în anul 1933,

din Petresti-Popești pendinte de Comuna Balotești, cu cel donat in anul 1951,

respectiv km.16,8 pe Șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca-Otopeni, și

solicitat prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către

reclamanți, și respectiv cu cel revendicat prin prezenta acțiune și care este

în prezent în proprietatea pârâților situat în Otopeni, Șoseaua București-Ploiești.

Prin contractul din 04

februarie 1999 încheiat între pârâtă și SC F. SA, aceasta a dobândit în

proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrală 25, parcela 283), situat la

km 17,5 pe Șoseaua București-Ploiești, precum și toate construcțiile și instalațiile

existente pe acesta conform schiței plan anexată la contract, printre care nu

se regăsea nici o construcție de tipul p+ 3.

Pe de altă parte,

solicită a se constata că prin documentele depuse la dosarul cauzei reclamanții

nu fac dovada dreptului de proprietate asupra unei clădiri P+3, pentru a proba

existența în patrimoniul autorului lor a unei clădiri, fiind necesar a exhiba

autorizația de construire a clădirii pe terenul proprietatea acestuia.

Pârâții au susținut

că autorul reclamanților a transferat prin actul de donație dreptul de

proprietate asupra fabricii C.I.P.A. cu teren și construcții aferente în anul

1951, moment în care a încetat posesia acestuia, ținând cont de faptul că

donația a fost desființată pentru vicii de formă și nu pentru vicii de

consimțământ, având în vedere că autoarea lor SC F. SA deținea terenul din anul

1977, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 220/1977, concluzionează că posesia

asupra terenului în suprafață de 4238 mp este mai lungă în ceea ce îi privește

pe pârâți și autorii lor, nefiind fondată pe violența din partea statului,

atâta vreme cât s-a întemeiat pe un act voluntar, respectiv actul de donație.

În drept întâmpinarea

a fost întemeiată pe dispozițiile pe art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de

chemare în garanție formulată la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL

și V.Z. au solicitat obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA, în calitate

de succesor al SC F. SA la plata către pârâți a sumei reprezentând valoarea

actuală a terenului în suprafață de 4238 mp ;i a construcțiilor existente pe

acesta, situate în Otopeni, Șos. București-Ploiești, Km.17,5.

În motivarea cererii

de chemare în garanție s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 04

februarie 1999 încheiat între SC C.F. SRL și SC F. SA, prima a dobândit în

proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrala 25, parcela 283) situat la km

17,5 pe Șoseaua București - Ploiești, precum și toate construcțiile și

instalațiile existente pe acesta, conform schiței plan anexata la contract.

Menționează pârâții că, așa cum rezultă din adresa Oficiului Registrului

Comerțului București nr. 283 din 03 ianuarie 2007, prin Încheierea

judecătorului din 08 septembrie 2003 s-a dispus radierea SC F. SA în urma

fuziunii prin absorbție de către SC A.I.E. SA.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare vânzătoarea SC F. SA i-a garantat pe pârâți împotriva

oricărei evicțiuni din partea unui terț, văzând si prevederile art. 1336 si

următoarele C. civ., precum și împrejurarea că în cauză sunt întrunite

condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv: sunt în

situația unei tulburări de drept, cauza evicțiunii este anterioară vânzării și

această cauza nu a fost cunoscută de către pârâtă la momentul achiziționării

imobilului.

Cererea de chemare în

garanție a fost întemeiată în drept pe art. 60-63 C. proc. civ., art. 1336 și

următoarele C. civ.

Prin precizarea

depusă la data de 12 februarie 2007, pârâții au precizat valoarea obiectului

cererii de chemare în garanție, în mod provizoriu, la suma de 200.000 dolari S.U.A.

Întrucât la 18

februarie 2008 a decedat pârâtul W.Z. a fost introdusă în cauză W.E. în

calitate de moștenitoare a defunctului sus arătat.

Astfel prin sentința

civilă nr. 1794 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului București secția a IV – a

civilă s-a admis în parte cererea principală precizată a reclamanților L.L.F., L.R.A.F.

și L.R.A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC JT E. SRL și W.E., a fost obligată

pârâta SC JT E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor

imobilul situat în Orașul Otopeni, zona cadastrală 25, parcela 283, Șoseaua

București – Ploiești Km. 17,5 compus din teren în suprafață de 4707,95 m.p. identificat în anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O.

și construcția A 10 – hala de fabricație zona 1, în suprafață de 360 m.p., cu regimul de înălțime p + 1 e, identificată în raportul de expertiză construcții, efectuat

de expert E.M. și să plătească reclamanților suma de 1958 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

A fost admisă cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta

SC

C.F. SRL și continuată de pârâta SC JT

E. SRL în contradictoriu cu

chemata în garanție SC A.I.E. SA și a fost obligată aceasta din urmă să

plătească pârâtei SC JT E. SRL suma de 522.000 lei reprezentând despăgubiri

pentru evicțiune și suma de 10.429 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933 de Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat (filele 12-14) M.L. și A.L. au cumpărat de la C.P. terenul

situat în Moșia Petrești-Popești, pendinte de Comuna Balotești, Județul Ilfov,

în suprafață de 2 ha, având la nord ca vecini loturile de împroprietărire ale

locuitorilor din comuna Balotești, la sud Valea Pasărea și la est Șos.

București-Ploiești.

Prin cartea de

autorizație nr. 4174 din 13 februarie 1944 (fila 15) A.L. a fost autorizat a

înființa în Comuna Corbeanca un local - fabrică de marmeladă, conserve, etc.,

iar la fila 16 a fost depus un certificat eliberat sub nr. 144464/943 de Camera

de Comerț și Industrie din București în sensul că firma individuală A., având

ca obiect de activitate comerțul cu produse alimentare, cultivarea,

condiționarea, conservarea și industrializarea fructelor, legumelor, derivate

și băuturi, era înmatriculată în registrul de firme al autorității emitente sub

emblema C.I.P.A.

Prin certificatul

eliberat la data de 14 august 1947 de Primarul Comunei Corbeanca (fila 235) s-a

atestat că fabrica lui A.L. a fost aproape în întregime distrusă în timpul

războiului și că la acel moment se găsea în curs de reconstruire.

La data de 13

ianuarie 1951 a fost emisă oferta de donație (filele 241-242) prin care A.L.

dona statului fabrica sa de la km 16,80 de pe Șoseaua București-Ploiești,

compusă din teren în suprafață de circa 156 mp, având la sud drumul de trecere

ce leagă șoseaua națională cu fabrica, la nord o linie corespunzând cu limita

clădirii fabricii, la răsărit o linie paralelă cu șoseaua națională la o

distanță de 8 m de limita răsăriteană a clădirii fabricii, la apus o linie în

continuarea limitei apusene a fabricii, un corp de clădire construit pe 326 mp,

având parțial pivniță, la parter și etajul I clădire pe toată suprafața și la

etajele II și III clădire pe o suprafață redusă, precum și instalațiile

fabricii și diverse obiecte de inventar.

S-a menționat în

oferta de donație că clădirea era parțial avariată de incendiu și bombardamente

și avea instalații de apă, lumină electrică, forță motrică și calorifer.

Prin sentința civilă nr.

4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în

dosarul nr. 888/2002, definitivă și irevocabilă (filele 24-26) a fost

constatată nulitatea absolută a ofertei de donație realizate de L.A. la 13

ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A.

(teren, construcție, instalații și obiecte de inventar) situată în Comuna

Corbeanca, județul Ilfov, Șos. București - Ploiești, km.16,80, acceptată prin

decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat

Popular al Capitalei R.P.R.

Din certificatele de

moștenitor din 29 iunie 1989 eliberate de Notariatul de Stat Sector 1 București

și 24 decembrie 2003 emis de BNP Ș.C.A. (filele 5-11) rezultă că cei trei

reclamanți, L.R.A.F., L.R.A.M. și L.L.F., sunt unicii moștenitori ai

defuncților L.M., decedată la 31 decembrie 1988 și L.A., decedat la 30 ianuarie

1976.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999 de BNP D.D. (filele 68-69), pârâta

inițială SC C.F. SRL a cumpărat de la SC F. SA terenul situat în intravilanul

comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șos.

București-Ploiești krn.17,5 în suprafață de 4238 mp, precum și construcțiile

arătate și descrise în planul A779992, anexă la contract.

Vânzătoarea SC F. SA

și-a justificat dreptul de proprietate înstrăinat prin certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 25 octombrie 1993 de Ministerul Industriilor și

transcris sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999 la Judecătoria Buftea (fila 71), actul fiind emis în temeiul Legii nr. 15/1990, a Decretului

Consiliului de Stat nr. 220/1977 și a H.G. nr. 834/1991.

În prezent SC F. SA

este radiată din Registrul Comerțului, conform adresei depusă la fila 73, prin

încheierea din 03 iunie 2003 dispunându-se de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București menționarea Hotărârii

Adunării Generale Extraordinare a acționarilor SC F. SA din 25 februarie 2003

privind declanșarea procedurii de fuziune prin absorbție, societatea absorbantă

fiind SC A.E.I. SA.

Ca urmare a fuziunii

prin absorbție a se C.F. SRL de către SC J.T. E. SRL, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București (conform înscrisurilor de la

filele 288 și următoarele, patrimoniul societății absorbite a fost transmis

pârâtei SC JT. E. SRL, iar dreptul acesteia din urmă cu privire la imobilul

amintit mai sus a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 62068 din

16 aprilie 2008 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov (fila

299).

La data de 15 mai 2002

reclamantul L.L.F. și defunctul L.R., autorul celorlalți doi reclamanți, au

solicitat Primăriei Orașului Otopeni să le comunice situația juridică actuală a

imobilului situat pe Șos. București-Ploiești km 16,80, ce făcea obiectul

notificării nr. 1062/2001 (formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă la

fila 312), iar prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 (fila 21) li s-a răspuns

că, urmare a întocmirii procesului-verbal de constatare a identificării

imobilului de către membrii comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 (depus

la fila 22), s-a constatat că la adresa menționată în notificare se află fosta

proprietate a familiei L., însă imobilul nu se află în administrarea Primăriei

Orașului Otopeni, ci acolo a funcționat societatea F. SA, care a vândut

imobilul către SC C.F. SRL.

La data de 21

octombrie 2002 reclamanții au adresat notificarea nr. 2190 către SC C.F. SRL

(fila 318), prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea

în natură a imobilului, denumit în perioada 1945-1951 fabrica de produse

Alimentare C.I.P.A., compus din teren în suprafață de 1568 mp și clădire

construită în suprafață de 326 mp, cu 3 etaje, situat în Localitatea Otopeni,

Șos. București-Ploiești km.16,80, Județul Ilfov.

Această notificare

este formulată în termenul legal prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată, respectiv în 6 luni de la primirea comunicării cu privire la

deținătorul imobilului, cuprinsă in adresa Primăriei Otopeni din 11 iunie 2002).

Prin raportul de

expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de expertul O.P. (filele

177-185) și completat ulterior (filele 277-278), a fost identificat și măsurat

imobilul situat în Otopeni, Șos. București-Ploiești km 16,80, compus din teren

în suprafață de 4707,95 mp și construcții, din care drumul de acces are o

suprafață de 383,68 mp, menționându-se că această suprafață este inclusă în

suprafața de 20.000 mp dobândită de autorii reclamanților prin contractul de

vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933, transcris la 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov.

Potrivit concluziilor

expertului, identificarea terenului s-a făcut pe baza suprapunerii planurilor

cadastrale ale vremii și a celor actuale, scara 1:500 și 1:2000 (anexele 1-4,

filele 182-185), identitatea rezultând din aceste planuri, precum și din

împrejurarea că la stânga și la dreapta terenul în litigiu se învecinează cu

alte părți din terenul proprietatea familiei L., în suprafață totală de 20.000

mp.

Pe de altă parte,

tribunalul reține că la filele 308-309 în dosar a fost depusă convenția

încheiată în anul 1992 între SC F. SA, autoarea pârâtei, și L.R., autorul a doi

dintre reclamanți, care a avut ca scop reglementarea drepturilor și obligațiilor

părților în privința drumului de acces din Șos. București-Ploiești in incinta

filialei Măgura-Otopeni a SC F. SA București.

În acest înscris se

menționează recunoașterea de către SC F. SA a împrejurării că L.R. (în fapt

autorul său, L.A.), face dovada că a donat terenul pe care în prezent se află

secția de producție Măgura-Otopeni, iar până la data prezentei accesul acestuia

la proprietatea sa din partea opusă șoselei București-Ploiești se făcea prin

incinta secției de producție.".

Prin convenția

părților s-a stabilit că noul drum de acces va fi proprietatea acestora în

indiviziune cu drepturi ce decurg din folosință în egală măsură pentru ambele

părți.

În consecință, de

vreme ce chiar autoarea pârâtei a recunoscut că terenul pe care își desfășura

activitatea a aparținut autorului reclamanților, se cuvine a înlătura apărarea

pârâtei în sensul că este vorba despre un alt teren decât cel dobândit în anul

1933 de L.A. și M., deoarece încheierea convenției amintite mai sus valoarea

unei prezumții simple în sensul că terenul este același, iar această prezumție

se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea

topografică efectuat în cauză.

De asemenea, este

pertinentă susținerea expertului în sensul că schimbarea elementelor de

identificare (km 17,5 - km 16,8) se justifică prin perfecționarea

instrumentelor de măsurătoare de-a lungul timpului și marcarea corespunzătoare

a Șoselei București-Ploiești.

În privința

construcțiilor aflate pe acest teren, din concluziile raportului de expertiză

tehnică specialitatea construcții, efectuat de expertul E.M.R. (filele

204-221), se reține că dintre toate clădirile existente în prezent, numai hala

de fabricație (zona 1) este edificată în anul 1943, restul construcțiilor fiind

ridicate ulterior (depozitul - zona B8 în anul 1965 și celelalte construcții în

anul 1953), deci după ce imobilul a fost donat statului.

Potrivit constatări

lor expertului, hala de fabricație - zona 1, identificată în expertiză cu A.l.O.,

are o suprafață construită de 360 mp, regimul de înălțime P+1E și o valoare de

389.520 lei (fila 212).

Aceste constatări se

coroborează cu înscrisurile analizate mai sus, din care a rezultat că inițial

clădirea fabricii avea parter și 3 etaje, dintre care etajele II și III doar

parțial față de suprafața primelor niveluri, fiind distrusă aproape în

totalitate din cauza bombardamentelor și a incendiilor din timpul războiului,

iar în anul 1947 era în curs de reconstrucție, în oferta de donație din anul

1951 fiind menționate aceste aspecte.

Tribunalul va

înlătura apărarea pârâtei în sensul că perioada de edificare a acestei

construcții (1943) nu corespunde presupusei edificări în anul 1932.

Astfel, la data

dobândirii de către autorul reclamanților a terenului (1933), acesta era teren

arabil, iar înființarea fabricii s-a realizat în perioada 1943-1944, potrivit

certificatelor și autorizațiilor amintite mai sus, astfel încât nu s-a susținut

de către reclamanți că autorii lor au ridicat clădirea fabricii în anul 1932,

fiind în schimb foarte probabilă edificarea construcției la momentul

autorizării firmei, ceea ce coincide cu constatările expertului.

În ceea ce privește

existenta dovezilor cu privire la edificarea unei clădiri cu regim de înălțime

P+3 de către autorul reclamanților, pârâta a invocat că în lipsa unei

autorizații de construire, aceste susțineri nu pot fi considerate probate, însă

o asemenea argumentație nu poate fi primită.

Astfel, dacă s-a

reținut că autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului pe care a fost edificată ulterior fabrica, în temeiul art. 492 și

următoarele C. civ., rezultă că dreptul de proprietate asupra construcției este

prezumat a-i aparține.

Mai mult decât atât,

prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. este sprijinită și de

menționarea existenței și compunerii clădirii în actul prin care a fost preluat

imobilul, respectiv oferta de donație acceptată prin decizia nr. 237 din 15

februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei

R.P.R.

Nu în ultimul rând,

s-a reținut mai sus dispozitivul sentinței civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002

pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 888/2002,

definitivă și irevocabilă, care a statuat cu putere de lucru judecat asupra

nulității actului de donație, constatând totodată și calitatea de proprietar a

donatarului cu privire la imobilul ce a făcut obiectul ofertei, efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri neputând fi ignorat.

În consecința acestor

argumente, tribunalul constată că există identitate între imobilul revendicat,

ce a aparținut autorilor reclamanților, și imobilul deținut de pârâtă, urmând

ca, la examinarea temeiniciei acțiunii, să aibă în vedere următoarele aspecte:

Reclamanții au uzat

de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, prin formularea

notificării adresate Primăriei Orașului Otopeni în interiorul termenului legal

prevăzut de actul normativ citat, iar în termenul special instituit de art. 28

din lege au notificat și unitatea deținătoare a imobilului, SC C.F. SRL.

Totodată, aceștia au

administrat dovezi suficiente pentru a dovedi că autorul lor era proprietarul

imobilului revendicat, iar pârâta a dobândit bunul de la o societate comercială

(SC F. SA), al cărei drept a fost, la rândul său, constituit prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către autoritățile

statului.

În privința titlului

statului, reclamanții au pretins și obținut constatarea pe cale judecătorească,

prin hotărâre irevocabilă, a nulității ofertei de donație acceptată de

autorități, prin care bunul a fost preluat de stat, astfel că, față de efectele

retroactive ale nulității, se consideră că actul de donație nu a existat

nicicând, iar reclamanții (respectiv autorii lor) au fost proprietari în tot

intervalul de timp de la preluare și până în prezent.

De la momentul la

care instanța judecătorească a constatat nulitatea actului de donație (2002)

reclamanții pot să se prevaleze de existența unui bun în sensul art. 1 din

primul Protocol Adițional, astfel cum această noțiune a fost conturată în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

În acest context, se

reține că, în privința dreptului reclamanților nu este vorba despre nașterea

unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea

ce înseamnă că omisiunea de a acorda vreo reparație pentru înstrăinare a de

către stat a bunului în beneficiul SC F. SA are drept consecință directă

încălcarea art. l din Protocolul adițional la CEDO.

Astfel, prin

Hotărârile pronunțate de Curtea EDO în Cauzele Porțeanu contra României, Buttu

contra Romaniei, Fara contra României, etc., s-a stabilit că există o încălcare

a art. 1 din Protocolul 1 chiar și atunci când confirmarea definitivă în

justiție a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către

stat. Totodată, în multiple cauze (Hotărârea pronunțată în Cauza Fara contra

României), s-a reținut că presupunând că o eventuală cerere in temeiul Legii nr.

10/2001 ar fi admisibilă și poate ocaziona o despăgubire, totuși Fondul

Proprietatea nu funcționează în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea

efectivă a unei indemnizații către reclamant.

De asemenea, prin

Hotărârile pronunțate în Cauzele Cohen contra României, Hollitzer contra

României, Huber contra României, s-a reținut de către Curte că în contextul

legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a

restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat

a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este

anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al

altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând la acest

moment încălcarea art. l din primul Protocol Adițional la Convenție, tribunalul reține că, pentru a proteja efectiv dreptul dedus judecății, acțiunea

în revendicare cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce s-ar afla la îndemâna

reclamanților, ar trebui să aibă drept scop acoperirea prejudiciului cauzat

prin deposedarea abuzivă de un bun, fie prin restituirea bunului, fie prin

acordarea de despăgubiri rezonabile și efective. Or, discuțiile referitoare la

incidența Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 sunt lipsite de substanță

atât timp cât procedurile instituite de aceste legi nu conduc la acordarea unor

despăgubiri rezonabile și efective. De vreme ce statul român nu a luat măsuri

urgente, coerente și efective în sensul rezolvării situației creată ca urmare a

preluării fără titlu a imobilelor în discuție, susținerile ca foștii

proprietari deposedați abuziv nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, ci

doar posibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001 sunt total neîntemeiate.

Consecința directă

este aceea a înlăturării aplicabilității legii speciale și a constatării că

unica reparație eficientă și concretă o reprezintă admiterea în parte a

acțiunii în revendicare de față, cu privire la imobilul aflat în deținerea

pârâtei SC J.T. E. SRL, succesoarea din punct de vedere patrimonial a SC C.F.

SRL.

S-a reținut că

acțiunea este întemeiată numai în parte deoarece nu s-a dovedit că pârâta W.E. ar

deține bunul sau ar pretinde vreun drept cu privire la acesta, împrejurare în

care această pârâtă nu poate fi obligată la restituire, neavând calitatea de

posesor neproprietar.

În consecință, a

obligat pârâta SC J.T. E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie

reclamanților imobilul situat în orașul Otopeni, zona cadastrala 25, parcela

283, Șos. București-Ploiești, km 17,5, compus din teren în suprafață de 4707,95

mp, identificat in anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de

expert P.O. și construcția A 10 - hala de fabricație zona 1, în suprafață de

360 mp, cu regimul de înălțime p+1e, identificată în raportul de expertiză

construcții efectuat de expert E.M.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. a fost obligată pârâta SC J.T. E. SRL să plătească reclamanților

suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru

expertize (fila 163 - 1504,5 lei, fila 164 - 301,7 lei și fila 283 - 151,7

lei).

În privința cererii

de chemare în garanție, tribunalul constată că la primul termen după formularea

acesteia, la solicitarea instanței pârâta SC C.F. SRL a indicat (fila 86) că

obiectul cererii îl constituie obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA la

plata sumei de 200.000 dolari S.U.A., valoare indicată în mod provizoriu,

urmând ca, în urma efectuării expertizei tehnice imobiliare cererea să fie

precizată în funcție de rezultatul expertizei cu privire la valoarea de piață a

bunului.

O astfel de precizare

nu a fost făcută ulterior, deși concluziile expertizei specialitatea

construcții au fost în sensul că terenul valora 3.579.148,37 lei, iar

construcția A10 pentru care s-a dispus restituirea valorii 196.964,14 lei, cu

mult mai mult decât valoarea provizorie indicată, de 200.000 dolari S.U.A. (în

echivalent la data sesizării instanței, 12 februarie 2007, de 522.000 lei, la

un curs valutar de 2,61 lei/dolari S.U.A.).

În raport de

principiul disponibilității, constatând că pârâta nu a uzat de prevederile art.

132 alin. (2) C. proc. civ., care i-ar fi permis majorarea câtimii cererii până

la închiderea dezbaterilor, tribunalul se consideră învestit numai cu cererea

inițială, pentru suma de 522.000 lei.

Examinând temeinicia

cererii de chemare în garanție, s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele

angajării răspunderii pentru evicțiune în persoana chematului în garanție SC A.I.E.

SA, având în vedere, pe de o parte, că la fila 73 a fost depusă dovada emisă de oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București în

sensul că vânzătoarea SC F. SA a fost absorbită de chematul în garanție.

Instanța de fond a

mai reținut că, sunt incidente prevederile art. 1336 și următoarele C. civ., în

sensul că vânzătorul este ținut a garanta pe cumpărător pentru evicțiune

provenită din fapta unui terț, iar în cauză s-a produs o tulburare de drept

(reclamanții invocând un drept propriu asupra bunului, pe care îl opun

pârâtei), cauza evicțiunii este anterioară vânzării (preexistența dreptului de

proprietate al reclamanților, considerați retroactiv proprietari, după cum s-a

arătat) și nu a fost cunoscută de cumpărător (nefiind administrate dovezi în

acest sens).

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție în

condițiile menționate mai sus a obligat chemata în garanție se A.I.E. SA să

plătească pârâtei se J.T. E. SRL suma de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri

pentru evicțiune.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel pârâta SC JT E. SRL și chemata în garanție SC A.I.E. SA iar

prin decizia civilă nr. 148 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București secția a IV – a civilă s-au respins apelurile declarate, reținându-se

următoarele considerente:

În ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de fond a respins

excepția prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2007 iar prin apelul

promovat pârâții critică soluția de respingere relativ la care instanța de apel

a constatat că nu pot fi reținute argumentele părții, întrucât din perspectiva

investirii conform temeiului de drept invocat acțiunea în revendicare este

admisibilă.

Inadmisibilitatea

presupune lipsa accesului la un anumit mijloc procedural de valorificare a

dreptului subiectiv pretins, iar Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o

interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Excepția este

neîntemeiată față de dispozițiile art. 21 din Constituție care garantează

accesul la justiție, iar admiterea unei asemenea excepții constituie o

veritabilă îngrădire a acestei libertăți fundamentale.

Însăși Decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii confirmă

admisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când statuează: „nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuia să i se asigure accesul

la justiție”.

S-a reținut că a

declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de altă parte cu

negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului

de proprietate, cu consecința pierderii imprescriptibilității, atribuit

esențial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar însemna afectarea substanței

dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un raport de

proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate

încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr.

10/2001 care limitează în timp și formal dreptul de a cere restituirea).

Instanța de apel a

apreciat că nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii, căci ar reprezenta

un fine de neprimire, ceea ce contravine principiului constituțional al

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, precum și art.

6 din CEDO.

Într-un prim

subsidiar apelanta-pârâtă solicită schimbarea în tot a sentinței apelate și

respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece nu există identitate între

imobilul – teren și construcții – care a aparținut autorilor reclamanților și

imobilul proprietatea apelantei-pârâte, care, fiind subdobânditor de

bună-credință, calitate ce nu i-a fost contestată în cauză, beneficiază de un

titlu de proprietate preferabil celui al intimaților-reclamanți.

Prin acțiune

reclamanții au revendicat de la pârâta inițială – SC C.F. SRL, imobilul situat

în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283,

sos. București – Ploiești km. 17,5 în suprafață de 4238 mp și a clădirii având

o suprafață desfășurată de 326 mp compusă din p+3”.

Prin sentința civilă nr.

4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în

dosar nr. 888/2002 definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a

ofertei de donație realizate de L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la

fosta fabrică de produse alimentare – C.I.P.A. (teren, construcție, instalații

și obiecte de inventar) situată în comuna Corbeanca, județ Ilfov, sos.

București - Ploiești km. 16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie

1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Potrivit considerentelor

hotărârii judecătorești irevocabile,imobilul nu se află în administrarea

Primăriei Orașului Otopeni, la adresa respectivă funcționând SC F. SA, care l-a

înstrăinat societății SC C.F. SRL”.

Ca atare, cu putere

de lucru judecat prin sentința civilă amintită a fost identificat imobilul ce a

aparținut autorului reclamanților L.A., ca fiind situat pe șos. București –

Ploiești, km.16,80, respectiv fosta fabrică C.I.P.A. compusă din teren, construcție,

instalații și obiecte de inventar.

În mod just instanța

de fond a apreciat că prin jurisprudența CEDO s-a stabilit că există o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO chiar și atunci când confirmarea definitivă în justiție a dreptului reclamantului a fost

ulterioară vânzării bunului de către stat (Cauza Porțeanu contra României,

cauza Străin contra României).

Identitatea

construcției a fost stabilită potrivit constatărilor expertului coroborate cu

înscrisurile aflate la dosar.

În cauză autorii

reclamanților nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002

a Judecătoriei Sector 5 s-a confirmat existența dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat în favoarea reclamanților.

Nici o dispoziție

legală nu neagă dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestora la

revendicarea imobilului de care a fost deposedat de către stat pe calea

acțiunii în justiție, principiul constituțional ce nu poate fi îngrădit și

constituind unul din drepturile fundamentale ale omului.

În ce privește modul

de soluționare a cererii de chemare în garanție, în limitele investirii sale,

instanța de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii și obligarea

chematei în garanție la plata către pârâta SC JT E. SRL a sumei de 522.000 lei

reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, ținând cont că nici în la fond și

nici în apel pârâtul JT E. SRL nu a solicitat și în consecință nu s-a

administrat proba cu o expertiză imobiliară prin care să se stabilească

valoarea actuală de circulație a imobilului.

Pentru aceste

considerente, apelul declarat de apelantul pârât JT E. SRL a fost respins ca

nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ.

Față de motivele de

apel invocate de chemata în garanție SC A.I.E. SA, instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

În ce privește

identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut de apelantele – pârâte instanța

de fond a reținut în mod întemeiat existența acesteia, din succesiunea actelor

fiind dovedit fără echivoc că identitatea dintre imobilul revendicat prin

suprapunerea planurilor cadastrale și prin raportare la vecinătăți,chiar dacă

în apel raportul de expertiză nu prezintă cu certitudine această situație.

În ce privesc

considerentele privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare,

instanța de apel a reținut că acestea sunt cele prezentate în motivarea

apelului declarat de către apelantul SC JT E. SRL.

Prin urmare, statul

nu putea vinde și nu putea transmite un drept de proprietate pe care nu-l avea,

fiind evident că titlul părților emană de la un non dominus.

Nefondată a fost

apreciată de către instanța de apel și cererea vizând greșita soluționare a

cererii de chemare în garanție, întrucât prima instanță în raport de limitele

investirii sale a constatat incidența dispozițiilor art. 1336 și următoarele C.

civ., cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării în sensul că dreptul de

proprietate al reclamanților preexista și nu a fost cunoscută de către cumpărător

cauza evicțiunii, sens în care nici nu s-au administrat dovezi la fond sau în

apel.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâtele SC JT E. SRL, chemata în garanție SC A.I.E.

SA, precum și pârâta W.E.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de pârâta SC JT E. și de pârâta W.E. vizează

aceleași aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7,

și 9 C. proc. civ.:

Astfel recurentele au

solicitat în principal modificarea în totalitate a hotărârii instanței de apel

în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii și pe cale de

consecință respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În subsidiar s-a

solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii

reclamanților ca neîntemeiată.

Astfel o primă

critică adusă hotărârii instanței de apel de toate recurentele vizează

încălcarea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în

condițiile în care instanța de apel avea obligația aplicării corecte a deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de Secțiile Unite în

recurs în interesul legii.

Instanța

de apel nu a aplicat corect această decizie, atunci când a reținut în

considerente că: „Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicție în

promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.”.

Se

susține astfel că potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în

legea specială.

Având

în vedere aceste considerente, recurentele susțin că după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le

vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este

inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura

administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și

în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării

instanței.

În aceste condiții, susțin recurentele că nu se justifică

considerentul

instanței de apel în sensul că „a declara acțiunea în revendicare ca

inadmisibilă ar echivala pe de o parte cu negarea nejustificată a caracterului

absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința

imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.”

După

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură a

imobilelor preluate in mod abuziv în perioada de referință se formulează și se

soluționează în condițiile strict reglementate de această lege și nu după

criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare.

Or

susțin recurentele reclamanții au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

în sensul formulării unei notificări în condițiile acestei legi speciale, motiv

pentru care odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără

aplicabilitate dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce

formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil

cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat numai cu excluderea

acțiunii civile în revendicare sub toate formele ei și numai în condițiile și

căile prevăzute de legea nouă de vreme ce acțiunea injustiție se promovează

ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

În

ceea ce privește neconcordanța Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, recurentele au solicitat a se avea în vedere

că aceasta nu poate

fi reținută în cauză, din perspectiva următoarelor aspecte :

Instanța

de apel retine că „respingerea acțiunii in revendicare ar însemna afectarea

substanței dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un

raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de

proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la

procedura Legii nr. 10/2001 care limitează in timp si formal dreptul de a cere

restituirea).”

Or,

susțin recurentele, instanța de apel a făcut o greșită apreciere a raportului

de proporționalitate în analiza presupusei ingerințe a statului, deoarece în

speță nu se discuta limitarea în timp a dreptului de a solicita restituirea

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Contrar

celor reținute de instanța de apel, se susține că accesul la justiție al reclamanților

nu este încălcat din perspectiva dispozițiilor constituționale interne și ale art.

6 din Convenție în situația în care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă,

întrucât reclamații au calea contestației împotriva deciziei/dispoziției emise

în baza Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât intimații au declanșat

procedura Legii nr. 10/2001.

În

aceeași idee, se mai învederează că în jurisprudența Curții Europene,s-a

consacrat (inclusiv în mai multe cauze împotriva României), că art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție nu se interpretează în sensul restrângerii

libertății statelor contractante de a alege condițiile în care acestea acceptă

să restituie bunurile confiscate.

Dacă

Convenția nu impune Statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată

ce a fost adoptată de către stat o soluție unitară de rezolvare a problemei

bunurilor confiscate,aceasta trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și

incertitudinea.

Incertitudinea

fie ea legislativă, administrativă sau provenind din prac