ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de 11 august 2006 sub nr. 27645/3/2006, reclamanții L.L.F., L.R.A.F. și L.R.A.M., au chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp, compusă din p+ 3. În motivarea cererii reclamanții au arătat că solicită admiterea acțiunii în revendicare, după procedarea la compararea titlurilor pe care le deține fiecare dintre părți și mai solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat ca sunt moștenitorii defuncților lor părinți, respectiv bunici, L.A. (A.) si L.M., conform certificatelor de moștenitor, precum și al defunctului lor frate, respectiv unchi, L.R., conform certificatului de moștenitor din 24 decembrie 2001 eliberat de B.N.P. Ș.C.A. Au arătat reclamanții că imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrala 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, compus din teren în suprafață de 4238 mp., a fost cumpărat de autorii lor de la C.P., conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, transcris în registrul de transcripțiuni nr. 5221 sub nr. 28530, făcând parte din suprafața totală de 20.000 mp cumpărată prin actul anterior menționat.

Ulterior, pe acest teren, în anul 1943, a fost construită Fabrica de Produse Alimentare C.I.P.A., având o clădire de p+3 cu o suprafață desfășurată de 326 m.p., fabrică ce a funcționat în baza autorizației din 13 februarie 1944. Fabrica a fost preluată de stat la data de 13 ianuarie 1951, în incinta acesteia funcționând fabrica F., reorganizată în baza Legii nr. 15/1990 sub denumirea de SC F. SA. Deși la data preluării fabricii de către stat aceasta avea în incinta sa o suprafață de teren de 1.586 mp., în perioada 1951-1989 aceasta și-a extins curtea, tot pe terenul autorilor lor, ajungând să dețină o suprafață de 4238 m.p. După 1989, reclamantul, L.L.F. și defunctul său frate, au început demersurile în vederea recuperării imobilelor preluate abuziv de stat.

Suprafața de 4238 m.p. aflată în incinta SC F. SA nu a putut face obiectul Legii nr. 18/1991, reprezentanților societății făcându-li-se cunoscut faptul că solicită restituirea terenului și a clădirii fostei fabrici C.I.P.A. După apariția Legii nr. 10/2001 reclamanții au solicitat Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a orașului Otopeni, județul Ilfov, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp. compusă din p+3 (fosta fabrica C.I.P.A.) prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 a B.EJ. I.V., înregistrată la comisie la 14 septembrie 2001. Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 le-a comunicat prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 că imobilul nu se afla sub administrarea Primăriei orașului Otopeni , aparținând SC C.F.

SRL, fiind cumpărată de la SC F. SA. Mai menționează reclamanții că prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 București actul de ofertă de donație făcută de tatăl său, L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. și a deciziei de acceptare nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P .R., au fost declarate nul absolut. A urmat să se constate nașterea unui conflict între titluri ce emană de la autori diferiți, ceea ce determină obligativitatea comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile, dându-se eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Spre deosebire de titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare din 07 mai 1999 care emană, incontestabil, de la un non dominus), titlul lor este perfect caracterizat, bine determinat, reclamanții fiind moștenitorii autorilor L.A. și L.M., care au dobândit imobilul de la un autor diferit de al pârâților – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția Notarială sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933. Dreptul de proprietate al autorilor lor a fost intabulat după dobândirea proprietății, fiind așadar respectată inclusiv cerința asigurării formalităților de publicitate imobiliară. Acest drept nu a fost contestat niciodată, având o vechime de peste 70 de ani, ceea ce îi determină să considere titlul lor ca fiind preferabil, urmând a i se da eficiență.

Oricum, buna sau reaua-credință a cumpărătorilor subsecvenți este lipsită de relevanță într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, acțiune care este admisibilă, în condițiile dreptului comun. În ceea ce privește competența materială de soluționare a prezentei cereri, apreciază că aceasta aparține Tribunalului București – Secția Civilă, având în vedere că imobilul a cărui restituire o solicită, compus din teren și clădire p+3 (cu o suprafața desfășurată de 326 mp), este situat în orașul Otopeni, Șos. București-Ploiești, județul Ilfov, și numai terenul cu o suprafață de 4238 mp., prețul unui metru pătrat în zonă fiind de peste 100 euro/mp. De asemenea, întrucât imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. l5 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată, cererea fiind scutita de taxa de timbru si timbru judiciar.

În drept reclamanții s-au întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. și art. 274 C. proc. civ., Prin precizarea depusă la dosar la data de 06 noiembrie 2006, reclamanții au arătat că SC C.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza art. 30 din Legea nr. 35912004 pentru nepreschimbarea certificatului de înmatriculare și, întrucât societatea are un asociat unic, transmiterea cu titlu universal a patrimoniului societății a avut loc către acesta, astfel că solicită ca pricina să se judece în contradictoriu cu V.Z., asociatul unic al pârâtei.

Totodată, deoarece prin încheierea de ședință nr. 2213 din 31 mai 2006 a Tribunalului București în dosarul nr. 21432/2006, pronunțată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului Ilfov de pe lângă Tribunalul București, a fost numit pentru societate în mod greșit un lichidator judiciar, până la reglementarea situației, în temeiul art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată, solicită citarea pârâtei SC C.F. SRL prin lichidator judiciar C.L. Prin aceeași cerere reclamanții au precizat valoarea obiectului litigiului, la suma de 500.000 Euro. Prin întâmpinarea formulată, în cauză la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL și V.Z. au solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție, în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare s-a arătat că aceasta este dedusă din prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că acțiunile în revendicare fondate pe dreptul comun – art. 480 și 481 C. civ.

– sunt admisibile dacă au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a legii speciale nr. 10/2001, nefiind incidente astfel dispozițiile art. 20 și 21 din această lege, privitoare la procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Prin urmare, este evident că toate acțiunile în revendicare promovate după apariția legii speciale de restituire și care vizează imobile ce fac obiectul legii, devin inadmisibile, de vreme ce în temeiul legii speciale foștii proprietari au la îndemână numai procedurile prevăzute de aceasta, respectiv, măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul dedus judecății, așa cum de altfel au și fost solicitate de către reclamanți prin notificarea nr. 1062 din 06 septembrie 2001 adresată Primăriei Otopeni – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și care face obiectul dosarului nr. 6377 din 14 septembrie 2001. Prin răspunsul Primăriei Otopeni adresat reclamanților cu adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002, pe de o parte, li se comunică acestora faptul că imobilul a cărei retrocedare se solicită nu se afla în administrarea sa, iar pe de altă parte se indică actualul deținător al imobilului respectiv pârâta SC C.F.

SRL, proprietara prin cumpărare a imobilului de la SC F. SA, societate comerciala înființată prin reorganizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 și privatizată integral la momentul vânzării imobilului către intimată. Pârâții au invocat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, arătând că reclamanții trebuiau să înainteze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, către instituția care a efectuat privatizarea SC F. SA, pentru obținerea de despăgubiri în echivalent, în condițiile art. 26 alin. (1) din legea specială.

Argumentul potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură s-ar aplica numai în cazul în care se revendica un imobil de la statul român nu are nici un suport legal și în consecința nu poate fi primit, știut fiind faptul că legea specială reglementează situația tuturor imobilelor preluate de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent de titularul dreptului de proprietate actual, statul sau persoane fizice sau juridice dobânditoare, intenția legiuitorului fiind aceea de a asigura stabilitatea circuitului civil. Mai mult decât atât, caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001, față de dreptul comun, respectiv, art. 480-481 C. civ., atrage aplicarea cu prioritate a prevederilor legale speciale față de cele de drept comun, în domeniul relațiilor sociale și al raporturilor juridice pe care le reglementează.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii, pârâții au arătat că, potrivit opiniilor doctrinare, într-o acțiune in revendicare, promovata în temeiul prevederilor act. 480 C. civ., problemele pe care instanța de judecata le are de soluționat privesc dovada dreptului de proprietate, calitatea de moștenitor a reclamanților precum si compararea titlurilor parților din proces. În legătură cu dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin cererea introductivă, compus din teren în suprafață de 4238 mp și o clădire P+3 cu o suprafață desfășurată de 326 mp, Șoseaua București-Ploiești, solicită a se observa că reclamanții își fundamentează cererea pe titlul autorilor lor, M.L. si A.L., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933 prin care aceștia au dobândit un teren arabil compus din 2 ha situat în Petresti-Popești, pendinte de Comuna Balotești, jud. Ilfov.

În susținerea cererii lor, reclamanții au depus totodată o serie de înscrisuri din care rezultă că autorul lor, A.L., a fost proprietarul unei fabrici de produse alimentare situata la km.16,8 pe șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca – Otopeni, compusă din teren și construcții, precum și că în anul 1951 acesta a donat această fabrică statului român, donație desființată pe cale judecătorească, în anul 2002 prin Sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pentru lipsa formei autentice a donației.

Au arătat pârâții că se pune problema identității imobilului revendicat cu cel pentru care reclamanții doresc a face dovada proprietății autorului lor, sub două aspecte: cel al includerii suprafeței de 4238 mp în totalul de 2 ha dobândite în anul 1933, precum și cel al identității locației imobilului dobândit în anul 1933, din Petresti-Popești pendinte de Comuna Balotești, cu cel donat in anul 1951, respectiv km.16,8 pe Șoseaua București-Ploiești, Comuna Corbeanca-Otopeni, și solicitat prin Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, și respectiv cu cel revendicat prin prezenta acțiune și care este în prezent în proprietatea pârâților situat în Otopeni, Șoseaua București-Ploiești.

Prin contractul din 04 februarie 1999 încheiat între pârâtă și SC F. SA, aceasta a dobândit în proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrală 25, parcela 283), situat la km 17,5 pe Șoseaua București-Ploiești, precum și toate construcțiile și instalațiile existente pe acesta conform schiței plan anexată la contract, printre care nu se regăsea nici o construcție de tipul p+ 3. Pe de altă parte, solicită a se constata că prin documentele depuse la dosarul cauzei reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra unei clădiri P+3, pentru a proba existența în patrimoniul autorului lor a unei clădiri, fiind necesar a exhiba autorizația de construire a clădirii pe terenul proprietatea acestuia.

Pârâții au susținut că autorul reclamanților a transferat prin actul de donație dreptul de proprietate asupra fabricii C.I.P.A. cu teren și construcții aferente în anul 1951, moment în care a încetat posesia acestuia, ținând cont de faptul că donația a fost desființată pentru vicii de formă și nu pentru vicii de consimțământ, având în vedere că autoarea lor SC F. SA deținea terenul din anul 1977, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 220/1977, concluzionează că posesia asupra terenului în suprafață de 4238 mp este mai lungă în ceea ce îi privește pe pârâți și autorii lor, nefiind fondată pe violența din partea statului, atâta vreme cât s-a întemeiat pe un act voluntar, respectiv actul de donație.

În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile pe art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001. Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 19 ianuarie 2007, pârâții SC C.F. SRL și V.Z. au solicitat obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA, în calitate de succesor al SC F. SA la plata către pârâți a sumei reprezentând valoarea actuală a terenului în suprafață de 4238 mp ;i a construcțiilor existente pe acesta, situate în Otopeni, Șos. București-Ploiești, Km.17,5. În motivarea cererii de chemare în garanție s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1999 încheiat între SC C.F. SRL și SC F. SA, prima a dobândit în proprietate suprafața de 4238 mp (zona cadastrala 25, parcela 283) situat la km 17,5 pe Șoseaua București - Ploiești, precum și toate construcțiile și instalațiile existente pe acesta, conform schiței plan anexata la contract.

Menționează pârâții că, așa cum rezultă din adresa Oficiului Registrului Comerțului București nr. 283 din 03 ianuarie 2007, prin Încheierea judecătorului din 08 septembrie 2003 s-a dispus radierea SC F. SA în urma fuziunii prin absorbție de către SC A.I.E. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare vânzătoarea SC F. SA i-a garantat pe pârâți împotriva oricărei evicțiuni din partea unui terț, văzând si prevederile art. 1336 si următoarele C. civ., precum și împrejurarea că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, respectiv: sunt în situația unei tulburări de drept, cauza evicțiunii este anterioară vânzării și această cauza nu a fost cunoscută de către pârâtă la momentul achiziționării imobilului.

Cererea de chemare în garanție a fost întemeiată în drept pe art. 60-63 C. proc. civ., art. 1336 și următoarele C. civ. Prin precizarea depusă la data de 12 februarie 2007, pârâții au precizat valoarea obiectului cererii de chemare în garanție, în mod provizoriu, la suma de 200.000 dolari S.U.A. Întrucât la 18 februarie 2008 a decedat pârâtul W.Z. a fost introdusă în cauză W.E. în calitate de moștenitoare a defunctului sus arătat. Astfel prin sentința civilă nr. 1794 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului București secția a IV – a civilă s-a admis în parte cererea principală precizată a reclamanților L.L.F., L.R.A.F. și L.R.A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC JT E. SRL și W.E., a fost obligată pârâta SC JT E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul situat în Orașul Otopeni, zona cadastrală 25, parcela 283, Șoseaua București – Ploiești Km.

17,5 compus din teren în suprafață de 4707,95 m.p. identificat în anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. și construcția A 10 – hala de fabricație zona 1, în suprafață de 360 m.p., cu regimul de înălțime p + 1 e, identificată în raportul de expertiză construcții, efectuat de expert E.M. și să plătească reclamanților suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.F. SRL și continuată de pârâta SC JT E. SRL în contradictoriu cu chemata în garanție SC A.I.E. SA și a fost obligată aceasta din urmă să plătească pârâtei SC JT E. SRL suma de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicțiune și suma de 10.429 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10185 din 20 aprilie 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat (filele 12-14) M.L. și A.L. au cumpărat de la C.P. terenul situat în Moșia Petrești-Popești, pendinte de Comuna Balotești, Județul Ilfov, în suprafață de 2 ha, având la nord ca vecini loturile de împroprietărire ale locuitorilor din comuna Balotești, la sud Valea Pasărea și la est Șos. București-Ploiești. Prin cartea de autorizație nr. 4174 din 13 februarie 1944 (fila 15) A.L.

a fost autorizat a înființa în Comuna Corbeanca un local - fabrică de marmeladă, conserve, etc., iar la fila 16 a fost depus un certificat eliberat sub nr. 144464/943 de Camera de Comerț și Industrie din București în sensul că firma individuală A., având ca obiect de activitate comerțul cu produse alimentare, cultivarea, condiționarea, conservarea și industrializarea fructelor, legumelor, derivate și băuturi, era înmatriculată în registrul de firme al autorității emitente sub emblema C.I.P.A. Prin certificatul eliberat la data de 14 august 1947 de Primarul Comunei Corbeanca (fila 235) s-a atestat că fabrica lui A.L. a fost aproape în întregime distrusă în timpul războiului și că la acel moment se găsea în curs de reconstruire.

La data de 13 ianuarie 1951 a fost emisă oferta de donație (filele 241-242) prin care A.L. dona statului fabrica sa de la km 16,80 de pe Șoseaua București-Ploiești, compusă din teren în suprafață de circa 156 mp, având la sud drumul de trecere ce leagă șoseaua națională cu fabrica, la nord o linie corespunzând cu limita clădirii fabricii, la răsărit o linie paralelă cu șoseaua națională la o distanță de 8 m de limita răsăriteană a clădirii fabricii, la apus o linie în continuarea limitei apusene a fabricii, un corp de clădire construit pe 326 mp, având parțial pivniță, la parter și etajul I clădire pe toată suprafața și la etajele II și III clădire pe o suprafață redusă, precum și instalațiile fabricii și diverse obiecte de inventar.

S-a menționat în oferta de donație că clădirea era parțial avariată de incendiu și bombardamente și avea instalații de apă, lumină electrică, forță motrică și calorifer. Prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 888/2002, definitivă și irevocabilă (filele 24-26) a fost constatată nulitatea absolută a ofertei de donație realizate de L.A. la 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare C.I.P.A. (teren, construcție, instalații și obiecte de inventar) situată în Comuna Corbeanca, județul Ilfov, Șos. București - Ploiești, km.16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Din certificatele de moștenitor din 29 iunie 1989 eliberate de Notariatul de Stat Sector 1 București și 24 decembrie 2003 emis de BNP Ș.C.A. (filele 5-11) rezultă că cei trei reclamanți, L.R.A.F., L.R.A.M. și L.L.F., sunt unicii moștenitori ai defuncților L.M., decedată la 31 decembrie 1988 și L.A., decedat la 30 ianuarie 1976. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1999 de BNP D.D. (filele 68-69), pârâta inițială SC C.F. SRL a cumpărat de la SC F. SA terenul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești krn.17,5 în suprafață de 4238 mp, precum și construcțiile arătate și descrise în planul A779992, anexă la contract.

Vânzătoarea SC F. SA și-a justificat dreptul de proprietate înstrăinat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 25 octombrie 1993 de Ministerul Industriilor și transcris sub nr. 707 din 21 ianuarie 1999 la Judecătoria Buftea (fila 71), actul fiind emis în temeiul Legii nr. 15/1990, a Decretului Consiliului de Stat nr. 220/1977 și a H.G. nr. 834/1991. În prezent SC F. SA este radiată din Registrul Comerțului, conform adresei depusă la fila 73, prin încheierea din 03 iunie 2003 dispunându-se de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București menționarea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor SC F. SA din 25 februarie 2003 privind declanșarea procedurii de fuziune prin absorbție, societatea absorbantă fiind SC A.E.I.

SA. Ca urmare a fuziunii prin absorbție a se C.F. SRL de către SC J.T. E. SRL, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București (conform înscrisurilor de la filele 288 și următoarele, patrimoniul societății absorbite a fost transmis pârâtei SC JT. E. SRL, iar dreptul acesteia din urmă cu privire la imobilul amintit mai sus a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 62068 din 16 aprilie 2008 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov (fila 299). La data de 15 mai 2002 reclamantul L.L.F. și defunctul L.R., autorul celorlalți doi reclamanți, au solicitat Primăriei Orașului Otopeni să le comunice situația juridică actuală a imobilului situat pe Șos.

București-Ploiești km 16,80, ce făcea obiectul notificării nr. 1062/2001 (formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă la fila 312), iar prin adresa nr. 3719 din 12 iunie 2002 (fila 21) li s-a răspuns că, urmare a întocmirii procesului-verbal de constatare a identificării imobilului de către membrii comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 (depus la fila 22), s-a constatat că la adresa menționată în notificare se află fosta proprietate a familiei L., însă imobilul nu se află în administrarea Primăriei Orașului Otopeni, ci acolo a funcționat societatea F. SA, care a vândut imobilul către SC C.F. SRL. La data de 21 octombrie 2002 reclamanții au adresat notificarea nr. 2190 către SC C.F.

SRL (fila 318), prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului, denumit în perioada 1945-1951 fabrica de produse Alimentare C.I.P.A., compus din teren în suprafață de 1568 mp și clădire construită în suprafață de 326 mp, cu 3 etaje, situat în Localitatea Otopeni, Șos. București-Ploiești km.16,80, Județul Ilfov. Această notificare este formulată în termenul legal prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv în 6 luni de la primirea comunicării cu privire la deținătorul imobilului, cuprinsă in adresa Primăriei Otopeni din 11 iunie 2002). Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de expertul O.P. (filele 177-185) și completat ulterior (filele 277-278), a fost identificat și măsurat imobilul situat în Otopeni, Șos.

București-Ploiești km 16,80, compus din teren în suprafață de 4707,95 mp și construcții, din care drumul de acces are o suprafață de 383,68 mp, menționându-se că această suprafață este inclusă în suprafața de 20.000 mp dobândită de autorii reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1933, transcris la 20 aprilie 1933 la Tribunalul Ilfov. Potrivit concluziilor expertului, identificarea terenului s-a făcut pe baza suprapunerii planurilor cadastrale ale vremii și a celor actuale, scara 1:500 și 1:2000 (anexele 1-4, filele 182-185), identitatea rezultând din aceste planuri, precum și din împrejurarea că la stânga și la dreapta terenul în litigiu se învecinează cu alte părți din terenul proprietatea familiei L., în suprafață totală de 20.000 mp.

Pe de altă parte, tribunalul reține că la filele 308-309 în dosar a fost depusă convenția încheiată în anul 1992 între SC F. SA, autoarea pârâtei, și L.R., autorul a doi dintre reclamanți, care a avut ca scop reglementarea drepturilor și obligațiilor părților în privința drumului de acces din Șos. București-Ploiești in incinta filialei Măgura-Otopeni a SC F. SA București. În acest înscris se menționează recunoașterea de către SC F. SA a împrejurării că L.R. (în fapt autorul său, L.A.), face dovada că a donat terenul pe care în prezent se află secția de producție Măgura-Otopeni, iar până la data prezentei accesul acestuia la proprietatea sa din partea opusă șoselei București-Ploiești se făcea prin incinta secției de producție.". Prin convenția părților s-a stabilit că noul drum de acces va fi proprietatea acestora în indiviziune cu drepturi ce decurg din folosință în egală măsură pentru ambele părți.

În consecință, de vreme ce chiar autoarea pârâtei a recunoscut că terenul pe care își desfășura activitatea a aparținut autorului reclamanților, se cuvine a înlătura apărarea pârâtei în sensul că este vorba despre un alt teren decât cel dobândit în anul 1933 de L.A. și M., deoarece încheierea convenției amintite mai sus valoarea unei prezumții simple în sensul că terenul este același, iar această prezumție se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografică efectuat în cauză. De asemenea, este pertinentă susținerea expertului în sensul că schimbarea elementelor de identificare (km 17,5 - km 16,8) se justifică prin perfecționarea instrumentelor de măsurătoare de-a lungul timpului și marcarea corespunzătoare a Șoselei București-Ploiești.

În privința construcțiilor aflate pe acest teren, din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții, efectuat de expertul E.M.R. (filele 204-221), se reține că dintre toate clădirile existente în prezent, numai hala de fabricație (zona 1) este edificată în anul 1943, restul construcțiilor fiind ridicate ulterior (depozitul - zona B8 în anul 1965 și celelalte construcții în anul 1953), deci după ce imobilul a fost donat statului.

Potrivit constatări lor expertului, hala de fabricație - zona 1, identificată în expertiză cu A.l.O., are o suprafață construită de 360 mp, regimul de înălțime P+1E și o valoare de 389.520 lei (fila 212). Aceste constatări se coroborează cu înscrisurile analizate mai sus, din care a rezultat că inițial clădirea fabricii avea parter și 3 etaje, dintre care etajele II și III doar parțial față de suprafața primelor niveluri, fiind distrusă aproape în totalitate din cauza bombardamentelor și a incendiilor din timpul războiului, iar în anul 1947 era în curs de reconstrucție, în oferta de donație din anul 1951 fiind menționate aceste aspecte.

Tribunalul va înlătura apărarea pârâtei în sensul că perioada de edificare a acestei construcții (1943) nu corespunde presupusei edificări în anul 1932. Astfel, la data dobândirii de către autorul reclamanților a terenului (1933), acesta era teren arabil, iar înființarea fabricii s-a realizat în perioada 1943-1944, potrivit certificatelor și autorizațiilor amintite mai sus, astfel încât nu s-a susținut de către reclamanți că autorii lor au ridicat clădirea fabricii în anul 1932, fiind în schimb foarte probabilă edificarea construcției la momentul autorizării firmei, ceea ce coincide cu constatările expertului. În ceea ce privește existenta dovezilor cu privire la edificarea unei clădiri cu regim de înălțime P+3 de către autorul reclamanților, pârâta a invocat că în lipsa unei autorizații de construire, aceste susțineri nu pot fi considerate probate, însă o asemenea argumentație nu poate fi primită.

Astfel, dacă s-a reținut că autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată ulterior fabrica, în temeiul art. 492 și următoarele C. civ., rezultă că dreptul de proprietate asupra construcției este prezumat a-i aparține. Mai mult decât atât, prezumția de proprietate instituită de art. 492 C. civ. este sprijinită și de menționarea existenței și compunerii clădirii în actul prin care a fost preluat imobilul, respectiv oferta de donație acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

Nu în ultimul rând, s-a reținut mai sus dispozitivul sentinței civile nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 888/2002, definitivă și irevocabilă, care a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulității actului de donație, constatând totodată și calitatea de proprietar a donatarului cu privire la imobilul ce a făcut obiectul ofertei, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri neputând fi ignorat.

În consecința acestor argumente, tribunalul constată că există identitate între imobilul revendicat, ce a aparținut autorilor reclamanților, și imobilul deținut de pârâtă, urmând ca, la examinarea temeiniciei acțiunii, să aibă în vedere următoarele aspecte: Reclamanții au uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării adresate Primăriei Orașului Otopeni în interiorul termenului legal prevăzut de actul normativ citat, iar în termenul special instituit de art. 28 din lege au notificat și unitatea deținătoare a imobilului, SC C.F. SRL. Totodată, aceștia au administrat dovezi suficiente pentru a dovedi că autorul lor era proprietarul imobilului revendicat, iar pârâta a dobândit bunul de la o societate comercială (SC F. SA), al cărei drept a fost, la rândul său, constituit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către autoritățile statului.

În privința titlului statului, reclamanții au pretins și obținut constatarea pe cale judecătorească, prin hotărâre irevocabilă, a nulității ofertei de donație acceptată de autorități, prin care bunul a fost preluat de stat, astfel că, față de efectele retroactive ale nulității, se consideră că actul de donație nu a existat nicicând, iar reclamanții (respectiv autorii lor) au fost proprietari în tot intervalul de timp de la preluare și până în prezent.

De la momentul la care instanța judecătorească a constatat nulitatea actului de donație (2002) reclamanții pot să se prevaleze de existența unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol Adițional, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, În acest context, se reține că, în privința dreptului reclamanților nu este vorba despre nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că omisiunea de a acorda vreo reparație pentru înstrăinare a de către stat a bunului în beneficiul SC F. SA are drept consecință directă încălcarea art. l din Protocolul adițional la CEDO.

Astfel, prin Hotărârile pronunțate de Curtea EDO în Cauzele Porțeanu contra României, Buttu contra Romaniei, Fara contra României, etc., s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 chiar și atunci când confirmarea definitivă în justiție a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat. Totodată, în multiple cauze (Hotărârea pronunțată în Cauza Fara contra României), s-a reținut că presupunând că o eventuală cerere in temeiul Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă și poate ocaziona o despăgubire, totuși Fondul Proprietatea nu funcționează în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizații către reclamant.

De asemenea, prin Hotărârile pronunțate în Cauzele Cohen contra României, Hollitzer contra României, Huber contra României, s-a reținut de către Curte că în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun.

O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. Analizând la acest moment încălcarea art. l din primul Protocol Adițional la Convenție, tribunalul reține că, pentru a proteja efectiv dreptul dedus judecății, acțiunea în revendicare cât și dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce s-ar afla la îndemâna reclamanților, ar trebui să aibă drept scop acoperirea prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de un bun, fie prin restituirea bunului, fie prin acordarea de despăgubiri rezonabile și efective. Or, discuțiile referitoare la incidența Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 sunt lipsite de substanță atât timp cât procedurile instituite de aceste legi nu conduc la acordarea unor despăgubiri rezonabile și efective.

De vreme ce statul român nu a luat măsuri urgente, coerente și efective în sensul rezolvării situației creată ca urmare a preluării fără titlu a imobilelor în discuție, susținerile ca foștii proprietari deposedați abuziv nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, ci doar posibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001 sunt total neîntemeiate. Consecința directă este aceea a înlăturării aplicabilității legii speciale și a constatării că unica reparație eficientă și concretă o reprezintă admiterea în parte a acțiunii în revendicare de față, cu privire la imobilul aflat în deținerea pârâtei SC J.T. E. SRL, succesoarea din punct de vedere patrimonial a SC C.F. SRL. S-a reținut că acțiunea este întemeiată numai în parte deoarece nu s-a dovedit că pârâta W.E.

ar deține bunul sau ar pretinde vreun drept cu privire la acesta, împrejurare în care această pârâtă nu poate fi obligată la restituire, neavând calitatea de posesor neproprietar. În consecință, a obligat pârâta SC J.T. E. SRL să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în orașul Otopeni, zona cadastrala 25, parcela 283, Șos. București-Ploiești, km 17,5, compus din teren în suprafață de 4707,95 mp, identificat in anexa nr. 4 la raportul de expertiză topografică efectuat de expert P.O. și construcția A 10 - hala de fabricație zona 1, în suprafață de 360 mp, cu regimul de înălțime p+1e, identificată în raportul de expertiză construcții efectuat de expert E.M. În temeiul art. 274 C. proc.

civ. a fost obligată pârâta SC J.T. E. SRL să plătească reclamanților suma de 1958 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru expertize (fila 163 - 1504,5 lei, fila 164 - 301,7 lei și fila 283 - 151,7 lei). În privința cererii de chemare în garanție, tribunalul constată că la primul termen după formularea acesteia, la solicitarea instanței pârâta SC C.F. SRL a indicat (fila 86) că obiectul cererii îl constituie obligarea chematului în garanție SC A.I.E. SA la plata sumei de 200.000 dolari S.U.A., valoare indicată în mod provizoriu, urmând ca, în urma efectuării expertizei tehnice imobiliare cererea să fie precizată în funcție de rezultatul expertizei cu privire la valoarea de piață a bunului.

O astfel de precizare nu a fost făcută ulterior, deși concluziile expertizei specialitatea construcții au fost în sensul că terenul valora 3.579.148,37 lei, iar construcția A10 pentru care s-a dispus restituirea valorii 196.964,14 lei, cu mult mai mult decât valoarea provizorie indicată, de 200.000 dolari S.U.A. (în echivalent la data sesizării instanței, 12 februarie 2007, de 522.000 lei, la un curs valutar de 2,61 lei/dolari S.U.A.). În raport de principiul disponibilității, constatând că pârâta nu a uzat de prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., care i-ar fi permis majorarea câtimii cererii până la închiderea dezbaterilor, tribunalul se consideră învestit numai cu cererea inițială, pentru suma de 522.000 lei.

Examinând temeinicia cererii de chemare în garanție, s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele angajării răspunderii pentru evicțiune în persoana chematului în garanție SC A.I.E. SA, având în vedere, pe de o parte, că la fila 73 a fost depusă dovada emisă de oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București în sensul că vânzătoarea SC F. SA a fost absorbită de chematul în garanție. Instanța de fond a mai reținut că, sunt incidente prevederile art. 1336 și următoarele C. civ., în sensul că vânzătorul este ținut a garanta pe cumpărător pentru evicțiune provenită din fapta unui terț, iar în cauză s-a produs o tulburare de drept (reclamanții invocând un drept propriu asupra bunului, pe care îl opun pârâtei), cauza evicțiunii este anterioară vânzării (preexistența dreptului de proprietate al reclamanților, considerați retroactiv proprietari, după cum s-a arătat) și nu a fost cunoscută de cumpărător (nefiind administrate dovezi în acest sens).

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție în condițiile menționate mai sus a obligat chemata în garanție se A.I.E. SA să plătească pârâtei se J.T. E. SRL suma de 522.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru evicțiune. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta SC JT E. SRL și chemata în garanție SC A.I.E. SA iar prin decizia civilă nr. 148 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București secția a IV – a civilă s-au respins apelurile declarate, reținându-se următoarele considerente: În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța de fond a respins excepția prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2007 iar prin apelul promovat pârâții critică soluția de respingere relativ la care instanța de apel a constatat că nu pot fi reținute argumentele părții, întrucât din perspectiva investirii conform temeiului de drept invocat acțiunea în revendicare este admisibilă.

Inadmisibilitatea presupune lipsa accesului la un anumit mijloc procedural de valorificare a dreptului subiectiv pretins, iar Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. Excepția este neîntemeiată față de dispozițiile art. 21 din Constituție care garantează accesul la justiție, iar admiterea unei asemenea excepții constituie o veritabilă îngrădire a acestei libertăți fundamentale. Însăși Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii confirmă admisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când statuează: „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuia să i se asigure accesul la justiție”.

S-a reținut că a declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de altă parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii imprescriptibilității, atribuit esențial al revendicării imobiliare. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar însemna afectarea substanței dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează în timp și formal dreptul de a cere restituirea). Instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii, căci ar reprezenta un fine de neprimire, ceea ce contravine principiului constituțional al liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, precum și art. 6 din CEDO.

Într-un prim subsidiar apelanta-pârâtă solicită schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece nu există identitate între imobilul – teren și construcții – care a aparținut autorilor reclamanților și imobilul proprietatea apelantei-pârâte, care, fiind subdobânditor de bună-credință, calitate ce nu i-a fost contestată în cauză, beneficiază de un titlu de proprietate preferabil celui al intimaților-reclamanți. Prin acțiune reclamanții au revendicat de la pârâta inițială – SC C.F. SRL, imobilul situat în intravilanul comunei Otopeni, județul Ilfov, zona cadastrală 25, parcela 283, sos. București – Ploiești km. 17,5 în suprafață de 4238 mp și a clădirii având o suprafață desfășurată de 326 mp compusă din p+3”.

Prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosar nr. 888/2002 definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație realizate de L.A. la data de 13 ianuarie 1951 cu privire la fosta fabrică de produse alimentare – C.I.P.A. (teren, construcție, instalații și obiecte de inventar) situată în comuna Corbeanca, județ Ilfov, sos. București - Ploiești km. 16,80, acceptată prin decizia nr. 237 din 15 februarie 1951 a Comitetului Executiv al fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R. Potrivit considerentelor hotărârii judecătorești irevocabile,imobilul nu se află în administrarea Primăriei Orașului Otopeni, la adresa respectivă funcționând SC F. SA, care l-a înstrăinat societății SC C.F.

SRL”. Ca atare, cu putere de lucru judecat prin sentința civilă amintită a fost identificat imobilul ce a aparținut autorului reclamanților L.A., ca fiind situat pe șos. București – Ploiești, km.16,80, respectiv fosta fabrică C.I.P.A. compusă din teren, construcție, instalații și obiecte de inventar. În mod just instanța de fond a apreciat că prin jurisprudența CEDO s-a stabilit că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO chiar și atunci când confirmarea definitivă în justiție a dreptului reclamantului a fost ulterioară vânzării bunului de către stat (Cauza Porțeanu contra României, cauza Străin contra României). Identitatea construcției a fost stabilită potrivit constatărilor expertului coroborate cu înscrisurile aflate la dosar.

În cauză autorii reclamanților nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 4421 din 12 septembrie 2002 a Judecătoriei Sector 5 s-a confirmat existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în favoarea reclamanților. Nici o dispoziție legală nu neagă dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestora la revendicarea imobilului de care a fost deposedat de către stat pe calea acțiunii în justiție, principiul constituțional ce nu poate fi îngrădit și constituind unul din drepturile fundamentale ale omului.

În ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, în limitele investirii sale, instanța de fond a dispus în mod întemeiat admiterea cererii și obligarea chematei în garanție la plata către pârâta SC JT E. SRL a sumei de 522.000 lei reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, ținând cont că nici în la fond și nici în apel pârâtul JT E. SRL nu a solicitat și în consecință nu s-a administrat proba cu o expertiză imobiliară prin care să se stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului. Pentru aceste considerente, apelul declarat de apelantul pârât JT E. SRL a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Față de motivele de apel invocate de chemata în garanție SC A.I.E.

SA, instanța de apel a reținut următoarele considerente: În ce privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut de apelantele – pârâte instanța de fond a reținut în mod întemeiat existența acesteia, din succesiunea actelor fiind dovedit fără echivoc că identitatea dintre imobilul revendicat prin suprapunerea planurilor cadastrale și prin raportare la vecinătăți,chiar dacă în apel raportul de expertiză nu prezintă cu certitudine această situație. În ce privesc considerentele privind respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că acestea sunt cele prezentate în motivarea apelului declarat de către apelantul SC JT E. SRL. Prin urmare, statul nu putea vinde și nu putea transmite un drept de proprietate pe care nu-l avea, fiind evident că titlul părților emană de la un non dominus.

Nefondată a fost apreciată de către instanța de apel și cererea vizând greșita soluționare a cererii de chemare în garanție, întrucât prima instanță în raport de limitele investirii sale a constatat incidența dispozițiilor art. 1336 și următoarele C. civ., cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării în sensul că dreptul de proprietate al reclamanților preexista și nu a fost cunoscută de către cumpărător cauza evicțiunii, sens în care nici nu s-au administrat dovezi la fond sau în apel. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele SC JT E. SRL, chemata în garanție SC A.I.E. SA, precum și pârâta W.E. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâta SC JT E. și de pârâta W.E. vizează aceleași aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc.

civ.: Astfel recurentele au solicitat în principal modificarea în totalitate a hotărârii instanței de apel în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă. În subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Astfel o primă critică adusă hotărârii instanței de apel de toate recurentele vizează încălcarea dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel avea obligația aplicării corecte a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de Secțiile Unite în recurs în interesul legii. Instanța de apel nu a aplicat corect această decizie, atunci când a reținut în considerente că: „Legea nr. 10/2001 nu prevede într-adevăr o interdicție în promovarea acțiunii în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.”.

Se susține astfel că potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială. Având în vedere aceste considerente, recurentele susțin că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

În aceste condiții, susțin recurentele că nu se justifică considerentul instanței de apel în sensul că „a declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă ar echivala pe de o parte cu negarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.” După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cererile de restituire în natură a imobilelor preluate in mod abuziv în perioada de referință se formulează și se soluționează în condițiile strict reglementate de această lege și nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare.

Or susțin recurentele reclamanții au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul formulării unei notificări în condițiile acestei legi speciale, motiv pentru care odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicabilitate dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat numai cu excluderea acțiunii civile în revendicare sub toate formele ei și numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă de vreme ce acțiunea injustiție se promovează ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește neconcordanța Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele au solicitat a se avea în vedere că aceasta nu poate fi reținută în cauză, din perspectiva următoarelor aspecte : Instanța de apel retine că „respingerea acțiunii in revendicare ar însemna afectarea substanței dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează in timp si formal dreptul de a cere restituirea).” Or, susțin recurentele, instanța de apel a făcut o greșită apreciere a raportului de proporționalitate în analiza presupusei ingerințe a statului, deoarece în speță nu se discuta limitarea în timp a dreptului de a solicita restituirea prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Contrar celor reținute de instanța de apel, se susține că accesul la justiție al reclamanților nu este încălcat din perspectiva dispozițiilor constituționale interne și ale art. 6 din Convenție în situația în care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât reclamații au calea contestației împotriva deciziei/dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât intimații au declanșat procedura Legii nr. 10/2001. În aceeași idee, se mai învederează că în jurisprudența Curții Europene,s-a consacrat (inclusiv în mai multe cauze împotriva României), că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu se interpretează în sensul restrângerii libertății statelor contractante de a alege condițiile în care acestea acceptă să restituie bunurile confiscate.

Dacă Convenția nu impune Statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată de către stat o soluție unitară de rezolvare a problemei bunurilor confiscate,aceasta trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea. Incertitudinea fie ea legislativă, administrativă sau provenind din prac