ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2222/2019

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 493 din 3 aprilie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu intimata Compania Națională Aeroportul Internațional Henri Coandă - București SA Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului solicitat prin notificare, deoarece, deși potrivit Certificatului de moștenitor nr. x/1959, contestatoarea vine la moștenirea defunctei B. ca moștenitor testamentar, în dosarul cauzei nu a fost depus testamentul autentificat nr. 4182/1956, despre care se face vorbire în certificat, iar actele de proprietate nu au fost depuse în original sau în copie legalizată, astfel încât nu au valoare probatorie.

Motivele de apel Prin motivele apelului declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe s-a arătat că, la dosarul notificării au fost depuse toate înscrisurile doveditoare, în copie legalizată, iar faptul că acestea nu se mai află la dosar nu-i poate fi imputat reclamantei, în condițiile în care nu i s-a comunicat faptul că actele nu sunt la dosar și nici nu i s-au solicitat alte acte. Reclamanta a arătat că înțelege să depună încă o dată înscrisurile, pentru a demonstra că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în baza Legii nr. 10/2001.

Decizia instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 132A din 1 martie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 493 din 5 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că înscrisurile aflate la dosar nu au forță probantă pentru a se soluționa notificarea în sensul solicitat de apelantă și că aceasta nu a dovedit că nu ar fi în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor legalizate la dosarul notificării.

Motivele de recurs În recursul declarat împotriva sentinței, reclamanta a arătat că toate probele de care a înțeles să se folosească în judecata prezentei cauze i-au fost înmânate avocatei sale, cu care a pierdut legătura, aflând ulterior că aceasta ar fi decedat în cursul procesului, fără a-i face apărările corespunzătoare. Pe fond, a arătat că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3452 încheiat la Tribunalul Județului Prahova, B. și C. au dobândit imobilul în suprafață de 15,782 ha, teren situat în Otopeni, județul Ilfov, de la D., E., în urma decesului acestora, întocmindu-se Certificatul de moștenitor nr. x/1959, la Notariatul Raionului Orășenesc Tudor Vladimirescu, în baza testamentului lăsat de B., din care rezultă că recurenta deține o cotă succesorală de 25%. La termenul din 22 octombrie 2008, instanța a admis cererea formulată de F., de introducere a sa în cauză, în calitate de recurentă, ca urmare a convenției de cesiune de drepturi succesorale.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2040 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că dreptul la apărare și judecarea cauzei cu legala citare reprezintă coordonate de esență ale oricărui proces, relevate juridic de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Or, în condițiile în care avocatul ales al părții a decedat în cursul judecății cauzei (în apel) fără a putea formula apărările și a depune dovezile necesare susținerii cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură sub sancțiunea nulității, situație în care, în raport de art. 312 C. proc. civ., s-a dispus admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia instanței de apel, în rejudecare Prin Decizia civilă nr. 1020A din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F., s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naționale și s-a admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Apărării Naționale. Instanța de apel, în rejudecare, a reținut, sub aspectul situației de fapt, că autorii reclamantei C. și B. au dobândit imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932 de Tribunalul Prahova, imobilul fiind reprezentat de un teren în suprafață de 15 ha și 782 mp, care a făcut parte din moșia Otopeni, având vecinătățile următoare: la Est moștenitorii lui G., la Vest aflându-se lotul apicol și loturi de teren ale celor împroprietăriți conform legii de reformă agrară din anul 1921, la Nord, regăsindu-se tot loturi de teren ale celor împroprietăriți conform legii de reformă agrară din anul 1921, iar la Sud, fiind menționat drumul vicinal Damieni, Șoseaua Națională București - Ploiești. Vânzătorul autorilor contestatoarei, D. a dobândit imobilul teren în suprafața anterior menționată potrivit titlului de proprietate emis la 2 decembrie1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, temeiul emiterii titlului definitiv de proprietate fiind constituit de vânzarea terenului către beneficiarul titlului, în condițiile legii privind vânzarea bunurilor statului edictată la 7 aprilie1889. Din certificatul de moștenitor emis în anul 1959, rezultă că dobânditorul C. a decedat în anul 1955 și a fost moștenit exclusiv de soția sa B., care, potrivit mențiunilor aceluiași certificat de moștenitor, a decedat în anul 1956 și a fost moștenită de mai mulți legatari, printre care figurează și reclamanta H., cu o cotă succesorală de 25% din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei. Din certificatul de naturalizare emis de autoritățile franceze reiese că reclamanta inițială H., născută ..., a devenit A., astfel cum se identifică prin cererea de chemare în judecată. În etapa procesuală a recursului, din primul ciclu procesual, s-a complinit deficiența probatorie reținută de prima instanță în considerentele sentinței apelate, prin depunerea testamentului lăsat de B. și pe baza căruia s-a emis certificatul de moștenitor, în temeiul căruia reclamanta contestatoare se legitimează ca fiind succesor în drepturi a proprietarilor inițiali ai imobilului. Tot în această faza procesuală, s-a depus la dosarul cauzei contractul de cesiune de drepturi litigioase perfectat în 2006 de către contestatoarea A., în calitate de cedentă alături de I. și F., în calitate de cesionară, prețul cesiuni aferent imobilului situat în Otopeni cifrându-se la valoarea de 260.000 euro. Prin notele scrise depuse la dosarul instanței supreme, reclamanta cedentă A. arată că moștenitori ai B., în calitate de legatari, alături de ea, au mai fost și J. (cu o cotă succesorală de 20%), moștenit de soția sa I. și K. (cu o cotă succesorală de 15%), moștenită de L., care la rândul său a fost moștenit de soția supraviețuitoare M., cu precizarea că și I. și M. au formulat notificare în temeiul legii 10/2001, pentru obținerea măsurilor reparatorii pentru același imobil teren situat în Otopeni. Prin intermediul acelorași note de concluzii, reclamanta cedentă susține că cesionara F. a obținut în urma actelor de cesiune cota de 60% din imobilul notificat, restul revenindu-i acesteia în virtutea dreptului de acrescământ de care beneficiază cele trei notificatoare cedente, având ca obiect cotele succesorale ale celorlalți moștenitori testamentari ai B., justificat de faptul că succesorii lor în drepturi nu au depus notificare în temeiul legii speciale de reparație. Curtea de apel a reținut că, deși a pus în vedere reclamantei cesionare, la mai multe termene de judecată, să completeze probatoriul cu toate documentele necesare pentru a dovedi pretinsa sa îndreptățire la obținerea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil, constând în cele două contracte de cesiune la care se face referire în notele de concluzii depuse în dosarul de recurs, inclusiv certificate de moștenitor, respectiv de calitate de moștenitor, acte de stare civilă și orice alte documente relevante din acest punct de vedere, făcându-se în mod expres referire la dosarul instanței supreme în care este prezentată situația anterior expusă, reclamanta cesionară a completat materialul probator în rejudecarea actuală a apelului prin depunerea doar a două contracte de cesiune de drepturi succesorale, autentificate sub nr. x/2007 și respectiv nr. 2059/2007, perfectate între M., în calitate de cedent și I., în calitate de cesionar, având ca obiect cota de 25 % din drepturile imobiliare ce au aparținut autorilor cedentei, C. și B., precum și între I., în calitate de cedentă și F., în calitate de cesionară, vizând și cota de 25% dobândită de cedentă prin contractul de cesiune anterior examinat. Curtea observă o inadvertență sub aspectul cotei transmise prin intermediul primului contract de cesiune, în sensul că M., succesor în drepturi al legatarei K., potrivit susținerilor reclamantei cedente din cadrul acelorași note scrise, este deținătoarea unei cote succesorale de 15% din masa succesorală lăsată de B.. Curtea a mai observat că reclamanta cesionară nu a înțeles să completeze probațiunea cu dovezile necesare privind calitatea lui I. și M. de succesori în drepturi față de legatarii lui B., astfel cum sunt menționați în certificatul de moștenitor emis în anul 1959, nedepunând nici certificatele de moștenitor emise în 1988 și 1996, despre care se face vorbire în Contractul de cesiune autentificat sub nr. 2051/2007, deși fusese stabilită o astfel de obligație de către organul judiciar menținută pe parcursul multor termene de judecată. De asemenea, a reținut Curtea, titlul de proprietate vechi la care se referă drepturile succesorale cesionate este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1926 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, care este diferit de titlul de proprietate al autorilor C. și B., prin care au dobândit imobilul în litigiu, constituit de un teren în suprafață de 15,782 ha situat în Otopeni, titlu reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/1932 de Tribunalul Prahova. Deși se susține că alături de reclamanta cedentă, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și celelalte două cedente, moștenitoare a doi dintre legatarii cu titlu universal instituiți de B., nu s-au realizat în concret aceste dovezi, deși atât reclamanta cedentă, cât și reclamantă cesionară au beneficiat de asistență juridică calificat din partea unor apărători aleși. Raportându-se la obiectul prezentului litigiu, contestație împotriva deciziei emise de compania națională exclusiv în soluționarea notificării nr. x/2001 depuse de contestatoarea A. la Primăria Otopeni, care a direcționat-o pârâtei pentru competenta soluționare, Curtea reține că reclamanta cedentă a făcut dovada dreptului său în limita cotei succesorale de 25% conferită acesteia prin titlul succesoral, potrivit certificatului de moștenitor emis în anul 1959, după ambii autori inițiali: C. și B. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care reglementează instituția dreptului de acrescământ incident în materia legii speciale de reparație, Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada tuturor succesorilor notificanți, pentru a se putea stabili partea din moștenire asupra căreia poartă acest drept de acrescământ și care ar trebui să se împartă în mod egal între persoanele notificatoare. Curtea observă că existența notificării depuse de M. este menționată de Primăria Otopeni în cadrul unei adrese de răspuns prin care învederează că a direcționat către compania națională pârâtă atât notificarea reclamantei cedente, cât și pe cea a lui M., ambele cereri vizând același imobil, obiect al cauzei pendinte. Având în vedere că mai există o cedentă I., în privința notificării căreia nu s-a identificat nicio probă în dosarul de față și având în vedere că este necesar a se stabili identitatea obiectului notificat pentru a da curs aplicării prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că obligația procurării acestor dovezi se impunea a se face de către reclamanta cesionară, F., în condițiile în care se pretinde îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii pentru întregul teren situat în Otopeni și Curtea i-a pus în vedere să realizeze aceste dovezi. Curtea a considerat că obligația probării pretențiilor și susținerilor sale îi incumbă, indubitabil și integral, în temeiul prevederilor art. 129 C. proc. civ., nefiind obligatoriu ca organul judiciar să pună în vedere părții, punctual și exhaustiv, toate aspectele de fapt ce se impun a fi dovedite și mijloacele de probă pertinente a fi folosite, deoarece o astfel de exercitare a rolului activ s-ar dovedi a fi excesivă, transformând instanța într-un avocat al părții (care, de altfel, a beneficiat de serviciile de specialitate ale unui apărător) și rupând echilibrul pe care este imperios necesar să-1 asigure instanța de judecată, ce trebuie să dea dovadă de imparțialitate și echidistanță față de toate părțile litigante. Cu caracter suplimentar, Curtea a evidențiat că depunerea notificărilor pretins formulate de celelalte două cedente s-ar fi impus pentru clarificarea situației și dovedirea pretențiilor cesionarei F. privind îndreptățirea sa de a obține măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru întregul imobil teren în suprafață de 15,782 mp din Otopeni, în condițiile în care, din Contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/2006, depus în dosarul de recurs și în temeiul căruia cesionara își legitimează calitatea procesuală în cauza de față, se face referire la trei notificări, printre care se regăsește cea formulată exclusiv de reclamanta contestatoare A., iar celelalte două sunt adresate Primăriei Municipiului București și respectiv Primăriei Snagov, cu precizarea suplimentară că dreptul la măsuri reparatorii cedat vizează, pe lângă imobilul în litigiu, alte două imobile situate în București și respectiv Comuna Snagov. În ceea ce privește celelalte condiții impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru a putea reține calitatea de persoană îndreptățită, Curtea a constatat că se impune examinarea modalității de preluare a imobilului, cu consecința stabilirii și a unității deținătoare sau a entității abilitate legal să se pronunțe asupra notificării, aspect care se corelează în mod indisolubil de stabilirea amplasamentului exact și corect al terenului notificat. Pentru clarificarea acestor aspecte, s-a administrat în etapa rejudecării apelului un amplu probatoriu, constând în trei rapoarte de expertiză topografică și numeroase relații obținute de la instituțiile și autoritățile publice competente, în urma demersurilor oficiale ale instanței de apel, care, în această manieră, și-a exercitat rolul activ în vederea stabilirii situației de fapt și aflării adevărului în cauza pendinte, în condițiile prescrise de prevederile art. 129 C. proc. civ. Astfel, obiectivele fixate pentru expertul topograf au fost reprezentate de următoarele chestiuni: identificarea exactă a proprietății reclamantei, prin raportare la actele vechi de proprietate, cât și la situația actuală, cu stabilirea identității dintre terenul notificat de contestatoarea și cel deținut de pârâtă, determinarea naturii și destinației terenului, pentru a se putea stabili dacă prevederile Legii nr. 10/2001 permit restituirea în natură sau se impune a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, precum și identificarea terenului, din punct de vedere al amplasamentului și al suprafeței și verificarea afectării sale de către rețele edilitare terestre sau subterane. Față de obiectivele stabilite de instanța de apel, Curtea a apreciat că se impune o precizare din punctul de vedere al legii aplicabile, în sensul că, la momentul încuviințării acestei probe, era în vigoare Legea nr. 247/2005, care permitea și cesionarilor să obțină restituirea în natură a imobilului, dacă acest lucru era posibil. Această situație juridică nu mai subzistă actualmente, în condițiile în care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, căreia i s-a conferit aplicabilitatea imediată, conform prevederilor art. 4 din actul normativ anterior menționat, inclusiv în privința litigiilor vizând imobilele preluate abuziv, obiect al Legii nr. 10/2001 și aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor de judecată la data adoptării Legii nr. 165/2013. Din această perspectivă, reținând incidența prevederilor Legii nr. 165/2013, devin aplicabile, în mod automat, și dispozițiile art. 1 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 24 din această lege, care nu mai permit retrocedarea în natură a imobilului notificat în favoarea cesionarilor, nici dacă acest lucru ar fi posibil din punct de vedere faptic și juridic, singura măsură reparatorie recunoscută fiind aceea a compensării prin puncte, potrivit algoritmului reglementat de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013. Trăgând concluziile ce se impun din aplicarea noilor prevederi legale, Curtea a subliniat că interesul efectuării unei expertize topografice de identificare a terenului, sub aspectul amplasamentului, a suprafeței și configurației sale, a subzistat în cauză, din perspectiva faptului că o astfel de identificare s-a dovedit necesară pentru elucidarea altor aspecte, cum sunt cele legate de stabilirea modalității de preluare a imobilului, cu toate consecințele care decurg din calificarea juridică a acestei împrejurări de fapt. Un prim raport de expertiză a fost realizat de expertul N., care a concluzionat în sensul că imobilul teren notificat, nu se suprapune peste proprietatea pârâtei, terenul fiind identificat în tarlaua x, parcela x, ca având categorie de folosință extravilan arabil, cu precizarea că amplasamentul terenului a făcut parte dintr-o fostă Unitate Militară, respectiv dintr-o fostă balastieră, actualmente dezafectate și nefuncționale. Această concluzie a fost menținută de expert și în cadrul suplimentului la raportul de expertiză, prin care acesta a răspuns obiecțiunilor ridicate de părți și încuviințate de organul judiciar. Suplimentar, expertul N. a subliniat că terenul situat în incinta aeroportului de află în imediata vecinătate a terenului supus expertizării, la sud de acesta, potrivit schiței anexe lucrării de specialitate, arătând, totodată, că deținătorii actuali ai terenului rezultă din informațiile Comisiei locale de fond funciar, privind punerile în posesie efectuate în urma aplicării legislației reparatorii. Pornind de la identificarea terenului, realizată de expertul N., la solicitarea instanței de apel, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a comunicat, potrivit propriilor evidențele cadastrale și înscrieri în registrele de publicitate imobiliară, că terenul notificat cunoaște suprapuneri cu unitatea militară pe o suprafață de 4,66 ha, cu aeroportul pe o suprafață de 3,25 ha, precum și cu alte persoane fizice și juridice. Din punct de vedere al corectitudinii tehnice a lucrării de specialitate, OCPI Ilfov a învederat organului judiciar, în cadrul acelorași relații, că vecinătățile pe latura de est și vest nu sunt corect stabilite, pe latura de nord nefiind menționați vecinii și nici gardul unității militare cazarmă nr. 2794, ce traversează terenul în zona de nord. Încuviințând refacerea raportului de expertiză, Curtea a desemnat un alt expert specialitatea topografie, O., pentru a răspunde acelorași obiective legate de identificarea sub toate aspectele a terenului notificat. La solicitarea expertului, materialul probator a fost completat cu relații de la Arhivele Naționale, sediul central, cât și de la Direcția Județeană Prahova, de la Primăria orașului Otopeni, inclusiv de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, care atestă faptul că nici titlul de proprietate emis în anul 1927 în favoarea lui D. și nici contractul de vânzare cumpărare încheiat de autorii reclamantei în anul 1932 nu sunt însoțite de schițe sau plan de încadrare în zonă și nici una dintre instituțiile solicitate, prin adrese oficiale emise de instanța de control judiciar, nu dețin planuri parcelare vechi, aferente perioadei 1920 - 1945. În acest context, expertul O. a întocmit raportul de expertiză topografică, prin care a reținut existența identică a suprapunerilor cu alte imobile cu relațiile oferite de OCPI Ilfov la nivelul anului 2012, având la baza identificarea terenului identificat de către primul expert N., deși reține că terenul are un alt amplasament și își însușește criticile aduse primului raport de expertiză de către OCPI Ilfov. În finalul concluziilor sale expertul evidențiază că identificarea terenului s-a realizat pe baza elementelor probatorii existente la dosar, nu are caracter definitiv și nu se poate realiza o localizare precisă, dată fiind lipsa planurilor parcelare vechi. Constatând, în deplin acord cu ambele părți litigante, că raportul de expertiză efectuat de expertul O. nu este rezultatul unei ridicări topografice reale, care să se fi realizat prin constatarea situației faptice a terenului, a dimensiunilor, amplasamentului și configurației acestuia, instanța a dispus un supliment la raportul de expertiză. În acest scop, s-au făcut demersuri inclusiv la Direcția Topografică Militară, pentru a comunica numărul unității militare limitrofe aeroportului, precum orice alte informații utile în vederea identificării topografice exacte a terenului. Acest departament din cadrul Ministerului Apărării Naționale a răspuns instanței de judecată, arătând că imobilul se află în evidența Unității Militare 02547 București, unitate fără personalitate juridică și face parte din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat inițial prin H.G. nr. 1045/2000, ulterior prin H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004, actualmente H.G. nr. 1705/2006, cu modificările aduse prin H.G. nr. 812/2009, având număr x și cod clasificare 8.19.01. Potrivit extrasului de carte funciară, reiese că dreptul de proprietate publică aparține Statului Român, iar dreptul de administrare revine Ministerului Apărării Naționale. Din documentația depusă de minister, se observă existența Decretului nr. 136/1951, prin care s-a declarat de utilitate publică și s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului, dându-se în folosință Ministerului Forțelor Armate 13 imobile, situate în incinta Aeroportului Otopeni. Anexat decretului anterior menționat, s-a depus tabelul cu proprietarii și suprafața de construcție ce se expropriază, din analiza căruia nu s-a putut identifica numele autorilor reclamantei contestatoare C. și B., Curtea observând că figurează în calitate de proprietar expropriat P., cu teren în suprafață de 606 mp, la rubrica adresă fiind menționat Sfatul Popular Otopeni. Curtea a reținut că nu s-a făcut de către reclamantă nicio dovadă în privința unei presupuse legături între autorii reclamantei și proprietarul expropriat P., cu atât mai mult cu cât suprafața expropriată se menționează că este construită, or, în litigiul pendinte, imobilul notificat este reprezentat de un teren cu o întindere mult mai mare, potrivit celor expuse în cele ce preced. S-a mai depus Ordinul nr. 209/1966 emis de Ministerul Agriculturii, Departamentul Gostat, prin care s-a dispus transmiterea din administrarea Q., în administrarea Ministerului Forțelor Armate a suprafeței de 5,4943 ha, cuprinsă în perimetrul Aeroportului Otopeni din anul 1952. Verificând punctual, poziție cu poziție, listele cu proprietarii expropriați, potrivit Decretelor nr. 1853/1938, nr. 2515/1940 și nr. 2203/1941, publicate în monitoarele oficiale depuse în extras la dosarul cauzei, autoarea nu a putut identifica la niciuna dintre poziții pe autorii reclamantei contestatoare, cu precizarea că, raportându-se la anul perfectării contractului de vânzare cumpărare nr. 1932 și la data decesului autorilor: 1955 C. și 1956 B., Curtea a considerat că aceștia ar fi trebuit să fie titularii dreptului de proprietate asupra terenului și ar fi trebuit să apară în aceste tabele nominale, în care au fost înscriși proprietarii deposedați prin expropriere în care dețineau terenuri în zona aeroportului. Așa cum sunt descrise, din punct de vedere al amplasamentului terenurilor obiect al preluării de către stat, acestea se situează la marginea aeroportului sau în comuna Otopeni, scopul exproprierii fiind extinderea aeroportului. Existând cererea comună a ambelor părți de înlocuire a expertului O., care nu a înțeles să dea curs solicitărilor instanței de a răspunde obiectivelor fixate, pe baza unei constatări topografice reale a situației și amplasamentului terenului, Curtea, la termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2015, a încuviințat înlocuirea celui de-al doilea expert cu expertul R., căruia i s-a pus în vedere să răspundă obiectivelor fixate de organul judiciar, prin raportare la întregul material probator administrat în ambele cicluri procesuale parcurse. La termenul de judecată din data de 17 februarie 2015, s-a încuviințat cererea de intervenție principală, formulată de Ministerul Apărării Naționale. La data de 24 noiembrie 2015, cel de-al treilea expert a depus raportul de expertiză, prin care a concluzionat că nu poate stabili amplasamentul, configurația și suprafața terenului notificat, în absența unei schițe sau plan de încadrare în zonă de la data tranzacționării 1927 - 1932. Curtea a reținut că s-au întreprinse ample demersuri pentru obținerea acestor documente, inclusiv planul parcelar al zonei aferente aceleiași perioade, la toate instituțiile și autoritățile publice ce au competență să ofere astfel de relații și care ar putea fi deținătorii unor astfel de documente, răspunsul fiind, în mod invariabil, că nu dețin nici schițe sau plan de încadrare aferente titlului de proprietate emis în anul 1927 și contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932 și nici planul parcelar al zonei aferent perioadei 1920 - 1945. Expertul a confirmat în conținutul lucrării depuse că a avut în vedere întreaga documentație existentă la dosar, inclusiv planul parcelar actual al zonei, comunicat de OCPI Ilfov și relațiile oferite de aceeași instituție la nivelul anului 2012. Expertul parte al reclamantei cesionare, S., a realizat o identificare a terenului în litigiu pornind de la limita sudică a acestuia, astfel cum este menționată în contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932, constând în drumul vicinal Damieni și de la descrierea existentă în cadrul aceluiași act de cumpărare a modalității de acoperire a terenului, folosindu-se de niște planuri aferente anului 1938, fără să se ofere mai multe detalii în cuprinsul co-raportului despre acest plan întocmit în anul 1938. În urma identificării amplasamentului terenului, s-a stabilit și suprafața de suprapunere cu aeroportul de 3,54 ha. Pentru elucidarea identității planului din anul 1938 avut în vedere de expertul parte al reclamantei, Curtea a solicitat relații de la Direcția Topografică Militară, Primăria Otopeni și Arhivele Naționale, Serviciul Județean Prahova privind furnizarea unui plan parcelar vechi 1920 - 1940 al Moșiei satului Otopeni, jud. Ilfov, plasa Mostiștea, atașându-se copii ale titlului de proprietate emis în anul 1927 și ale contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1932. Arhivele Naționale, sediul central au comunicat un plan parcelar aferent anului 1912 al moșiei satului Otopeni de Sus, iar Direcția Topografică Militară a comunicat un plan director de tragere, scara 1:20000 din anul 1938, cu precizarea că nu este un plan cadastral și nu conține informații referitoare la proprietari sau numere poștale. Arhivele Naționale, Serviciul Județean Prahova au reconfirmat inexistența unor planuri parcelare cadastrale al Moșiei satului Otopeni, jud. Ilfov, comunicându-ne o hartă a localității Otopeni, din examinarea căreia rezultă cu evidență că nu există detalii cadastrale, apte pentru o identificare topografică riguroasă a terenului în litigiu. În egală măsură, Curtea a subliniat, în privința planului parcelar din anul 1912, că relevanța sa trebuie apreciată prin luarea în considerare a realităților sociale și juridice traversate de societatea românească în perioada imediat următoare, marcată de adoptarea legii reformei agrare la nivelul anului 1921, a cărei aplicare a determinat schimbări majore în ceea ce privește suprafața și configurația marilor moșii pentru realizarea împroprietăririlor impuse de lege. Cel de-al treilea expert desemnat de instanță, R., expunându-și punctul de vedere față de co-raportul de expertiză întocmit de expertul parte al reclamantei și față de opinia exprimată de expertul parte al pârâtei, a conchis, după analiza documentelor depuse ulterior raportului său, în sensul că nu-și poate însuși în totalitate punctul de vedere al expertului S., deoarece terenul astfel cum a fost identificat poate avea, potrivit determinării grafice, suprafețe, coordonate și amplasamente diferite, fiind necesar să se obțină de la Primăria Otopeni o confirmare a drumului vicinal Damieni (limita sudică a terenului, potrivit contractului de vânzare cumpărare din anul 1932, luată ca punct de reper pentru stabilirea amplasamentului terenului de către expertul parte al reclamantei), prin obținerea unui istoric al denumirii acestui drum vicinal. Curtea a încuviințat suplimentarea probatoriului cu obținerea acestor relații și, în urma a numeroase adrese oficiale emise de instanță, inclusiv diligențe concertate ale părților, realizate pe parcursul foarte multor termene de judecată, Primăria Otopeni a răspuns punctual în sensul că nu deține istoricul denumirii drumului vicinal Dimieni, Șos București - Ploiești, reconfirmând că nu deține planuri parcelare aferente anilor 1927 - 1932. În raport de întreaga traiectorie procesuală a dosarului, de multiplele demersuri realizate, atât de instanța de judecată termen de termen, cât și de părțile în litigiu, ceea ce a condus la desfășurarea judecății pe parcursul a numeroase termene de judecată și la administrarea unui amplu material probatoriu, Curtea a constatat că se află în imposibilitatea identificării terenului notificat, sub aspectul amplasamentului, al configurației și al suprafeței, datorită inexistenței (determinată de imposibilitatea procurării de la niciuna din instituțiile abilitate de lege să păstreze astfel de documente) a planurilor parcelare ale zonei Otopeni aferente perioadei 1920 - 1945 (interval acoperitor sub aspectul anilor când s-a emis titlul de proprietate și s-a perfectata contractul de vânzare cumpărare și relevant din punctul de vedere al situației sociale, politice și legislative traversată de societatea românească în perioada de referință), cât și a schiței sau planului de încadrare în zonă, care ar fi trebuit întocmit ca anexă la cele două titluri de proprietate anterior menționate. Găsindu-se în imposibilitatea stabilirii amplasamentului terenului, nu se poate stabili, pe cale consecință, nici deținerea sa de către statul român, printr-una dintre instituțiile sau autoritățile sale, actualmente sau la un moment anterior, de natură a contura o modalitate de preluare abuzivă a acestuia în perioada regimului comunist. Din această perspectivă, Curtea a mai precizat că nici prin notificarea soluționată prin decizia contestată în cauza pendinte și nici prin cererea de chemare în judecată sau de exercitare a vreuneia dintre căile de atac, nu s-a reliefat de către reclamantă pretinsa modalitate de preluare abuzivă a imobilului teren. Pe cale de consecință, Curtea a reținut, în privința cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naționale, că apare ca nefondată, în condițiile în care nu este posibilă identificarea unității deținătoare, respectiv a entității legal abilitate să se pronunțe asupra notificării contestatoarei. Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, cererea de apel a reclamantei, precum și cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Apărării Naționale. În privința cererii de intervenție, promovată de Ministerul Apărării Naționale și încuviințată în principiu de către instanță, Curtea, raportându-se la aspectele învederate în cuprinsul acestei cereri, precum și la interesul său de a interveni în proces, în condițiile în care, s-a prefigurat, la un moment dat, posibilitatea existenței unei suprapuneri parțiale a terenului notificat cu cel din incinta unității militare, posibilitate neconfirmată, în final, printr-o lucrare de specialitate topografică, potrivit celor anterior prezentate în detaliu, a admis cererea de intervenție.

Motivele de recurs Împotriva Deciziei civile nr. 1020 A din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamanta F., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, în vederea administrării de probatorii suplimentare în ceea ce privește calitatea de persoana îndreptățită a autoarei reclamantei, stabilirii identității între terenul proprietatea autorilor reclamantei și imobilul deținut de intimata-pârâta și soluționării pe fond a notificării. În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 493 din 5 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și, pe fond, admiterea contestației și anularea Deciziei nr. 128 din 30 iunie 2005 emisă de SC A. SA. Având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a terenului și față de concluziile raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul S., recurenta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 15,728 ha, situat în Otopeni, județul Ilfov și, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea intimatei-pârâte să dispună trimiterea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea desemnării unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici: - În mod greșit a reținut instanța de apel că autoarea reclamantei nu are calitatea de persoana îndreptățită la restituire în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia contestată, "unitatea deținătoare" s-a pronunțat asupra calității autoarei reclamantei de persoana îndreptățită în ceea ce privește formularea cererii de restituire, fără a analiza însă, în realitate, pe fond notificarea. Astfel, instanța sesizată cu judecarea contestației formulate de către autoarea reclamantei trebuia să stabilească atât dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute Legea nr. 10/2001, iar notificatoarea are calitate de persoana îndreptățită la restituire în accepțiunea legii speciale, cât și să analizeze pe fond cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului. Or, prin decizia recurată, instanța de apel, în rejudecare, a menținut soluția de respingere a cererii pe motiv că nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, în sensul dovedirii faptului că imobilul a cărui restituire a fost solicitată a aparținut autorului său, deși intimata-pârâta nu a contestat niciodată calitatea sau faptul că nu a existat identitate între imobile. - Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și art. 4.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, singura condiție care trebuie îndeplinită pentru a intra sub incidența legii este aceea ca solicitantul să facă dovada faptului că, la data preluării abuzive a imobilului, era titularul dreptului de proprietate, sau că este moștenitorul legal sau testamentar al titularului dreptului de proprietate (cazul în speță). Dovada calității reclamantei de moștenitoare este certificatul de moștenitor nr. x/1959, emis de Notariatul Raionului Orășenesc Tudor Vladimirescu, eliberat în urma încheierii testamentului autentificat sub nr. x/1956. Atât în fața unității notificate, cât și a instanței de fond au fost depuse în copii certificate toate actele de proprietate, inclusiv copii legalizate. În considerentele deciziei recurate se reține în mod greșit că: "Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x/1959, contestatoarea vine la moștenirea defunctei B. ca moștenitor testamentar, însă la dosarul cauzei nu a fost depus testamentul autentificat sub nr. x/1956 despre care se face vorbire în certificat, astfel că dreptul de proprietate asupra terenului nu a fost dovedit". Prin acest raționament eronat au fost încălcate dispozițiile art. 1171 și art. 1173 C. civ., dovada calității de moștenitor fiind făcută cu însuși Certificatul de moștenitor nr. x/1959, act autentic, care se bucură de prezumția de legalitate, ce nu a fost și nu poate fi răsturnată de către intimata-pârâtă. Totodată, în decizia recurată s-a menționat că: "Deși la dosar s-au depus actul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 iulie 1932 și un act de donație din august 1942, acestea nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât nu îndeplinesc condițiile art. 139 C. civ., nefiind înscrisuri originale sau copii legalizate, astfel încât nu au valoare probatorie". Or, unitatea deținătoare avea posibilitatea de a solicita prezentarea înscrisurilor doveditoare în original sau depunerea de copii legalizate ale acestora, ceea ce nu s-a întâmplat. La dosar au fost depuse înscrisurile doveditoare din care rezultă indubitabil că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii speciale de reparație. - Față de soluția de respingere a notificării de către unitatea deținătoare, instanța trebuia să respecte Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul soluționării pe fond a notificării și obligării intimatei-pârâte să emită dispoziție de restituire prin echivalent în favoarea reclamantei, determinând prin hotărâre doar valoarea la care se ridică acest echivalent. Nu pot fi reținute cele susținute de intimata-pârâtă, aceasta dând o interpretare greșită și prezentând trunchiat dispozițiile și considerentele deciziei invocate, iar o astfel de interpretare duce la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a dispozițiilor art. 20 din Constituție. - În mod nelegal și cu aplicarea eronată a normelor legale incidente a reținut instanța de apel faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada preluării abuzive/fără titlu a imobilului teren. Naționalizarea s-a realizat cu încălcarea legii, respectiv a Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și cu încălcarea dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat (art. 8 din Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în vigoare la data apariției Decretului nr. 92/1950, art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului din data de 10 decembrie 1948 a Organizației Națiunilor Unite, art. 481 C. civ.). Autoarea reclamantei a făcut dovada faptului că autorii acesteia au fost proprietarii imobilului, prin prezentarea titlului translativ de proprietate, în baza căruia a fost dobândit de către familia Axenfeld terenul a cărei restituire a fost solicitată în procedura Legii nr. 10/2001. Autorii reclamantei au fost deposedați de stat în fapt, în mod samavolnic, fără să existe o dispoziție legală aplicabilă, prin care să fie preluat imobilul și fără ca pentru acesta să se fi plătit vreo despăgubire către proprietarul imobilului preluat. Dacă s-ar susține că imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului ori că, la momentul preluării imobilul, nu ar mai fi aparținut autorilor reclamantei, ar trebui să se facă dovada în acest sens de către unitatea deținătoare. De asemenea, în situația în care s-ar considera că imobilul a cărui restituire s-a solicitat a fost preluat de către stat printr-un act de naționalizare, ar fi trebuit ca imobilul să fie cuprins în anexele acestuia, ceea ce nu este cazul. În condițiile în care imobilul în litigiu nu figurează în anexele niciunui act de naționalizare sau expropriere și nu se face dovada plății vreunei despăgubiri către reclamantă sau autorii săi, rezultă că acesta nu fost preluat cu titlu valabil, ci doar în fapt, nelegal, de către statul român. - Instanța de apel a apreciat, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor din legea specială și cu ignorarea înscrisurilor aflate la dosar, faptul că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea întregului imobil. Deși autoarea reclamantei, notificatoare în baza Legii nr. 10/2001, avea calitatea de moștenitoare doar pentru o cota parte din succesiunea autorilor săi, aceasta beneficiază și de cota moștenitorilor care nu au formulat o astfel de cerere, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 4.7 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, soluție în acord cu dispozițiile legale aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 din C. civ.). - În mod greșit instanța de apel nu a dispus finalizarea/lămurirea raportului de expertiza judiciară. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantei de completare/lămurire/refacere a raportului depus în anul 2015, cerere depusă încă de la termenul din 12 ianuarie 2016 și nesoluționată de către instanță. Contrar celor prezentate de către instanța de apel în considerentele hotărârii, nu suntem în ipoteza efectuării în faza procesuală a apelului a trei rapoarte de expertiză, în condițiile în care așa-zisele rapoarte de expertiză efectuate de către experții N. și O. au fost anulate/invalidate de către instanță, ca urmare a admiterii cererilor de refacere formulate de către reclamantă și de către intimata-pârâtă. În realitate, singurul raport de expertiză judiciară la care am putea să ne raportăm este cel depus de către expertul R. la termenul de judecată din 24 noiembrie 2015, care a reprezentat, în realitate, un simplu proiect nefinalizat și a cuprins doar anumite sublinieri ale expertului, fără nici o fundamentare tehnică și care nu pot fi asimilate unor constatări (concluzii) tehnice care să răspundă obiectivelor încuviințate de instanță, prin raportare la obiectul dosarului. Astfel, nu se arată în raportul de expertiză care este amplasamentul terenului cuprins în actul de proprietate exhibat de reclamantă și, în consecință, nu se analizează dacă există suprapunere între terenul deținut de către intimata-pârâtă și terenul proprietatea reclamantei inițiale și care a făcut obiectul preluării abuzive, nu se precizează care este regimul juridic actual și care este persoana deținătoare a terenului, aspecte esențiale inclusiv pentru stabilirea calității intimatei-pârâte de unitatea deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Dacă terenul solicitat prin notificare nu s-ar fi regăsit în administrarea intimatei-pârâte, aceasta nu ar fi avut calitatea să se pronunțe pe fondul notificării, ci ar fi trebuit să dispună transmiterea notificării și a întregului dosar administrativ, după caz, spre competentă soluționare, către terța persoană deținătoare (în ipoteza în care aceasta ar fi putut fi identificată) sau către Primăria Orașului Otopeni (în cazul în care deținătorul nu era cunoscut). În niciun moment nu s-a negat faptul ca autorii reclamantei nu ar fi fost proprietarii terenului în suprafață de 15,0782 ha teren situat pe raza administrativă a actualului Oraș Otopeni și nu a constituit motiv de respingere a notificării prin decizia contestată în prezenta cauză lipsa calității de proprietari a autorilor reclamantei. Având în vedere această situație, la termenul de judecată din 12 ianuarie 2016 (termenul ulterior depunerii raportului de către expertul R.) reclamanta a formulat cerere de refacere, completare, obiecțiuni la raportul de expertiză, solicitând ca expertul numit să țină seama în totalitate de cele prezentate de reclamantă și detaliate de către expertul consilier parte în coraportul de expertiză depus la dosar și de înscrisurile noi obținute de acesta și care au dus la identificarea terenului. De asemenea, reclamanta a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 211 din C. proc. civ. ca, pentru soluționarea cererii de refacere a raportului, să se dispună ca expertul numit și experții consilieri parte să se prezinte în instanță pentru a fi audiați în prezenta părților și pentru a acorda lămuriri prealabile soluționării cererii de refacere a raportului. Ambele cereri formulate de reclamantă au fost lăsate nesoluționate de către instanța de apel, care nu le-a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la aceste solicitări exprese. Expertul consilier parte al reclamantei, ing. S., a întocmit un coraport de expertiză, în care a răspuns obiectivului principal legat de identificarea și stabilirea amplasamentului terenului, prezentându-se, motivat, coordonatele terenului și limitele/vecinătățile proprietății. Expertul consilier parte S. a obținut acte suplimentare de la autorități (în special, Anexele 2 și 3) și a răspuns prin coraportul întocmit, cu argumente tehnice specifice, obiectivelor principale: identificarea terenului prin amplasament și poziționare pe plan, stabilirea suprapunerilor, natura și destinația actuală a terenului. Pentru a se confirma existența și realitatea/conformitatea planurilor obținute și prezentate de către expertul parte în Anexele 2 și 3 ale coraportului (planuri vechi de la nivelul anului 1938) și, în vederea clarificării tuturor aspectelor necesare pronunțării unei hotărâri judecătorești legale și temeinice, reclamanta a solicitat instanței să dispună emiterea unei adrese către Direcția Topografica Militară "General de divizie T." (cu sediul în București, B-dul x - 126, sector 1) pentru comunicarea unor copii certificate după planurile la scara 1: 20.000, proiecție Lambert, an 1938, care acoperă zona Otopeni - Dimieni (zona în care se afla amplasamentul terenului). O parte din actele solicitate de reclamantă, precum și altele echivalente care puteau duce la clarificarea amplasamentului, au fost depuse la dosar de către intervenient și de către instituțiile la care se formulaseră adresele, însă au fost ignorate de către instanță, care a soluționat pe fond apelul fără să se pronunțe cu privire la cererile reclamantei formulate anterior, cu respectarea exigențelor procedurale și fără a reveni către expertul numit pentru a finaliza/lămuri raportul de expertiză pe baza tuturor înscrisurilor și relațiilor prezentate și care nu fuseseră avute în vedere de către expertul numit la momentul inițial al depunerii lucrării, la nivelul anului 2015. Expertul numit nu a prezentat un punct de vedere final și nu a arătat în mod cert că nu își însușește cele prezentate în coraportul S., ci a arătat că este necesar a se obține de la Primăria Otopeni o confirmare a drumului vicinal Dimieni. Imediat după ce Primăria Otopeni a precizat într-o simplă și lapidară adresă faptul că nu deține informațiile/înscrisurile solicitate de instanță, referitoare la drumul vicinal Dimieni, ignorând cererile formulate în legătură cu proba tehnică și dispozițiile procedurale ce impuneau o minimă soluționare a cererilor legate de o proba tehnică, instanța de apel a dispus închiderea cercetării judecătorești și nu a continuat procedura de efectuare a expertizei judiciare, ce nu fusese finalizată, ci doar amânată până la obținerea relațiilor de la Primăria Otopeni. Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, intimatul intervenient Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică.

Considerentele instanței de recurs Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: În cadrul primelor critici, recurenta expune pretinse greșeli de judecată ale instanței de apel, susținând, în esență, că în mod greșit i s-a respins cererea de chemare în judecată, pe motiv că nu a făcut dovada faptului că imobilul a cărui restituire a fost solicitată a aparținut autorilor săi și că nu a nedovedit calitatea de moștenitoare. În realitate, aceste critici sunt străine de hotărârea atacată cu recurs în această fază procesuală, recurenta făcând referire la motivele reținute de instanțele de fond și de apel în primul ciclu procesual. Recurenta ignoră faptul că obiectul prezentului recurs este Decizia civilă nr. 1020 A din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărâre pronunțată în rejudecarea apelului, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare dispusă de Înalta Curte în cadrul primului recurs. Prin decizia care face obiect de critică în recurs, în prezenta fază procesuală, instanța de apel nu a reținut, ca motive de respi