ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 744/2019

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 883 A din data de 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de aceștia împotriva Sentinței civile nr. 1213/24.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Criticile formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile "art. 488 și art. 499" C. proc. civ., privesc următoarele aspecte:

O cerere aprobată în anul 2008 conform Legii speciale nr. 290/2003, prin Hotărârea Comisiei nr. 301/18.12.2008 nu mai poate fi revocată, deoarece produce efectele pentru care a fost emisă și a intrat definitiv în circuitul civil. Orice modificare legislativă ulterioară nu mai poate revoca drepturile recunoscute și aprobate anterior conform prevederilor legale de la data aprobării cererii, conform principiului tempus regit actum.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Broniowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 22 iunie 2004), atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții. Or, dacă dreptul de proprietate pentru cele 34 hectare de teren pe raza municipiului București a fost aprobat și reconfirmat prin aprobarea cererii prin Hotărârea Comisiei nr. 301/2008, atunci nu se mai pot invoca de instanța de apel sau de fond prevederi ale legii speciale, deoarece legea nouă se referă doar la cererile neaprobate anterior conform vechii legi.

Prin aprobarea cererii reclamanților de restituire a terenului moștenit, s-a creat un nou drept de proprietate în județul de domiciliu pentru cele 34 hectare de teren iar acest lucru nu poate interzice ulterior o acțiune în revendicare, deoarece dreptul de proprietate este imprescriptibil și acest drept poate fi invocat oricând printr-o acțiune petitorie pentru realizarea și protejarea acestui drept de proprietate.

Instanțele nu motivează și nu iau în considerare faptul că în cazul reclamanților, în baza Legii nr. 139/1940, la data de 19 martie 1944, mama acestora a fost evacuată forțat, fiindu-i preluată întreaga avere mobilă și imobilă. Astfel cum prevedea art. 6 din Legea nr. 139/1940, bunurile mobile nu puteau fi preluate, prin rechiziții, decât în folosință provizorie până la terminarea războiului. Dreptul de moștenire și de proprietate al reclamanților nu a fost niciodată pierdut în raport cu Statul român care a pierdut acest teren rechiziționat în urma războiului, ca sancțiune internațională și pe care trebuia să ni-1 restituie la terminarea războiului. Acest drept de proprietate a fost apoi recunoscut în mod irevocabil la data aprobării cererii din anul 2008, prin emiterea Hotărârii comisiei de specialitate nr. 301/19.12.2008.

Statul român are calitate procesuală activă, deoarece este unicul responsabil pentru restituirea bunului imobil revendicat, în condițiile în care reclamanții au făcut dovada terenurilor retrocedabile concesionate care sunt în administrarea sa la Administrația Domeniilor Statului.

Dreptul material al reclamanților este supus C. civ. cu privire la dreptul de proprietate imprescriptibil și nu mai este supus pentru a doua oară legii speciale prin care s-a aprobat existenta dreptului. Regula specialia generalibus derogant nu se mai aplică după recunoașterea irevocabilă a dreptului conform legii speciale. Această soluție a fost confirmată în mod similar prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Pentru acest motiv, instanțele au pronunțat hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a arătat că reclamanții ar trebui să renunțe la dreptul de proprietate recunoscut, deoarece au deschisă calea legii speciale pentru recunoașterea pentru a doua oară a dreptului de proprietate, motivând în mod nelegal că au doar un simplu drept de creanță asupra Statului pentru toate bunurile.

Dreptul de creanță asupra Statului se referă doar la dreptul de despăgubire pentru recoltele neculese și contravaloarea casei și nu asupra dreptului de proprietate asupra terenului imobil de 34 hectare moștenit, pentru care s-a dispus și aprobat reconstituirea dreptului de proprietate pe raza municipiului București conform legii speciale prin Hotărârea nr. 301/2008.

Instanța de apel, ca de altfel și instanța de fond, face confuzie între dreptul de creanță pentru celelalte bunuri pentru care reclamanții au dreptul la despăgubiri și recunoașterea dreptului de proprietate pentru terenul/imobilul de 34 hectare de teren moștenit pe raza municipiului București pe baza actelor autentice de proprietate și de moștenire.

Acestea sunt motive străine de natura cauzei deoarece prin cererea reclamanților nu a fost învestită instanța pentru analizarea prevederilor Legii speciale nr. 290/2003 și care nu ne este aplicabilă, ci revendicarea terenului moștenit în baza art. 563, art. 564 și art. 566 C. civ. de la deținătorul Statul român, singurul care are obligația restituirii bunului imobil preluat în folosință provizorie în timpul războiului.

Instanța de apel nu motivează în drept de ce reclamanții nu au un drept de moștenire și de proprietate pentru terenul de 34 hectare de teren ca urmare a aprobării cererii lor de către comisie în anul 2008 și de ce Certificatul suplimentar de moștenitor nr. 55/2011 nu le atestă dreptul de moștenire pe raza municipiului București pentru acest bun imobil menționat expres la masa succesorală. Acest act autentic emis de Statul român prin Notarul public nu mai poate fi contestat decât de cei aflați la masa succesorală, deoarece acesta a fost emis în baza Legii nr. 290/2003 și a testamentului tatălui reclamanților, natura succesiunii fiind, așa cum stabilește Notarul public, legală și testamentară. A nu lua în considerare acest act autentic ar însemna încălcarea principiului securității juridice, fundament al statului de drept. Este adevărat ca până la aprobarea cererii reclamanților conform legii speciale, exista doar un drept de creanță fată de Statul român, dar odată cu aprobarea cererii de restituire a bunului imobil și de confirmare astfel a dreptului de moștenire și de proprietate, creanța asupra terenului s-a transformat într-un drept real de proprietate pe raza municipiului București.

Refuzând să admită dreptul de proprietate și de moștenire pentru cele 34 hectare de teren după aprobarea cererii conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și trecând astăzi acest drept în categoria unei simple creanțe asupra Statului, instanța de apel prin considerentele sale îi expropriază pe reclamanți fără a justifica o cauză de utilitate publică. Drepturile de moștenire și de proprietate fac astăzi parte din drepturile fundamentale ale omului recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat iar aceste prevederi internaționale sunt prioritate conform Constituției României. Instanța de apel nu motivează de ce aceste drepturi nu pot fi recunoscute și de ce nu pot fi invocate prin prezenta acțiune în revendicare și întoarce sarcina probei împotriva reclamanților.

În acest fel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra normelor prioritare de drept internațional.

La 5 noiembrie 2018, Camera de Comerț și Industrie România - Republica Moldova "Unirea" a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul recurenților-reclamanți.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanții sunt membri fondatori ai intervenientei și s-au angajat să pună la dispoziția acesteia o suprafață de 5000 mp din terenul revendicat, pentru construirea unui nou sediu social.

Cei doi reclamanți s-au adresat intervenientei pentru apărarea drepturilor lor în prezentul litigiu, cunoscând faptul că de-a lungul timpului, asociația a făcut numeroase intervenții către Parlamentul României, alte autorități ale statului român și la ONU pentru restituirea bunurilor imobile preluate/sechestrate de statul român.

Pe fond, reclamanții sunt nemulțumiți că nu au avut dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece ambele instanțe au respins cererea în mod eronat, pe baza unei excepții fără legătură cu acțiunea în revendicare.

La 20 februarie 2019, recurenții au depus o cerere prin care au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 563 rap. la art. 1132 și 1133 C. civ.

În motivarea cererii recurenții s-au limitat a arăta că de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea acțiunii reclamanților.

4.1. Cererea de intervenție

Cererea de intervenție accesorie formulată de Camera de Comerț și Industrie România - Moldova "Unirea" în interesul recurenților-reclamanți nu este admisibilă în principiu.

Conform art. 61 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, iar potrivit alin. (3), intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

Și pentru admisibilitatea intervenției accesorii trebuie dovedit că interesul terțului întrunește cerințele art. 33 teza I C. proc. civ., respectiv faptul că este determinat, legitim, personal, născut și actual.

Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.

Faptul că intervenția accesorie este o simplă apărare în favoarea părții pentru care se intervine, nu înseamnă că terțul intervenient nu trebuie să justifice un interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără.

În cazul persoanelor juridice, cum este și intervenienta din prezenta cauză, legitimitatea interesului se apreciază și prin raportare la principiul specializării capacității de folosință, întrucât persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile necesare pentru realizarea scopului său, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Așa fiind, Înalta Curte notează că un eventual interes putea fi justificat în cauză de intervenientă în cazul în care pretențiile deduse judecății de către reclamanți prin cererea introductivă de instanță ar fi fost circumscrise obiectului său de activitate.

Or, crearea unui nou sediu pe terenul promis de către reclamanți - aspect neprobat, de altfel, de către intervenientă - nu poate fi subsumată obiectului Camerei de Comerț și Industrie România - Moldova "Unirea".

În fine, nu a putut fi primit nici argumentul invocat prin cererea de intervenție în sensul că, potrivit Statutului său, Camera de Comerț și Industrie România - Moldova "Unirea" reprezintă interesele membrilor săi în fața oricăror autorități din țară și din străinătate - inclusiv judecătorești -, de vreme ce în procesul declanșat de către reclamanți aceștia nu au acționat în calitate de comercianți.

4.2. Cererea privind darea hotărârii prealabile

Înalta Curte consideră că cererea de sesizare a instanței supreme pentru darea unei hotărâri prealabile având ca obiect prevederile art. 563 rap. la art. 1132 și 1133 C. civ. nu întrunește cerințele art. 519 C. proc. civ.

Astfel, conform acestui text, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Textele în legătură cu care s-a solicitat darea hotărârii prealabile sunt următoarele:

- art. 563 C. civ.: Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul [alin. (1)]. Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel [alin. (2)]. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut [alin. (3)]. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile C. proc. civ. [alin. (4)];

- art. 1132 C. civ.: Certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public și cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum și alte mențiuni prevăzute de lege;

- art. 1133 C. civ.: Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia [alin. (1)].

Cum recurenții nu au motivat sub ce aspect s-ar impune dezlegarea printr-o hotărâre prealabilă a textelor sus-menționate și cum, față de considerentele expuse în hotărârile instanțelor de fond, nu au fost identificate aspecte de noutate ce ar putea rezulta din interpretarea acestor texte, cererea de declanșare a procedurii hotărârii prealabile a fost respinsă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au formulat o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, potrivit precizării făcute la termenul din 9 octombrie 2015. Așadar, trebuie analizat titlul de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.

Primul motiv de recurs, prin care se invocă faptul că prezentul litigiu are drept temei prevederile art. 563, 564 și 566 C. civ., iar nu Legea nr. 164/2015, de modificare a Legii nr. 290/2003, este structurat în jurul ideii că reclamanților le-a fost confirmat dreptul de proprietate asupra terenului de 34 ha prin Hotărârea nr. 301 din 18 decembrie 2008 a Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003. În aceste condiții, respingând acțiunea în revendicare, ambele instanțe de fond au pronunțat hotărâri nelegale.

Critica nu este întemeiată. Sesizate cu o cerere în revendicare, instanțele de fond au observat că titlul pretins de către reclamanți ca fiind de proprietate este o hotărâre obținută într-o procedură reglementată printr-o lege specială. Prin urmare, fără să facă niciun fel de confuzie asupra legii materiale incidente în cauză, au avut a analiza dacă reclamanții au sau nu un titlu de proprietate cu privire la bunul revendicat.

Hotărârea invocată de recurenți a fost desființată prin Decizia nr. 1593 din 16 septembrie 2010 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmare a admiterii contestației exercitate chiar de aceștia.

Apoi, și în ipoteza în care această hotărâre ar fi rămas în ființă, tot nu ar fi putut servi drept temei pentru restituirea în natură a terenului solicitat de către reclamanți. Aceasta deoarece, ceea ce a fost recunoscut reclamanților prin hotărâre a fost un drept la despăgubiri, deci de creanță, iar nu un drept real de proprietate.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi.

Reglementând în sensul arătat, Statul român și-a asumat obligația de acorda foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații pentru imobilele explicitate anume în art. 1 alin. (1) enunțat.

Faptul că prin hotărârea invocată, ca de altfel și prin Hotărârea nr. 1259 din 29 martie 2012, a fost admisă cererea reclamanților și s-a propus acordarea de compensații bănești, nu înseamnă că s-a recunoscut în patrimoniul acestora un drept real de proprietate asupra bunurilor ce au aparținut autoarei lor, deci nici asupra terenului revendicat. Or, exercitarea acțiunii în revendicare impunea ca reclamanții să probeze că în procedura Legii nr. 290/2003 le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Într-adevăr, așa cum în mod corect s-a evidențiat în decizia recurată, ceea ce se recunoaște prin hotărârea dată în baza Legii nr. 290/2003 nu este vechiul drept de proprietate al titularului deposedat de bunurile sale, ci un drept nou al cărui conținut diferă în raport cu modalitatea concretă în care comisiile speciale de aplicare a acestei legi le configurează și recunosc dreptul la despăgubire prin hotărârile adoptate, respectiv în caz de contestare a hotărârilor date de aceste comisii, de către autoritățile administrative sau judiciare competente.

În aceste condiții, "bunul" pe care Statul Român l-a recunoscut în patrimoniul reclamanților îl constituie numai compensațiile bănești stabilite prin Hotărârea nr. 1259/2012 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 290/2003, iar nu un drept la restituirea în natură a terenului de 34 ha. Împrejurarea că ambele categorii de drepturi sunt de natură patrimonială, nu atrage o altă concluzie.

Cum hotărârea prin care a fost recunoscut dreptul la despăgubiri a fost pronunțată în cadrul procedurii reglementate printr-o lege specială, 290/2003, reclamanții nu au deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea titlului lor, ci, în condițiile art. 8 alin. (3) din lege, fiind nemulțumiți de hotărâre puteau face contestație la comisia centrală în termen de 15 zile de la comunicare. În acest sens trebuie să fie înțelese considerentele hotărârii date în apel, în care se arată că reclamanții pot pretinde realizarea dreptului prin plata despăgubirilor, nu erga omnes, ci exclusiv în persoana acelor autorități care, potrivit legii speciale, au obligația de a emite titlul de despăgubire și numai în procedura și în limitele stabilite prin legea specială, iar nu potrivit dreptului comun. În acest context, nu este întemeiată nici critica, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privitoare la "tendința" instanței de apel de a le explica reclamanților că au deschisă calea legii speciale pentru valorificarea dreptului lor.

Instanțele de fond nu au nesocotit nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de "bun". Prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există un "bun actual" în patrimoniul unei persoane dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. Cum reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de a le fi restituit în natură terenul în suprafață de 34 ha și de a fi puși în posesie, s-a reținut în mod corect că nu dețin în patrimoniu un drept la restituirea în natură a terenului în suprafața de 34 ha, situat în raza teritorială a municipiului București, astfel cum s-a pretins pe calea acțiunii reale de drept comun, ci au doar un drept de creanță constând în dreptul la despăgubiri, stabilit în procedura Legii nr. 290/2003.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente în cauză - art. 563 C. civ., respectiv prevederile Legii nr. 290/2003 -, critica formulată neîntrunind cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei reclamanților, pentru că aceștia nu au învestit instanța cu analizarea prevederilor Legii nr. 290/2003, ci revendicarea unui teren moștenit, în baza art. 563, art. 564 și art. 566 C. civ. În plus, instanța de apel a făcut confuzie între dreptul de creanță al reclamanților pentru recoltele neculese și contravaloarea casei și recunoașterea dreptului de proprietate pentru terenul de 34 ha, dovedit cu certificatul suplimentar de moștenitor nr. 55/2011 și confirmat prin decizia Curții de Apel București nr. 976/2012.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată cât se poate de clar și răspunde profesionist tuturor problemelor de fapt și de drept deduse analizei sale.

În niciun caz nu se poate vorbi de vreo confuzie pe care s-o fi făcut instanța de apel în legătură cu obiectul dreptului de creanță, respectiv de proprietate al reclamanților, câtă vreme s-a analizat pe larg care este natura dreptului dobândit de reclamanți în calitate de moștenitori ai fostului proprietar și s-a demonstrat de ce este neîntemeiată susținerea acestora că sunt proprietari ai terenului revendicat. Înalta Curte constată că s-a motivat judicios că la data promovării acțiunii și, de altfel, nici pe parcursul derulării procesului, reclamanții nu erau titulari ai unui drept real de proprietate în accepțiunea art. 555 C. civ. Certificatul de moștenitor nr. x/2011 în care s-au trecut, la masa succesorală, "drepturi succesorale în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și a Hotărârii nr. 301/19.12.2008 emisă de Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 pentru suprafața de teren intravilan de 34 ha pe raza municipiului București" probează, în condițiile art. 1133 alin. (1) C. civ., nu dreptul de proprietate asupra terenului, ci dreptul de creanță astfel cum a fost reținut și de instanțele de fond, câtă vreme certificatul de moștenitor nu poate conferi alte drepturi decât cele pentru care există un titlu. În plus, nici Decizia nr. 976/2012 invocată de reclamanți nu le-a recunoscut acestora un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, ci s-a dispus obligarea Comisiei să emită, în termen de 30 de zile, o nouă hotărâre, prin care să soluționeze cererea în conformitate cu Decizia A.N.R.P. nr. 1593/16.09.2010 - decizie prin care s-a dispus restituirea dosarului către Comisie, pentru a analiza posibilitatea atribuirii de teren în natură ca primă opțiune, pe raza Municipiului București, cu rectificarea încadrării terenului în categoria intravilan.

În fine, nu este întemeiată nici ultima critică referitoare la neacordarea priorității dispozițiilor internaționale privind protecția drepturilor omului. Câtă vreme reclamanții nu au împotriva Statului decât o creanță constând într-un drept la despăgubire, instanțele de fond au pronunțat soluții legale atunci când au respins acțiunea în revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Camera de Comerț și Industrie România-Moldova "Unirea" în interesul recurenților-reclamanți.

Respinge cererea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenții-reclamanți A. și B.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 883 A din data de 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2019.

GGC - GV