Rabinovici împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38467/03) direcționată împotriva României și cu care o cetățeancă a acestui stat, având și cetățenia israeliană, d-na Antonia Rabinovici («reclamanta»), a sesizat Curtea la 25 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de d-na H. Craiu, avocat la Galați. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, d-na B. Ramașcanu.

La 6 septembrie 2005, Curtea (secțiunea a treia) a hotărât transmiterea cererii Guvernului. Se prevalând de art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT

Într-o dată neprecizată, părinții reclamantei au plecat legal din România pentru a-și stabili domiciliul în Izrael. În temeiul decretului nr. 111/1951 privind bunurile abandonate, Statul a intrat în posesia imobilului lor, situat la Galați, str. I.L. Caragiale (fostă str. Balaban), nr. 24. A. Acțiune de revendicare

Printr-o hotărâre din 16 iunie 2000, tribunalul din Galați a admis acțiunea de revendicare a imobilului în cauză, inițiată de reclamantă la 3 noiembrie 1999 împotriva consiliului municipal al Galatiului. Tribunalul a judecat că imobilul în cauză nu a fost abandonat de părinții reclamantei, că Statul a intrat în posesia acestuia în mod abuziv, fără titlu, și că reclamanta, ca unicul proprietar al imobilului, a pierdut doar posesia și dreptul de folosință asupra bunului. De aceea, tribunalul a condamnat consiliul municipal al Galatiului să restituie reclamantei imobilul litigios.

Printr-o hotărâre din 8 februarie 2001, tribunalul județean al Galatiului a respins apelul interpoziționat de consiliul municipal, pe motiv că prescripția de alomare invocată de acesta nu a putut produce efectele, în măsura în care Statul a obținut și păstrat imobilul prin acte de violență psihică exercitate asupra proprietarilor.

Printr-o hotărâre din 5 octombrie 2001, curtea de apel din Galați a constatat nulitatea recursului formulat de consiliul municipal din cauza plății neefectuate a taxei de timbru cuvenite. La niciun moment al procedurii consiliul municipal nu a informat reclamanta sau instanțele că imobilul a fost vândut de primăria Galatiului unor terți în temeiul legii nr. 112/1995.

După ce a revstu sentința din 16 iunie 2000 cu formula de execuție, reclamanta s-a adresat unui executor de justiție care, în cadrul unui proces-verbal din 31 octombrie 2001, a constatat că imobilul în cauză, împărțit în două apartamente, a fost vândut pe 29 septembrie și 17 octombrie 1997 de primăria Galatiului locatarilor imobilului în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor imobile nacionalizate («legea nr. 112/1995»). B. Acțiune de anulare a contractelor de vânzare

Într-o dată neprecizată, reclamanta a sesizat tribunalul din Galați cu o acțiune de anulare a contractelor de vânzare din 29 septembrie și 17 octombrie 1997, direcționată împotriva consiliului municipal al Galatiului și al familiilor P. și C., foștii locatari ai Statului. În temeiul sentinței din 16 iunie 2000 și al deciziei din 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, reclamanta considera că Statul nu a devenit niciodată proprietar al imobilului litigios și că a vândut deci un bun care nu-i aparținea. Din aceasta, contractele de vânzare precizate erau frappante de nulitate.

Printr-o hotărâre din 20 martie 2002, tribunalul din Galați a respins acțiunea de anulare, pe motivul că eroarea privind calitatea de proprietar a vânzătorului unui bun era o cale de nulitate relativă care nu putea fi ridicată de reclamantă, căruia îi aparținea să introducă eventual o acțiune de revendicare a bunului, și că familiile P. și C. au fost de bună-credință la încheiere contractelor de vânzare.

Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2002, tribunalul județean al Galatiului a respins apelul interpoziționat de reclamantă, care a susținut că legea nr. 112/1995 se aplica doar bunurilor imobile intrate în patrimoniul Statului în temeiul unui titlu valabil, ceea ce nu era cazul imobilului ei. Tribunalul a judecat că în absența unei acțiuni de revendicare în curs la momentul încheerii contractelor de vânzare, dispozițiile legii precizate au fost respectate și familiile P. și C. beneficiau de presunția de bună-credință.

Printr-o hotărâre din 21 aprilie 2003, curtea de apel din Galați a respins recursul formulat de reclamantă din aceleași motive.

Printr-o scrisoare din 9 ianuarie 2006, primăria Galatiului a informat agentul Guvernului că reclamanta nu a depus o cerere de restituție sau despăgubire, în temeiul legii nr. 10/2001 privind restituția bunurilor nacionalizate abuziv («legea nr. 10/2001»), pentru imobilul situat la Galați, str. I.L. Caragiale, nr. 24.

Termenul prevăzut de art. 21 al legii nr. 10/2001 pentru depunerea cererilor de restituție sau despăgubire pentru bunurile imobile nacionalizate care fac obiectul acestei legi a expirat la 14 februarie 2002, după ce a fost prelungit în ultimă instanță de ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001. Art. III § 37 din legea nr. 247/2005 a introdus un nou termen pentru depunerea unor asemenea cereri doar în ceea ce privește terenurile care fac obiectul legii nr. 1/2000, și anume terenurile agricole și forestiere. PE DREPT

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă în plus că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea chestiunii bunurilor imobile nacionalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de Stat după 1989 în această materie. La aceasta, el rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 referitoare la locuințele nacionalizate pe titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat integral chestiunea bunurilor imobile nacionalizate în timp ce tinde să stabilească un echilibru între exigența reparării și securitatea raporturilor juridice, și în sfârșit ale legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului institutional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discretivă nu doar în ceea ce privește alegerea măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea materiei dreptului de proprietate, ci și pentru a lua timpul necesar aplicării acestora. Estimează că ultima reformă în această materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonae, fixate de o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituție sau indemnizație. Această lege prevede că, în cazul în care restituția imobilului nu este posibilă, indemnizația se va efectua prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză.

Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut obține o indemnizație dacă ar fi depus o cerere în acest sens în temeiul legii nr. 10/2001 în termenele cerute, și anume fie pe parcursul unui an și jumătate după intrarea în vigoare a acestei legi, fie între 22 iulie și 30 noiembrie 2005, conform legii nr. 247/2005. Consideră că indemnizația prevăzută de legislația română răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea de patru ani în acordarea despăgubirilor reclamantei nu rupe echilibrul cuvenit între interesele în prezență, ținând seama și de circumstanțele excepționale care înconjoară reglementarea în această materie.

Reclamanta consideră că legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă cauzei ei, în măsura în care, la momentul intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, ea beneficia de sentința definitivă din 16 iunie 2000 a tribunalului din Galați, care recunoștea calitatea sa de proprietar al imobilului în cauză și ordona restituirea acestuia de autorități. Estimează că a suferit o lezare a dreptului ei de proprietate din cauza vânzării frauduloase a bunului ei de Stat locatarilor.

Curtea amintește că, în mai multe cauze recente, a considerat că vânzarea de Stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când precede confirmarea în justiție intr-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a unei indemnizații, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții c. România, nr. 57001/00, §§ 39, 43 și 59, 21 iulie 2005, și Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 32, 16 februarie 2006).

Mai mult, în cauza Păduraru precizată, Curtea a constatat că Statul a omis să-și îndeplinească obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general care constituie restituția sau vânzarea bunurilor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recupera totalitatea bunului ei în timp ce avea o hotărâre definitivă condamnând Statul să i-l restituie (Păduraru, precizată, § 112).

În speța de față, Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la jurisprudența precizată, situația de fapt fiind esențial aceeași. La fel ca în cauza Porteanu, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari ai imobilului în cauză înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în acea cauză, precum și în cauza Străin, reclamanta a fost în speța de față recunoscută proprietar legitim, instanțele havind judecat că dreptul ei de proprietate era incontestabil, ținând seama de naționalizarea abuzivă, și că a pierdut doar posesia și dreptul de folosință asupra bunului.

Curtea observă că vânzarea de Stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor nacionalizate în mod legal, o împiedică pe aceasta să se bucure de dreptul ei, și că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.

Curtea observă că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 și 1989 au dreptul la o indemnizație la valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit, printre altele din cauza vânzării legale a bunului de Stat unor terți, sub forma acțiunilor la un organism de plasament de valori mobiliare (Proprietatea).

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obține o indemnizație dacă ar fi depus o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificate de legea nr. 247/2005.

Pe de o parte, Curtea observă că din dreptul intern rezultă că termenul pentru depunerea unei cereri de indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 a expirat pe 14 februarie 2002 și că legea nr. 247/2005 nu a prelungit acest termen. Estimează că nu poate fi reproșat reclamantei să nu fi depus o cerere de indemnizație în termenul sus-menționat, ținând seama de faptul că la acel moment procedura de anulare a contractelor de vânzare litigioase era în curs în fața instanțelor, reclamanta tendând deci să facă reintru imobilul în patrimoniul Statului pentru a executa sentința definitivă din 16 iunie 2000 care ordona autorităților să i-l restituie în natură. Curtea consideră că ar putea fi de așteptat ca reclamanta, care în temeiul legii nr. 10/2001 nu putea mai să-și vadă restituită imobilul vândut legal, să solicite acordarea despăgubirilor doar după respingerea în ultimă instanță a acțiunii ei de anulare a contractelor de vânzare. Or, se constată, așa cum pe altfel și Guvernul concede, că în aprilie 2003 termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 era deja expirat.

Pe de altă parte, și mai ales, Curtea observă că legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent intr-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități fostelor proprietari desposedate din bunurile lor imobile nacionalizate și că această lege nu ține seama de prejudiciul suferit de persoanele astfel private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a indemnizației (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Astfel, ea observă că procedura de aprobare a Proprietății de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare («CNVM») și conversia titlurilor de valoare ale acesteia în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca indemnizațiile prevăzute de legea sus-menționată să poată avea o valoare efectivă, nu au fost duse la bun sfârșit până acum. Din aceasta, Curtea estimează că faptul că reclamanta a urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis să beneficieze în prezent de o indemnizație efectivă.

Din aceasta, Curtea consideră că privarea reclamantei a dreptului ei de proprietate asupra imobilului în cauză, combinată cu absența totală a unei indemnizații, i-a cauzat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Din aceasta, a existat o încălcare a acestei dispozitii.

Curtea amintește că nu-i aparține să se substituie instanțelor interne, deoarece în primul rând autorităților naționale și, în particular, curților și tribunalelor, le revine să interpreteze legislația internă (Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări.

În speța de față, Curtea observă că acțiunea reclamantei de anulare a contractelor de vânzare litigioase a fost examinată de mai multe instanțe interne în fața cărora interesata a putut expune pretențiile și mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Ea observă că deciziile criticate au intervenit ca urmare a unei proceduri contencioase. Din aceasta, și ținând seama și de absența arbitrarului deciziilor în cauză, Curtea estimează că procedura în cauză a purtat caracter echitabil.

Rezultă din aceasta că acest grief este evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru prejudiciul material pe care susține că l-a suferit, reclamanta cere 271.973 euro (EUR), reprezentând valoarea imobilului în cauză, compus din două apartamente cu o suprafață construită totală de 191 m² și terenul aferent de 367 m², așa cum a fost stabilit de o expertiză tehnică. Solicită de asemenea 50.000 EUR pentru prejudiciul moral pentru suferințele cauzate de ingerința Statului în dreptul ei de proprietate.

Referitor la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a imobilului în cauză este de 149.646 EUR, și el prezintă un raport de expertiză în acest sens. Acest raport consideră că suprafața construită a imobilului este doar de 173 m². În ceea ce privește cererea pentru prejudiciu moral, Guvernul estimează că acest pretins prejudiciu ar fi suficient compensat de constatarea încălcării și că, oricum, reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate între suferința invocată și încălcarea constatată de Curt.

Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică conform Convenției de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern permite ștergerea doar incomplet a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție confură Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și expresia «după caz» demonstrează aceasta.

Printre elementele luate în considerare de Curt, când pronunță în această materie, figurează prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca urmare directă a pretinsei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de anxietate, dezagregărilor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alți daunagii nemateriale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Mai mult, atunci când diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distinția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi pushed să le examine global (Comingersoll c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

Curtea estimează, în circumstanțele de față, că restituția bunului litigios, așa cum a fost ordonată de sentința definitivă din 16 iunie 2000 a tribunalului din Galați, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. La neîndeplinirea acestei restituții de statul pârât în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să verseze interesatei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a imobilului în cauză.

Curtea observă decalajul semnificativ între valoarea imobilului așa cum a fost stabilit de cele două expertize produse de părți, decalaj datorat în principal felului diferit în care cei doi experți au calculat suprafața imobilului și finisajele acestuia. Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 160.000 EUR.

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. Estimează că suma de 3.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tir din art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză, situat la Galați, str. I.L. Caragiale (fostă str. Balaban), nr. 24, în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție; b) că la neîndeplinirea unei asemenea restituții, statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 160.000 EUR (o sută șaizeci de mii euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verseze reclamantei 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe sumele sus-menționate, sume care vor fi convertite în lei la cursul aplicabil la data plății; d) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata liniei de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 27 iulie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Roderick Liddell Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 38467/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, ayant également la nationalité israélienne, M me Antonia Rabinovici (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 novembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e H. Craiu, avocate à Galați. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu.

Le 6 septembre 2005, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

A une date non précisée, les parents de la requérante quittèrent légalement la Roumanie pour établir leur domicile en Israël. En vertu du décret n o 111/1951 concernant les biens abandonnés, l’Etat prit possession de leur immeuble, sis au n o 24, rue I. L. Caragiale (ancienne rue Balaban), à Galați. A. Action en revendication

Par un jugement du 16 juin 2000, le tribunal de première instance de Galați accueillit l’action en revendication de l’immeuble en question, introduite par la requérante le 3 novembre 1999 contre le conseil municipal de Galați. Le tribunal jugea que l’immeuble en question n’avait pas été abandonné par les parents de la requérante, que l’Etat en était entré en possession de manière abusive, sans titre, et que la requérante, en tant qu’unique propriétaire de l’immeuble, avait perdu seulement la possession et le droit d’usage sur son bien. Par conséquent, le tribunal condamna le conseil municipal de Galați à restituer à la requérante l’immeuble litigieux.

Par un arrêt du 8 février 2001, le tribunal départemental de Galați rejeta l’appel interjeté par le conseil municipal, au motif que la prescription acquisitive invoqué par ce dernier n’avait pas pu produire ses effets, dans la mesure où l’Etat avait obtenu et conservé l’immeuble par des actes de violence psychique à l’encontre des propriétaires.

Par un arrêt du 5 octobre 2001, la cour d’appel de Galați constata la nullité du recours formé par le conseil municipal en raison du défaut de paiement du droit de timbre dû. A aucun moment de la procédure, le conseil municipal n’informa la requérante ou les juridictions de ce que l’immeuble avait été vendu par la mairie de Galați à des tiers en vertu de la loi n o 112/1995.

Après avoir revêtu le jugement du 16 juin 2000 de la formule exécutoire, la requérante s’adressa à un huissier de justice qui, dans un procès-verbal du 31 octobre 2001, constata que l’immeuble en cause, partagé en deux appartements, avait été vendu les 29 septembre et 17 octobre 1997 par la mairie de Galați aux locataires de l’immeuble en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »). B. Action en annulation des contrats de vente

A une date non précisée, la requérante saisit le tribunal de première instance de Galați d’une action en annulation des contrats de vente des 29 septembre et 17 octobre 1997, dirigée à l’encontre du conseil municipal de Galați et des familles P. et C., les anciens locataires de l’Etat. En vertu du jugement du 16 juin 2000 et de la décision du 19 juillet 1995 de la Cour constitutionnelle, la requérante estimait que l’Etat n’était jamais devenu propriétaire de l’immeuble en litige et qu’il avait dès lors vendu un bien qui ne lui appartenait pas. Partant, les contrats de ventes précités étaient frappés de nullité.

Par un jugement du 20 mars 2002, le tribunal de première instance de Galați rejeta l’action en annulation, aux motifs que l’erreur sur la qualité de propriétaire du vendeur d’un bien était un moyen de nullité relative qui ne pouvait pas être soulevé par la requérante, à laquelle il appartenait d’introduire éventuellement une action en revendication du bien, et que les familles P. et C. avaient été de bonne foi lors de la conclusion des contrats de vente.

Par un arrêt du 18 décembre 2002, le tribunal départemental de Galați rejeta l’appel interjeté par la requérante, qui avait fait valoir que la loi n o 112/1995 s’appliquait uniquement aux biens immobiliers entrés dans le patrimoine de l’Etat en vertu d’un titre valable, ce qui n’était pas le cas de son immeuble. Le tribunal jugea qu’en l’absence d’une action en revendication pendante au moment de la conclusion des contrats de vente, les dispositions de la loi précitée avaient été respectées et que les familles P. et C. bénéficiaient de la présomption de bonne foi.

Par un arrêt du 21 avril 2003, la cour d’appel de Galați rejeta le recours formé par la requérante pour les mêmes motifs.

Par une lettre du 9 janvier 2006, la mairie de Galați a informé l’agent du Gouvernement que la requérante n’a pas déposé de demande de restitution ou de dédommagement, en vertu de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 »), pour l’immeuble sis au n o 24, rue I.L. Caragiale, à Galați. II.

Le délai prévu par l’article 21 de la loi n o 10/2001 pour le dépôt des demandes de restitution ou de dédommagement pour les immeubles nationalisés qui font l’objet de cette loi a expiré le 14 février 2002, après avoir été prorogé en dernier ressort par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 145/2001. L’article III § 37 de la loi n o 247/2005 n’a introduit un nouveau délai d’introduction de telles demandes qu’en ce qui concerne les terrains faisant l’objet de la loi n o 1/2000, à savoir les terrains agricoles et forestiers. EN DROIT I.

La requérante allègue que la vente de son immeuble par l’Etat à des tiers, validée par l’arrêt du 21 avril 2003 de la cour d’appel de Galați, l’a mise dans l’impossibilité de jouir de son droit de propriété sur cet immeuble, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés et fait une présentation des lois adoptées successivement par l’Etat après 1989 en la matière. A ce titre, il résume les objectifs de la loi n o 112/1995 portant sur les logements nationalisés sur titre, de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés tout en tendant à établir un équilibre entre l’exigence de réparation et la sécurité des rapports juridiques, et enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d’un large pouvoir discrétionnaire non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l’octroi des dédommagements équitables et non plafonnées, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d’une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d’indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fera par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Le Gouvernement estime que la requérante aurait pu obtenir une indemnisation si elle avait introduit une demande à cet égard en vertu de la loi n o 10/2001 dans les délais requis, à savoir soit pendant un an et demi après l’entrée en vigueur de cette loi, soit entre le 22 juillet et 30 novembre 2005, conformément à la loi n o 247/2005. Il considère que l’indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 et que le retard de quatre ans dans l’octroi des dédommagements à la requérante ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence, compte tenu également des circonstances exceptionnelles entourant la réglementation en la matière.

La requérante considère que la loi n o 10/2001 n’est pas applicable à son affaire, dans la mesure où, au moment de l’entrée en vigueur de la loi n o 10/2001, elle bénéficiait du jugement définitif du 16 juin 2000 du tribunal de première instance de Galați, qui reconnaissait sa qualité de propriétaire de l’immeuble en cause et ordonnait sa restitution par les autorités. Elle estime avoir subi une atteinte à son droit de propriété du fait de la vente frauduleuse de son bien par l’Etat aux locataires.

La Cour rappelle que, dans plusieurs affaires récentes, elle a considéré que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres c. Roumanie , n o 57001/00, §§ 39, 43 et 59, 21 juillet 2005, et Porteanu c Roumanie , n o 4596/03, § 32, 16 février 2006).

De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l’Etat a manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’est répercutée sur le requérant, qui s’est vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l’instar de l’affaire Porteanu , dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires de l’immeuble en cause avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans cette affaire, ainsi que dans l’affaire Străin , la requérante a en l’espèce été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé que son droit de propriété était incontestable, eu égard à la nationalisation abusive, et qu’elle n’avait perdu que la possession et le droit d’usage sur son bien.

La Cour note que la vente par l’Etat du bien de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, l’empêche de jouir de son droit, et qu’aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation.

La Cour observe que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi prévoit que les personnes dont les biens immeubles sont entrés de manière abusive dans le patrimoine de l’État entre 1945 et 1989 ont droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué, entre autres en raison de la vente légale du bien par l’Etat à des tiers, sous la forme des actions à un organisme de placement de valeurs mobilières ( Proprietatea ).

La Cour n’est pas convaincue de l’argument du Gouvernement selon lequel la requérante aurait pu obtenir une indemnisation si elle avait introduit une demande en vertu de la loi n o 10/2001, modifiée par la loi n o 247/2005.

D’une part, la Cour relève qu’il ressort du droit interne que le délai pour le dépôt d’une demande d’indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 a expiré le 14 février 2002 et que la loi n o 247/2005 n’a pas prorogé ce délai. Elle estime qu’il ne saurait être reproché à la requérante de n’avoir pas introduit une demande d’indemnisation dans le délai susmentionné, compte tenu du fait qu’à l’époque, la procédure en annulation des contrats de vente litigieux était pendante devant les juridictions, la requérante tendant ainsi à faire rentrer le bien dans le patrimoine de l’Etat afin de faire exécuter le jugement définitif du 16 juin 2000 qui ordonnait aux autorités de lui restituer en nature l’immeuble en cause. La Cour considère que l’on pourrait s’attendre à ce que la requérante, qui en vertu de la loi n o 10/2001 ne pouvait plus se voir restituer l’immeuble vendu légalement, demande l’octroi des dédommagements seulement après le rejet en dernier ressort de son action en annulation des contrats de vente. Or, force est de constater, comme d’ailleurs le Gouvernement le concède, qu’en avril 2003 le délai prévu par la loi n o 10/2001 était déjà expiré.

D’autre part, et surtout, la Cour observe que la loi n o 247/2005 ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité aux anciens propriétaires dépossédés de leurs immeubles nationalisés et que cette loi ne prend pas en compte le préjudice subi par les personnes ainsi privées de leurs biens, avant son entrée en vigueur, du fait d’une absence prolongée d’indemnisation (voir, mutatis mutandis , parmi d’autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006). Ainsi, elle note que la procédure d’agrément de Proprietatea par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM ») et la conversion des titres de valeur de la première en actions cotées en bourse, opérations nécessaires pour que les indemnités prévues par la loi susmentionnée puissent avoir une valeur effective, n’ont pas abouti jusqu’à présent. Partant, la Cour estime que le fait pour la requérante d’avoir suivi la procédure régie par la loi n o 10/2001 ne lui aurait pas permis de bénéficier à présent d’une indemnisation effective.

Dès lors, la Cour considère que la privation de la requérante de son droit de propriété sur l’immeuble en question, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 er du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes, puisqu’il incombe au premier chef aux autorités nationales et, notamment, aux cours et tribunaux, d’interpréter la législation interne ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation.

En l’espèce, la Cour relève que l’action de la requérante en annulation des contrats de vente litigieux a été examinée par plusieurs juridictions internes devant lesquelles l’intéressée a pu exposer les allégations et moyens de défense qu’elle a estimés utiles. Elle observe que les décisions critiquées sont intervenues à la suite d’une procédure contradictoire. Dès lors, et compte tenu également de l’absence d’arbitraire des décisions en cause, la Cour estime que la procédure en question a revêtu un caractère équitable.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi, la requérante réclame 271 973 euros (EUR), représentant la valeur de l’immeuble en cause, composé de deux appartements avec une superficie construite totale de 191 m 2 et du terrain afférent de 367 m 2 , telle qu’établie par une expertise technique. Elle demande également 50 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances causées par l’ingérence de l’Etat dans son droit de propriété.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l’immeuble en cause est de 149 646 EUR, et il soumet un rapport d’expertise en ce sens. Ce rapport considère que la superficie construite de l’immeuble n’est que de 173 m 2 . Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que ce préjudice allégué serait suffisamment compensé par le constat de violation et que, de toute manière, la requérante n’a pas prouvé le lien de causalité entre la souffrance invoquée et la violation constatée par la Cour.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du 16 juin 2000 du tribunal de première instance de Galați, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser à l’intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l’immeuble en question.

La Cour observe l’écart important entre la valeur de l’immeuble telle qu’elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû principalement à la manière différente dont les deux experts ont calculé la superficie de l’immeuble et les finitions de celui-ci. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 160 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante un état d’incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer à la requérante l’immeuble en question, sis au n o 24, rue I. L. Caragiale (ancienne rue Balaban), à Galați, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 160 000 EUR (cent soixante mille euros) pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’Etat défendeur doit verser à la requérante 3 000 EUR (trois mille euros) pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur les sommes susmentionnées, sommes qui seront à convertir en lei au taux applicable à la date du règlement ; d) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Roderick Liddell Boštjan M. Zupančič Greffier Président