ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9455/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția

civilă, la 15 ianuarie 2004, reclamanții C.M.L. și C.M.I. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții A.V.A.S., Ministerul Finanțelor Publice și U.R.

Motru, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea

deciziei nr. 3932/2002 și obligarea pârâtelor la măsuri reparatorii pentru

suprafața de 5385 mp situată în comuna Broșteni, sat Meriș, județ Mehedinți.

În motivarea cererii s-a arătat că terenul pentru care se

solicită măsuri reparatorii a aparținut autorului reclamanților și a fost luat

înainte de 1989 pentru lucrări și amenajări la unitățile miniere Motru, în

final fiind ocupat de pârâta U.R. Motru.

Prin sentința civilă nr. 136 din 19 mai 2004 Tribunalul

Gorj, secția civilă, a admis în parte cererea, în contradictoriu cu pârâta

A.V.A.S., a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul în suprafață de 3559 mp. A fost respinsă acțiunea

pentru terenul în suprafață de 1826 mp. A fost respinsă acțiunea în

contradictoriu cu U.R. Motru și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că terenul

a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 77/1978, fiind

preluat de la CAP Broșteni, iar reclamanții și autorul lor nu au primit nici un

fel de despăgubiri.

A.P.A.P.S., căreia i-a fost transmisă notificarea adresată

de reclamanți U.R. Motru, nu a dat niciun răspuns acestei notificări.

U.R. Motru a fost privatizată de A.P.A.P.S., astfel încât

aceasta trebuie să stabilească valoarea măsurilor reparatorii.

Apelul declarat de A.V.A.S. a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. nr. 4026 din 2 decembrie 2004 a Curții de Apel Craiova,

secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat

că A.V.A.S. are calitate procesuală întrucât U.R. Motru i-a transmis acesteia

notificarea făcută de reclamanți.

A fost considerată neîntemeiată critica în sensul că

A.V.A.S. nu avea obligația să răspundă prin decizie motivată în termenul

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu au fost

depuse la dosar toate actele prevăzute de lege, arătându-se că obligația de a

răspunde la notificare nu implică automat un răspuns pozitiv.

Reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului.

Împotriva acestei hotărâri A.V.A.S. a declarat recurs prin

care, după ce a expus succint soluțiile date de instanțele de fond, a formulat

următoarele critici:

A.V.A.S. nu avea cum să răspundă notificării petenților

deoarece aceștia nu au depus toate înscrisurile necesare pentru a dovedi că

pretențiile lor sunt întemeiate.

Cu toate acestea recurenta le-a solicitat petenților să-și

completeze dosarul. Până în momentul formulării recursului, reclamanții nu

și-au îndeplinit obligația menționată.

Greșita aplicare a legii constă în încălcarea prevederilor

art. 23 din lege care condiționează emiterea deciziei în termenul de 60 de zile

de completarea notificării cu actele prevăzute de lege.

Efectuarea prin expertiză a unei operațiuni ce intră în

atribuțiile A.V.A.S. încalcă flagrant prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001

prin înlocuirea competenței legale de stabilire a calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, ce aparține instituției

publice implicate în privatizare.

În condițiile legii procesuale, instanța are obligația să

asigure părților posibilitatea de a invoca obiecțiuni la raportul de expertiză.

A.V.A.S., participând activ la soluționarea prezentului litigiu, chiar dacă a

solicitat judecarea cauzei conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ., nu avea

altă posibilitate de a afla concluziile raportului de expertiză decât prin

comunicarea acestuia.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate

prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea

instanțelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat,

pentru următoarele considerente:

notificare, în termenul legal, U.R. Motru, solicitând acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru un teren deținut de aceasta.

Prin adresa nr. 221 din 13 ianuarie 2004 U.R. Motru a

transmis notificarea către A.V.A.S.

Este de asemenea cert, că reclamanții nu au primit răspuns

la notificare din partea A.V.A.S.

Procedura soluționării notificării (necontencioasă),

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, este obligatoriu de parcurs pentru

ca, în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., persoana îndreptățită să se

poată adresa instanței. Deținătorul notificat este obligat să se pronunțe

asupra notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării.

Temporizarea soluționării notificării deschide celui

interesat accesul la jurisdicția contencioasă, în vederea finalizării

soluționării acesteia.

Susținerea recurentei, în sensul că nu a emis

decizie/dispoziție motivată asupra notificării deoarece petenții nu au depus

toate înscrisurile solicitate, nu poate fi primită. În mod corect instanța de

apel a arătat că unitatea notificată avea obligația ca cel mai târziu la

împlinirea termenului de 60 de zile să soluționeze notificarea, chiar prin

respingerea acesteia, culpa petenților care nu și-au dovedit pretențiile urmând

să fie apreciată de instanță, în măsura în care este sesizată cu plângerea

făcută de aceștia;

judecătorești și nu au săvârșit acte pe care le putea face numai recurenta.

Această critică ar fi putut fi primită dacă persoanele

îndreptățite se adresau direct instanței.

Câtă vreme în speță a fost parcursă procedura

necontencioasă, iar unitatea notificată nu a dat vreun răspuns acesteia, nu se

poate invoca faptul că numai A.V.A.S. putea să stabilească dacă reclamanții

sunt sau nu persoane îndreptățite la măsuri reparatorii;

termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ., instanța nu are nici măcar

obligația de a acorda termen pentru a se lua cunoștință de raport, și cu atât

mai puțin, de a comunica părților raportul de expertiză.

Deși raportul de expertiză a fost depus la dosar la 27

aprilie 2004, cu mai mult de 5 zile înaintea termenului din 5 mai 2004, la 5

mai 2004 instanța a amânat totuși judecata pentru ca părțile să ia cunoștință

de raportul de expertiză.

Recurenta putea să formuleze obiecțiuni cel mai târziu la 19

mai 2004, dar nu a fost prezentă la judecată și nici nu a transmis în scris

obiecțiunile sale.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a

apreciat că motivele de recurs invocate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9

C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul va fi respins, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de A.V.A.S. împotriva

deciziei civile nr. 4026 din 2 decembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2006.