ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5075/2007

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1201 din 28

octombrie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de petenta D.G.A., în contradictoriu cu

A.V.A.S.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că petenta D.A. nu a înțeles să anexeze notificării adresate

A.P.A.P.S., actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele dovedind

calitatea de moștenitoare, deși petenta a susținut că aceste acte au fost

anexate notificării ce a fost adresată SC L.R. București.

Prin contestația formulată,

contestatoarea a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate asupra

imobilului ce a aparținut autorilor săi cu copia eliberată de Direcția

Națională a Arhivelor Statului, filiala Gorj, după testamentul întocmit de

G.F.D. soției sale și copiilor săi, în anul 1958.

S-a apreciat că testamentul nu

constituie un act juridic translativ de proprietate, ci este un act juridic

prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte, cu privire la lucrurile ce

se vor afla în patrimoniul său la data decesului.

Acest act juridic nu face dovada

deținerii proprietății de către testator la data deschiderii succesiunii,

dovada dreptului de proprietate făcându-se doar prin prezentarea titlului prin

care testatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului.

Prin decizia civilă nr. 482 din 30

octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de apelanta-contestatoare D.G.A., a schimbat în tot sentința civilă

apelată, în sensul că a admis contestația formulată de apelanta-contestatoare a

anulat decizia nr. 176 din 23 martie 2005 emisă de intimata-pârâtă și a obligat

pârâta să emită decizie motivată pentru acordarea de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 176 din 23 martie

2005 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 186/E din 11 februarie 2002

înregistrată la fosta A.P.A.P.S., actuala A.V.A.S., formulată de D.G.A., prin

care aceasta solicită despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 17.500

mp situat în Târgu-Jiu, cartier Bârsești, pentru că nu a fost depus titlul de

proprietate asupra acestui teren și nici actele doveditoare privind calitatea

de moștenitor conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Din probele administrate în cauză,

reiese că numita D.G.A. este unica moștenitoare a lui G.D., decedat la 28

februarie 1958, în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr.

312 din 11 septembrie 1985 emis în dosarul nr. 312 de Notariatul de Stat

județean Gorj.

Actul de proprietate asupra

terenului situat în comuna Bârsești, pentru care contestatoarea a solicitat

despăgubiri este reprezentat de actul de schimb din 17 ianuarie 1931, din care

rezultă că terenul și casa situate în comuna Bârsești, au aparținut lui P.F.D.,

fratele autorului reclamantei, care a încheiat act de schimb cu G.D., privind

un alt teren situat în Dealul Târgului, hotarul Tg.Jiu și alte două terenuri la

hotarul Bârsești.

De asemenea și din sentința civilă

nr. 137/1992 a Tribunalului Gorj, rezultă dreptul de proprietate exclusivă a

lui G.D. asupra unei suprafețe suplimentare de teren pe lângă cea dobândită în

anul 1981, ca urmare a unui partaj.

S-a conchis că,

apelanta-contestatoare a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său

G.D. și a calității de unică moștenitoare a acestuia, astfel încât,

intimata-pârâtă are obligația de a emite dispoziție prin care să stabilească

cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin acesteia pentru suprafața de teren

precizată în acte, conform art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs s-a arătat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, în

vigoare la data soluționării notificării, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen

de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a

fost succesiv prelungit, termenul limită fiind 1 iulie 2003.

Termenul instituit de legea specială

este un termen de decădere și atrage, ca sancțiune, decăderea contestatoarei

din dreptul de a depune actele doveditoare în fața instanței de judecată,

probând astfel alte situații juridice decât cele invocate și nedovedite în fața

instituției publice competente să emită decizia.

Potrivit art. 29 din Legea nr.

10/2001, republicată „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate.... persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale „iar” măsurile în echivalent se propun

de către instituția publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat

privatizarea”.

Or, prin hotărârea recurată nelegal

A.V.A.S. a fost obligată la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri,

întrucât prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 s-au

restrâns considerabil competențele acesteia, în prezent fiind obligată să emită

decizii care să cuprindă propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, iar decizia finală, precum și cuantumul acestor despăgubiri, sunt

stabilite de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, ca

singura entitate competentă.

Examinând decizia în raport de

motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea

acestuia, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă A.V.A.S. critică

decizia ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 și art. 29

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Critica potrivit căreia decizia

civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001, nemodificată, în sensul că instanța de apel a stabilit

dreptul reclamantei prin luarea în considerare și a înscrisurilor depuse după

expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare,

este neîntemeiată.

În mecanismul de punere în aplicare

a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă

prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația

persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Termenul pentru depunerea actelor

doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind

O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din legea modificată prevede că actele

doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Potrivit acestui text de lege,

entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în

considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției,

după caz, iar stabilirea momentului până la care în etapa procedurii

administrative persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu

limitează posibilitatea instanței învestite cu acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii

judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea obligației pentru

instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa

anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție

și a dreptului la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituție

și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Or, un proces echitabil presupune un

tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție

nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin

dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină

pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența,

concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probele necesare

pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe

probele administrate.

Prin urmare, corect a hotărât

instanța de apel prin luarea în considerare a actelor depuse de reclamantă

privind dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate

a autorului acesteia asupra terenului pentru care a solicitat acordarea de

despăgubiri.

Și critica potrivit căreia decizia

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001, republicată, este neîntemeiată, deoarece din decizia atacată rezultă

că pârâta este obligată să emită dispoziție pentru acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de plată și stabilire a

despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și nu să acorde ea însăși

despăgubirile, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Prin urmare, instanța de apel a

stabilit că intimata are dreptul la despăgubiri și a obligat pârâta să emită

dispoziție, potrivit legii speciale în vigoare la data pronunțării deciziei

atacate.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 482 din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2007.