ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5075/2007

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1201 din 28 octombrie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de petenta D.G.A., în contradictoriu cu A.V.A.S. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că petenta D.A. nu a înțeles să anexeze notificării adresate A.P.A.P.S., actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele dovedind calitatea de moștenitoare, deși petenta a susținut că aceste acte au fost anexate notificării ce a fost adresată SC L.R. București. Prin contestația formulată, contestatoarea a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorilor săi cu copia eliberată de Direcția Națională a Arhivelor Statului, filiala Gorj, după testamentul întocmit de G.F.D.

soției sale și copiilor săi, în anul 1958. S-a apreciat că testamentul nu constituie un act juridic translativ de proprietate, ci este un act juridic prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte, cu privire la lucrurile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului. Acest act juridic nu face dovada deținerii proprietății de către testator la data deschiderii succesiunii, dovada dreptului de proprietate făcându-se doar prin prezentarea titlului prin care testatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. Prin decizia civilă nr. 482 din 30 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-contestatoare D.G.A., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis contestația formulată de apelanta-contestatoare a anulat decizia nr. 176 din 23 martie 2005 emisă de intimata-pârâtă și a obligat pârâta să emită decizie motivată pentru acordarea de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: Prin decizia nr. 176 din 23 martie 2005 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 186/E din 11 februarie 2002 înregistrată la fosta A.P.A.P.S., actuala A.V.A.S., formulată de D.G.A., prin care aceasta solicită despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 17.500 mp situat în Târgu-Jiu, cartier Bârsești, pentru că nu a fost depus titlul de proprietate asupra acestui teren și nici actele doveditoare privind calitatea de moștenitor conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Din probele administrate în cauză, reiese că numita D.G.A. este unica moștenitoare a lui G.D., decedat la 28 februarie 1958, în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor nr. 312 din 11 septembrie 1985 emis în dosarul nr. 312 de Notariatul de Stat județean Gorj.

Actul de proprietate asupra terenului situat în comuna Bârsești, pentru care contestatoarea a solicitat despăgubiri este reprezentat de actul de schimb din 17 ianuarie 1931, din care rezultă că terenul și casa situate în comuna Bârsești, au aparținut lui P.F.D., fratele autorului reclamantei, care a încheiat act de schimb cu G.D., privind un alt teren situat în Dealul Târgului, hotarul Tg.Jiu și alte două terenuri la hotarul Bârsești. De asemenea și din sentința civilă nr. 137/1992 a Tribunalului Gorj, rezultă dreptul de proprietate exclusivă a lui G.D. asupra unei suprafețe suplimentare de teren pe lângă cea dobândită în anul 1981, ca urmare a unui partaj. S-a conchis că, apelanta-contestatoare a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său G.D.

și a calității de unică moștenitoare a acestuia, astfel încât, intimata-pârâtă are obligația de a emite dispoziție prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin acesteia pentru suprafața de teren precizată în acte, conform art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, în vigoare la data soluționării notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost succesiv prelungit, termenul limită fiind 1 iulie 2003. Termenul instituit de legea specială este un termen de decădere și atrage, ca sancțiune, decăderea contestatoarei din dreptul de a depune actele doveditoare în fața instanței de judecată, probând astfel alte situații juridice decât cele invocate și nedovedite în fața instituției publice competente să emită decizia.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate… persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale „iar” măsurile în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea”. Or, prin hotărârea recurată nelegal A.V.A.S. a fost obligată la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 s-au restrâns considerabil competențele acesteia, în prezent fiind obligată să emită decizii care să cuprindă propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar decizia finală, precum și cuantumul acestor despăgubiri, sunt stabilite de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, ca singura entitate competentă.

Examinând decizia în raport de motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia, pentru următoarele considerente: Recurenta-pârâtă A.V.A.S. critică decizia ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată. Critica potrivit căreia decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, în sensul că instanța de apel a stabilit dreptul reclamantei prin luarea în considerare și a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, este neîntemeiată.

În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar art. 23 din legea modificată prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Potrivit acestui text de lege, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care în etapa procedurii administrative persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței învestite cu acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative. Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probele necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate. Prin urmare, corect a hotărât instanța de apel prin luarea în considerare a actelor depuse de reclamantă privind dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate a autorului acesteia asupra terenului pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri.

Și critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, este neîntemeiată, deoarece din decizia atacată rezultă că pârâta este obligată să emită dispoziție pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată și stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și nu să acorde ea însăși despăgubirile, așa cum susține recurenta-pârâtă. Prin urmare, instanța de apel a stabilit că intimata are dreptul la despăgubiri și a obligat pârâta să emită dispoziție, potrivit legii speciale în vigoare la data pronunțării deciziei atacate. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 482 din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.