ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8226/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8226/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vîlcea, reclamanta E.A.M. a chemat în judecată orașul Băile

Govora, prin primar, solicitând anularea dispoziției nr. 225 din 28 august

2002, emisă de Primarul orașului Băile Govora și restituirea în natură a vilei

„Ciobanu”, compusă din 3 camere și anexe și a terenului aferent, situată în

orașul Băile Govora.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin dispoziția nr. 225/2002, i s-a respins cererea prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilului, cu motivarea că nu a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra acestuia.

Reclamanta a susținut că vila

„Ciobanu” și terenul aferent acesteia au aparținut autoarei sale T.A.B., fiind

dobândite prin actul de partaj autentificat sub nr. 12928 din 7 noiembrie 1921.

Imobilul a fost preluat de stat în baza unor tabele și nu în temeiul unui act

de naționalizare, fiind folosit în prezent de Trezoreria Băile Govora.

Reclamanta a mai solicitat

introducerea în cauză a R. Vâlcea și a SC C. SA Râmnicu Vâlcea, care ocupă o

parte din teren.

Prin cererea depusă la 29 noiembrie

2002, SC E.O. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea (fostă SC C. SA) a chemat în

garanție orașul Băile Govora, prin primar, pentru ca în cazul în care va cădea

în pretenții, să fie obligat să o despăgubească.

Printr-o cerere precizatoare,

reclamanta a solicitat introducerea în cauză a SC P. SA, sucursala Râmnicu

Vâlcea, cu motivarea că ocupă o suprafața de 200 mp teren, arătând că vila și

terenul au fost preluate de către Primăria Govora, în baza Decretului nr.

115/1959.

Printr-o cerere ulterioară,

reclamanta a precizat că temeiul juridic al contestației îl constituie art. 2

pct. h din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat fără titlu valabil și cu

nerespectarea dispozițiilor în vigoare la data preluării de către organele

locale ale administrației de stat arătând că menține cererea de chemare în

judecată a SC R. SA și SC C. SA, pentru ca hotărârea să le fie opozabilă,

alături de SC P. SA.

Prin sentința civilă nr. 267 din 12

mai 2003, Tribunalul Vâlcea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de SNP P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC E.O. SA Râmnicu Vâlcea și a respins

contestația și cererile precizatoare formulate de reclamantă împotriva

dispoziției nr. 225/2002, emisă de primarul orașului Băile Govora și în

contradictoriu cu orașul Băile Govora prin primar, SC E.O. SA Râmnicu Vâlcea,

SNP P. SA, sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, Direcția Silvică Vâlcea și D.G.F.P. Vâlcea.

Cererea de chemare în garanție a orașului Băile Govora, prin primar, formulată

de SC E.O. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea a fost respinsă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în ceea ce privește excepția tardivității contestației,

ridicată de SC E. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea, și Direcția Silvică Vâlcea,

deși contestația nu mai era în termen, aceasta a fost formulată numai împotriva

dispoziției emisă de primarul orașului Govora, cele două societăți fiind

chemate în judecată doar pentru a le fi opozabilă hotărârea.

Cu referire la excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de SC E.O. SA, instanța a respins-o, cu

motivarea că deși suprafața de teren este ocupată de societate, aceasta face

parte din domeniul public, contestatoarea chemând în judecată societatea doar

pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.

Instanța a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de SNP P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea,

și a respins acțiunea față de această pârâtă, reținând că aceasta nu are personalitate

juridică, neavând calitate procesuală potrivit statutului din 15 septembrie

1977.

Pe fond, tribunalul a reținut că

imobilul construcție pretins de reclamantă ca fiind fosta vilă „Ciobanu” este

deținut de D.G.F.P. Vâlcea și nu de primărie.

Reținând că reclamanta a notificat

această pârâtă și că notificarea este în curs de rezolvare, instanța a

învederat că stabilirea proprietății reclamantei asupra construcției deținute

de D.G.F.P. Vâlcea, urmează să fie rezolvată de aceasta, în calitate de unitate

deținătoare, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Se mai reține că în ceea ce privește

„terenul aferent” de 4600 mp, pretins de reclamantă și aflat în administrarea

orașului Băile Govora, din adeverința nr. 728 din 10 aprilie 1998 a rezultat că

defunctul B.A., autorul reclamantei, a figurat în registrul agricol în anii

1956-1958 cu o suprafață de 4500 mp „teren agricol diferit”, pe raza

localității Govora.

Tribunalul a învederat că în cauză

nu se face nici o dovadă privind locul unde este amplasat acest teren de 4500 mp,

respectiv că ar fi terenul indicat de reclamantă și individualizat de expert.

Instanța a arătat că din verificarea

actului de împărțeală din anul 1921, se constată că lotul nr. 3 primit de T.B. cuprinde

numai o cameră din vila „Ciobanu”, cu terenul ce-l ocupă.

Totodată, instanța a reținut că nu

s-au făcut dovezi că autoarea reclamantei a fost și proprietara suprafeței de

teren, identificată de către expert în raportul de expertiză și schița anexă,

de o parte și de alta a pârâului Hința.

Tribunalul a mai arătat că un

argument suplimentar că terenul de 4500 mp cu care a figurat pe rol autoarea reclamantei

este altul și nu cel indicat, îl constituie mențiunea făcută în registrul

agricol, în sensul că terenul este agricol, diferit. Or, dacă terenul trecut în

registrul agricol ar fi fost cel pretins de reclamantă, ar fi apărut ca teren

de construcții și în nici un caz teren agricol.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta E.M., susținând următoarele:

1)

a) în mod greșit s-a reținut că S.N.P.

P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, nu are calitate procesuală pasivă;

b) în mod greșit s-a respins

contestația, cu motivarea că D.G.F.P. Vâlcea urmează să o rezolve, câtă vreme

contestația a fost introdusă deoarece pârâta nu răspunsese în termen legal notificării

adresate;

c) considerentele sentinței sunt

contradictorii, întrucât rețin, pe de o parte, că suprafețele de teren deținute

de SC E.O. SA și stația de benzină P.C. sunt proprietatea acestora, iar pe de

altă parte, afirmă că terenurile fac parte din domeniul public;

d) atât Direcția Finanțelor Publice

cât și Trezoreria Băile Govora, subordonată celei dintâi, au un drept de

folosință asupra terenului, nefiind proprietarele acestuia. Or, cum în speță,

terenul și vila au fost preluate abuziv și trecute în administrarea orașului și

a Primăriei orașului Băile Govora, notificările prin executorul judecătoresc și

contestațiile au fost bine adresate;

2). Instanța a interpretat greșit actele

deduse judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestora, prin aceea că, încălcând prevederile art. 480 C. civ.,

a reținut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al ascendenților

reclamantei asupra construcției și terenului, deși contractul de închiriere și

adeverința de la rol dovedeau contrariul;

3) Contrar celor consemnate în

raportul de expertiză, în sensul că terenul este străbătut de pârâul Hința,

instanța a reținut eronat că acesta nu se învecinează cu pârâul.

4) Instanța nu s-a pronunțat asupra

dovezilor administrate, respectiv actul de partaj, raportul de expertiză

tehnică, adeverința Primăriei Măldărești și contractul de închiriere din 2

iunie 1927, dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Prin decizia civilă nr. 147/A din 9

octombrie 2003, Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că deși amplu motivat, apelul cuprinde mai multe repetări.

Referindu-se la motivele de apel,

Curtea a arătat că reclamanta a formulat contestație doar împotriva dispoziției

emisă de Primarul orașului Băile Govora, deși decizii de respingere a cererii

de restituire a imobilelor solicitate au fost emise atât de Regia Națională a Pădurilor,

Direcția Silvică Vâlcea, cât și de SC E. SA.

A mai reținut instanța că reclamanta

nu cunoaște modul în care imobilele au intrat în proprietatea statului, bănuind

doar că în baza Decretului nr. 115/1959 și că, deși i s-a pus în vedere la mai

multe termene să dovedească proprietatea asupra imobilelor, aceasta nu s-a

conformat, context în care acestea nu pot fi identificate.

Instanța a considerat că actele de

care se prevalează reclamanta sunt contradictorii, deoarece în actul de partaj

se vorbește de o cameră, iar în contractul de închiriere din anul 1927 sunt

specificate 3 camere. De altfel, a arătat instanța, nici terenul nu poate fi

identificat, întrucât în adeverința eliberată de Primăria comunei Măldărești se

vorbește doar de 4500 mp „teren agricol diferit”, fără elemente de

individualizare, puncte, suprafețe, categorie.

Apreciind că regulile care

guvernează acțiunea în revendicare pot fi aplicate și situațiilor reglementate

de Legea nr. 10/2001, instanța a învederat că este important de știut în ce mod

imobilele au intrat în proprietatea statului, întrucât se consideră că actul de

preluare va constitui prin el însuși un mijloc de probă.

Or, a arătat instanța, reclamanta nu

a putut face o astfel de dovadă, acesta fiind și motivul pentru care a chemat

în judecată o mulțime de pârâți, de la o parte dintre aceștia nemaiașteptând

nici chiar emiterea dispoziției, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Conchizând că instanța de fond, în

rezolvarea speței, a dat dovadă de rol activ, chiar excesiv, Curtea a respins

apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Susține recurenta că în mod greșit

instanța a apreciat că aceasta nu cunoaște modul în care imobilele au intrat în

proprietatea statului, câtă vreme a precizat că temeiul juridic al acțiunii îl

constituie art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în sensul că indiferent că au

fost luate fără titlu valabil și fără temei legal, cert este că au intrat în

proprietatea organelor locale ale puterii și administrației de stat.

Cum atât în notificare, cât și în

susținerile ulterioare a arătat că primăria refuză să elibereze acte în

legătură cu imobilele în cauză, instanța trebuia să facă aplicarea

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta mai învederează că

instanța de apel a ignorat toate înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de

proprietate al autoarei sale, deși acestea atestau indubitabil calitatea de

proprietar asupra imobilului din litigiu.

Recurenta reproșează instanței că nu

s-a pronunțat asupra criticilor de la lit. a), b) și c) din cadrul primului

motiv de apel.

Totodată, aceasta arată că instanța,

sub motivul că reclamanta s-ar repeta, nu a analizat și nu a dat un răspuns

motivelor de fapt și de drept, deși avea obligația să combată fiecare argument

din apel și să nu dea un răspuns evaziv.

Recurenta mai susține că instanța nu

a răspuns nici criticilor privind nepronunțarea instanței asupra unor probe

administrate.

Recursul va fi admis, pentru considerentele

ce urmează.

Deși recurenta a invocat în cererea

de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., criticile

formulate de aceasta fac posibilă încadrarea și în dispozițiile art. 304 pct. 7

din același act normativ.

Din examinarea deciziei curții de

apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate concluziile primei

instanțe, fără a răspunde motivelor de apel formulate.

Instanța reține, cu o motivare

extrem de sumară, că deși la mai multe termene de judecată s-a pus în vedere

reclamantei să depună acte prin care să dovedească proprietatea asupra

imobilelor, aceasta nu s-a conformat, apreciind că actele de care se prevalează

reclamanta sunt contradictorii, deoarece în actul de partaj se vorbește de o

cameră într-un imobil, iar în contractul de închiriere din anul 1927 se

specifică trei camere în imobilul zis „Vila Ciobanu”. Instanța mai reține că

actele depuse de reclamantă nu permit nici identificarea terenului.

Din actul de partaj din 7 noiembrie

1921, aflat la fila 6 din dosarul instanței de fond, rezultă indubitabil că T.A.B.,

autoarea reclamantei, a primit în lot o cameră mobilată în vila „Ciobanu”,

împreună cu terenul pe care îl ocupă, vilă situată în Băile Govora, iar din

contractul de închiriere din data de 2 iunie 1927, rezultă că aceeași persoană,

împreună cu soțul acesteia, A.B., i-au închiriat lui T.N. trei camere în vila

„Ciobanu” proprietatea lor, din rezoluția aplicată pe contract reieșind că s-a

perceput impozit.

În același timp, din adeverința

eliberată de Primăria Măldărești, aflată la fila 104 din dosarul instanței de

fond, rezultă că defunctul B.A., tatăl reclamantei, a figurat în perioada

anilor 1956-1958 cu suprafața de 4500 mp teren agricol diferit, situată pe raza

localității Băile Govora.

Argumentul instanței de apel, în

sensul că actele de care se prevalează reclamanta sunt contradictorii, nu

răspunde explicit susținerilor acesteia privind dovedirea dreptului de

proprietate.

În raport de aceste susțineri și de înscrisurile

prezentate, instanța de apel era datoare să ceară Primăriei orașului Băile

Govora depunerea titlului în baza căruia imobilul a fost preluat de stat,

pentru a putea stabili data preluării, persoana de la care acesta a fost

preluat, precum și numărul încăperilor care alcătuiau imobilul la momentul

preluării.

De altfel, prin concluziile scrise

depuse în recurs, Primăria Băile Govora recunoaște pentru prima dată că vila

„Ciobanu”, compusă din trei camere și terenul limitrof de 4500 mp, proprietatea

autorilor reclamantei, au fost rechiziționate prin Legea nr. 139/1940, și că nu

au fost restituite proprietarilor, fiind date spre folosință unor instituții,

pe care le și nominalizează.

Cum potrivit art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost

deplin stabilite pentru a permite Curții să se pronunțe, conform art. 314 C.

proc. civ., recursul se va admite, se va casa decizia curții de apel cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

apel se va pronunța asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de părți și

vor fi analizate toate criticile formulate de apelanta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta E.M. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 9 octombrie 2003 a

Curții de Apel Pitești, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005.