ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3180/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La 7 noiembrie 2006 Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului București să dispună

restrângerea exercitării de către G.A.L. a dreptului la libera circulație în

statele Uniunii Europene pe o durată de până la 3 ani.

Motivând cererea, reclamanta a

susținut că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 19 mai 2006 în baza

acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 52 din Legea nr.

248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până

la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la

teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor

pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Cererea astfel motivată a fost

respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr. 1454 din 13 noiembrie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, iar apelurile

declarate de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte și Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Tribunalul București au fost respinse ca nefondate prin decizia

civilă nr. 44 A din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanțele au reținut mai întâi că,

potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană privind Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, dreptul persoanelor la

libera circulație între state poate cunoaște anumite limitări în cazurile și

condițiile prevăzute prin paragr. 3 și 4, dar acestea trebuie să fie prevăzute

de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesar într-o societate

democratică prin prisma existenței unui raport de proporționalitate între

scopul urmărit prin limitarea dreptului și mijloacele folosite pentru

realizarea lui.

Or, restrângerea exercitării

dreptului de a circula în străinătate potrivit formulării adoptate de

legiuitorul român în cadrul Legii nr. 248/2005 reprezintă în mod evident o

limitare a dreptului fundamental consacrat de art. 2 al Protocolului nr. 4 la

Convenție, fiind astfel necesar ca limitarea să îndeplinească condițiile

anterior menționate, dispozițiile protocolului fiind superioare ca forță

juridică, fapt confirmat și prin prevederile art. 20 din Constituția României.

Instanțele au mai constatat că sunt

îndeplinite primele din condițiile avute în vedere, dar nu este îndeplinită

cerința ca măsura limitării dreptului să fie necesară într-o societate

democratică, neexistând proporționalitate între limitarea impusă și scopul

urmărit.

În acest sens s-a hotărât că, atât

timp cât pârâtul G.A.L. nu a comis infracțiuni sau alte fapte grave pe

teritoriul străin de unde a fost returnat, aplicarea unei limitări atât de

drastice este excesivă și depășește caracterul rezonabil al proporționalității,

cu atât mai mult cu cât nu există nici un indiciu că pârâtul ar fi fost urmărit

penal sau condamnat pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul statului

respectiv ori ar fi fost bănuit de apartenență la mafie, cazuri în care se

justifică măsurile de limitare a exercițiului dreptului la libera circulație,

potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În fine, instanța de apel a mai

statuat că nu are legătură cu cauza de față critica din apelurile deduse

judecății sale în sensul că instanțele din România nu ar putea cenzura

legislația altui stat în baza căreia s-a dispus returnarea cetățeanului român.

Aceasta pentru că, soluționând

prezenta pricină, instanțele s-au limitat la cercetarea legalității și

temeiniciei măsurii de restrângere a exercitării dreptului la libera

circulație, fără a examina măsura returnării pârâtului din statul străin.

Direcția Generală de Pașapoarte a

declarat recurs, prin care a cerut casarea hotărârilor date în cauză și

admiterea cererii sale cu consecința restrângerii exercitării de către pârât a

dreptului la libera circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Dezvoltând recursul, reclamanta a

susținut că sunt incidente dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din

Legea nr. 248/2005, care sunt în concordanță cu art. 25 din Constituția

României, cu art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu art.

2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului.

Examinând recursul, Înalta Curte

constată cele ce succed.

Sunt corecte statuările de principiu

mai sus redate din considerentele hotărârilor pronunțate în primă instanță și

în apel, astfel încât, fără a mai relua argumentele folosite, instanța de

recurs se limitează la a accentua enunțul potrivit cu care măsura restrângerii

exercițiului dreptului la libera circulație trebuie să fie consecința unor

fapte care să o justifice.

Aceasta obligă instanțele de

judecată să stabilească în mod cert, prin mijloace de probă utile, faptele și

condițiile concrete care au determinat măsura returnării, iar numai în raport

cu acestea să hotărască fie în sensul restrângerii exercițiului dreptului la

libera circulație pentru o anume perioadă a persoanei returnate, fie să

respingă cererea cu asemenea obiect formulată de Direcția Generală de

Pașapoarte.

În speță însă, așa cum rezultă din

considerentele hotărârilor analizate, instanțele nu au cercetat deloc faptele

care au determinat returnarea lui G.A.L. din Franța și care, potrivit propriei

sale declarații, par a consta în aceea că ar fi fost surprins utilizând o carte

de credit falsă și în executarea unei pedepse privative de libertate.

Dimpotrivă, instanțele, pentru a

hotărî că nu există proporție între faptă și măsură, s-au raportat la ceea ce

persoana returnată nu a făcut pe teritoriul străin, constatând doar că G.A.L.

nu a săvârșit fapte penale grave, nu este urmărit penal sau condamnat și nu

este bănuit de apartenență la mafie.

Asemenea modalitate de judecată

încalcă flagrant dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale”.

Concomitent, același raționament

juridic contravine chiar rezolvărilor de principiu corect date de aceleași

instanțe în privința normelor de drept aplicabile în cauze.

Ca urmare, hotărârile sunt casabile

pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce

impune admiterea recursului potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Conform art. 313-314 C. proc. civ.,

când instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de

casare, fie se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, fie se hotărăște

asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casarea are ca scop

aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Or, așa cum mai sus s-a demonstrat,

în speță au rămas nelămurite tocmai faptele în raport cu care trebuia aplicată

legea, impunându-se cercetarea lor prin reluarea judecății în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva

deciziei nr. 44/A din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 1454 din 13 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 aprilie 2007.