ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 6

august 2001, C.E.D.H., a solicitat R.A.A.P.P.S., în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, în calitate de moștenitor și procurator al autoarei N.M., decedată

la data de 27 iulie 2001, restituirea în natură a imobilului, construcție și

teren aferent situat în București.

Prin decizia nr. 31 din 22 ianuarie

2004, solicitarea a fost respinsă cu motivarea că cel în cauză nu a făcut

dovada calității sale de persoană îndreptățită în sensul că ar fi unicul

moștenitor al autoarei N.M. și dovada că aceasta ar fi avut în proprietate

imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.

La 12 noiembrie 2003, C.D.H. a

formulat acțiune în revendicarea aceluiași imobil, acțiune completată ulterior

de reclamant care, a învederat instanței că înțelege să conteste și decizia nr.

31 din 22 ianuarie 2004, prin care R.A.A.P.P.S. i-a respins notificarea

formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În cauză, a intervenit în interes

propriu, O.C.T.A.R. solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ.,

anularea deciziei atacată pe calea cererii principale și obligarea intimatei R.A.A.P.P.S.

să le restituie în natură contestatorului și intervenientei, imobilul din

București.

În motivarea cererii, intervenienta

a arătat că, alături de contestator, este succesoarea M.T.N.E.M. și în această

calitate are aceleași drepturi ca și contestatorul la dobândirea imobilului în

cauză, întrucât notificarea a fost formulată în numele autoarei acestora.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 265 din 9 martie

2004, a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, formulată de reclamant

în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și R.A.A.P.P.S., dispunând

totodată disjungerea contestației formulată împotriva deciziei nr. 31/2004,

emisă de R.A.A.P.P.S., acordând termen în vederea soluționării acesteia.

Același tribunal, prin sentința

civilă nr. 1035 din 27 septembrie 2005, a respins excepția lipsei calității

procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., ca neîntemeiată.

A admis contestația cât și cererea

de intervenție în interes propriu și anulând decizia atacată, a obligat-o pe

intimată să restituie în natură către contestator și intervenientă, imobilul

situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 983 mp și

construcțiile C1, C2 și C3, edificate pe acesta.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că atât contestatorul cât și intervenienta sunt

moștenitorii M.E.T.N.M. care, la rândul său, l-a moștenit pe M.C.B.B. și N.A.C.,

foștii proprietari ai imobilului în litigiu compus din teren în suprafață de

995 mp, un corp de casă și anexe gospodărești, dreptul de proprietate comună al

acestora din urmă fiind înscris în cartea funciară provizorie, conform

procesului verbal de C.F. 8720 din 27 septembrie 1940.

Tot astfel, se mai arată, chiar dacă

notificarea a fost formulată de contestator, în numele autoarei sale, după data

decesului acesteia, actul este valabil, în condițiile art. 1539 alin. (2) C. civ.,

conform căruia mandatarul este îndatorat a termina afacerea începută la moartea

mandantului, dacă prin întârziere „ar putea urma un pericol” și ale art. 1557 C.

civ., care stipulează că este valid ceea ce mandatarul face în numele

mandantului, atâta vreme cât nu are cunoștință despre moartea acestuia.

Cât privește fondul dreptului, s-a

arătat că prin actele depuse alăturat notificării, s-a făcut dovada dreptului

de proprietate al autoarei contestatorului și intervenientei asupra imobilului

în litigiu, derivat din calitatea sa de moștenitor al celor doi proprietari

tabulari, care aveau întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate

comună, înscriere opozabilă

erga omnes

.

Totodată, se mai arată, imobilul a

fost trecut abuziv în proprietatea statului, fără a exista nici un act de

preluare, cu înscrisurile depuse la dosarul de notificare, contestatorul făcând

dovada demersurilor efectuate pentru comunicarea situației juridice a

nemișcătorului.

În esență cu aceeași motivare,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

prin decizia nr. 215 A din 28 aprilie 2006, a respins ca nefondat apelul

intimatei.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal R.A.A.P.P.S. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susține în esență că, în mod greșit instanța fondului a respins

excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., în

condițiile în care aceasta nu a înțeles să-și valorifice drepturile conferite

prin dispozițiile art. 21 alin.(1) din lege și să notifice în nume propriu

unitatea deținătoare, în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Totodată, se mai arată, actele

doveditoare ale calității de persoană îndreptățită, trebuiau depuse până la

data de 1 iulie 2003, termen stipulat prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

în redactarea anterioară republicării și nu direct în faza contencioasă a

soluționării notificării, instanța neavând în vedere împrejurarea că cererea de

restituire a fost soluționată anterior adoptării Legii nr. 247/2005.

Tot astfel, greșit s-a reținut

calitatea de persoane îndreptățite a celor în cauză, atâta vreme cât nici la

dosarul administrativ și nici în instanță nu au fost depuse acte de esența

litigiului, cum ar fi:

- actul de proprietate, prin care să

se facă dovada că imobilul a aparținut autoarei reclamantului;

- acte din care să rezulte

schimbarea în timp a denumirilor stradale, respectiv istoricul de arteră și

număr poștal;

- autorizația de construire și

planurile anexă, pentru a se putea identifica „cu certitudine” imobilul

solicitat a fi restituit în natură.

O altă critică privește, nerespectarea

de către instanțe a dispozițiilor art. 4 pct. 4 din H.G. nr. 498/2003, conform

cărora în toate cazurile, stabilirea calității de moștenitor se face potrivit

legii civile române, precum și ale Legii nr. 105/1992 „privind raporturile

internaționale de drept privat”, conform cu care moștenirea este supusă, în

ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, legii locului unde

fiecare din aceste bunuri este situat.

Ultima critică vizează neconcordanțele

existente în actele depuse la dosar, cu privire la suprafața terenului aferent

construcției, aspecte care, se arată, nu au fost îndeajuns lămurite prin

expertiza topo, efectuată în cauză.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Astfel cum rezultă din probele

administrate, notificarea înregistrată la Biroul executorilor judecătorești B.,

R. și B., sub nr. 2535 din 1 august 2001, a fost formulată într-adevăr de C.E.D.H.,

dar în calitate de mandatar al M.E.T.N.M., proprietara imobilului, imobil

preluat fără titlu de către stat în anul 1947, în cuprinsul notificării

făcându-se și mențiunea că există pe rolul instanțelor o acțiune în

revendicare, formulată de N.M., în curs de soluționare.

Ca atare, în mod corect au apreciat

instanțele că, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în numele autoarei

comune a contestatorului și intevenientei, iar decesul M.M., intervenit la data

de 20 iulie 2001, nu a dus la încetarea obligațiilor mandatarului (care, în acord

cu dispozițiile art. 1539 alin. (2) C. civ., era ținut să se achite de

obligațiile cu care a fost îndatorat de către mandant), intervenienta putea să

formuleze, în calitate de moștenitoare legală a fostei proprietare, pretenții

proprii la restituirea în natură, a cotei ce-i revine din imobilul în legătură

cu care s-a formulat notificarea.

A fost corect apreciată, în raport

de această critică și lipsa de interes a intimatei în a invoca faptul

nedepunerii de către intervenientă a notificării, în nume propriu, în contextul

prevederilor art. 6 alin. (4) din lege, în redactarea actuală, text de imediată

aplicare, singurul care s-ar fi putut prevala de aceste dispoziții fiind

contestatorul C.D.H., care de altfel nu a înțeles să atace hotărârea dată la

fond.

Cât privește actele doveditoare ale

dreptului de proprietate și respectiv ale calității de moștenitor, art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data inițierii demersului

judiciar, stipulează că acestea pot fi depuse, până la data soluționării

notificării, textul nefăcând distincție între etapa administrativă, prealabilă,

și cea contencioasă.

De altfel, nici în redactarea anterioară

republicării, textul, chiar dacă prevedea un termen de 25 de luni pentru

depunerea actelor doveditoare, prelungit ulterior, până la data de 14 martie

2003, nu instituia vreo sancțiune pentru nerespectarea acestuia, atât doctrina

cât și practica fiind unanime în a aprecia că pot fi luate în considerare și

actele depuse în fața instanței judecătorești.

Tot astfel, în mod corect

instanțele, dând eficiență principiului aplicării imediate a legii noi, au avut

în vedere atât la soluționarea contestației cât și ulterior, a apelului,

textele din varianta ulterioară republicării legii, în vigoare la data

pronunțării celor două hotărâri date în cauză.

A lua în considerare doar

dispozițiile în vigoare la data formulării notificărilor, în condițiile în

care, potrivit legii, acestea au putut fi depuse doar până la data de 14

februarie 2002, ar echivala cu lăsarea fără conținut a modificărilor

legislative operate ulterior acestui termen limită, ceea ce ar fi contrar

principiilor de drept consacrate, vizând aplicarea legii în timp.

Cât privește nedepunerea actelor

enumerate de recurentă, vizând istoricul de arteră și număr poștal, autorizația

de construire și planurile anexă etc., s-a reținut corect că aceste acte, în

contextul probelor deja administrate, nu erau determinante în soluționarea

contestației.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât,

prin actuala redactare a textului, legiuitorul a înțeles să înlesnească sarcina

probei, ce revine persoanei îndreptățite, stipulând, în art. 24 alin. (1), că

întinderea dreptului de proprietate, în absența unor probe contrare, se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive, sau aceasta a fost pusă în executare.

În speță, nu numai că recurenta nu a

produs „probe contrare” celor administrate de persoanele îndreptățite dar nu a

făcut nici dovada titlului prin care imobilul a fost preluat în proprietatea

statului, prezumția vizând în speță, lipsa acestui titlu.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1

alin. (2) din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor acestei legi.

Nu poate fi primită nici critica

vizând nerespectarea dispozițiilor art. 4 pct. 4 din H.G. nr. 498/2003 precum și

cele ale art. 66 din Legea nr. 105/1992 „privind raporturile internaționale de

drept privat”, în condițiile în care stabilirea calității de moștenitori a

contestatorului și respectiv intervenientei s-a făcut în acord cu prevederile

legii române din materia succesiunilor.

De altfel, în afara înșiruirii

conținutului unor texte cuprinse în cele două acte normative mai sus invocate,

recurenta nu precizează în ce fel anume, prin soluția dată, instanțele ar fi

încălcat aceste dispoziții.

Cât privește așa zisele

neconcordanțe referitoare la suprafața aferentă construcției, nu se poate

aprecia, așa cum recurenta susține, că s-ar fi restituit un teren mai mare

decât cel deținut inițial de autorii M.N.M., în condițiile în care din procesul

verbal întocmit la 27 septembrie 1940 al „Comisiunii pentru înființarea

Cărților Funciare” rezultă că M.C.B.B. și N.A., erau înscriși în cartea

funciară cu un teren în suprafață de 995 mp și corp de casă, în București, iar

prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost delimitată ca aferentă

construcției, o suprafață de 983 mp, inferioară deci celei întabulată inițial.

Așa fiind, avându-se în vedere toate

argumentele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 215/A din 28

aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 martie 2007.