ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2386/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2386/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 243 din 20 februarie 2004

reclamanta C.R.D.L., R.M.D., R.E.M. și R.I. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Serviciul Român de Informații Externe, să se constate că imobilul

situat în București, este deținut de stat fără titlu valabil, că reclamanții nu

au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra imobilului și să se

dispună, în principal, restituirea în natură a acestuia, iar în subsidiar să

fie obligat intimatul să emită decizia de restituire.

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că sunt proprietarii imobilului situat în sector 1, compus din teren în

suprafață de 760 mp și construcție, imobil ce a rezultat din parcelarea

terenului dobândit de autorul lor A.I. în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2503 din 4 februarie 1919 încheiat la Tribunalul Ilfov.

Imobilul în cauză, se arată în

continuare în motivarea cererii, a fost preluat de stat fără titlu în anul 1950

când autorii lor au fost evacuați forțat, fără nici o formalitate legală.

Ulterior, în baza Decretului nr. 111/1951 s-a emis decizia nr. 9262 din 29

aprilie 1953 care însă nu le-a fost comunicată, și s-a întocmit un proces

verbal de preluare a imobilului, cu nr. 81 din 15 februarie 1954 pe numele de

R.H., persoană care nu a avut niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului.

La data de 16 aprilie 2004

reclamanții și-au completat și modificat acțiunea, solicitând să se constate că

imobilul este deținut de stat fără titlu, că nu au pierdut niciodată calitatea

de proprietari, că imobilul este deținut de intimat fără titlu, să se dispună

anularea deciziei nr. 19117 din 17 martie 2004 și restituirea în natură a

imobilului, iar în subsidiar să fie obligat pârâtul să emită o decizie care să

cuprindă valoarea reală a acestuia.

În motivarea acestei cererii

reclamanți au arătat că prin decizia emisă de intimat le-a fost respinsă

cererea de restituire în natură a imobilului, stabilindu-se valoarea acestuia

prin echivalent.

Printr-o nouă precizare a acțiunii

făcută la data de 14 mai 2004 reclamanții au solicitat, în subsidiar, să se

dispună anularea deciziei și să fie obligat intimatul să facă o ofertă de

restituire sub forma despăgubirilor bănești.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 23

septembrie 2005 s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin decizia nr. 19117 din 17 martie 2004 emisă de intimat s-a

respins cererea de restituire în natură a imobilului, acordându-se măsuri

reparatorii până la concurența sumei de 6.018.678.086 lei. Din raportul de

expertiză tehnică topo-cadastrală a rezultat că imobilul de la adresa din fosta

str. D. nr. 6, în suprafață de 748,83 mp face corp comun cu imobilul din str.

D. nr. 8, în prezent constituind complexul din str. D. nr. 6-8 cu o valoare de

circulație de 11.547.785.308 lei.

Imobilul face parte dintre imobilele

evidențiate în art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind exceptate de la restituirea

în natură potrivit art. 22 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 366/2002, de aprobare a O.U.G. nr. 154/2001 și completarea Legii nr.

1/1998, privind organizarea și funcționarea S.I.E., care prevede că „

terenurile și clădirile unde își desfășoară activitatea S.I.E sunt bunuri

proprietate publică a statului”.

Reclamanții au atacat sentința

pronunțată în cauză, intitulând calea de atac recurs, după cum s-a indicat în

dispozitivul sentinței, criticând totodată sentința sub acest aspect.

Acest incident de procedură a fost

soluționat prin încheierea din 4 mai 2006, curtea de apel apreciind că

hotărârea este supusă apelului și nu recursului, cum s-a indicat prin

dispozitivul acesteia.

Pe fondul cauzei, apelanții au

susținut că s-au încălcat prevederile art. 1 alin. (1) art. 2, art. 7 și art. 9

din Legea nr. 10/2001 referitoare la regula restituirii în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv, că s-au aplicat greșit prevederile art. 22 din Legea

nr. 10/2001, acest articol nefiind derogator de la Legea nr. 213/1998 care

stabilește care sunt imobilele care fac parte din domeniul public al statului,

excluzând din cadrul acestora, prin dispozițiile art. 6 imobilele preluate fără

titlu valabil. S-a mai susținut că s-au încălcat și prevederile art. 26 alin.

(4), art. 16 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 20 din

Constituția României.

Prin decizia civilă nr. 143/A din 29

iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a admis excepția lipsei

calității procesuale active a contestatorului R.M.D., invocată din oficiu; s-a

admis apelul declarat de apelanții C.R.D.L., R.E.M. și R.I. și s-a schimbat în

tot sentința în sensul că: s-a respins contestația formulată de R.M.D. pentru

lipsa calității procesuale active; s-a admis contestația formulată de ceilalți

contestatori, s-a anulat decizia nr. 19117 din 17 martie 2003 emisă de intimat

și a fost obligat acesta din urmă să emită decizie de restituire în natură a

imobilului situat în str. D. nr. 6, sector 1, compus din teren în suprafață de

748,83 mp identificat prin raportul de expertiză efectuat la data de 24 iunie

2005 și construcția existentă pe acesta.

În motivarea deciziei pronunțate în

apel se rețin, în esență, următoarele considerente.

Apelantul R.M.D. nu figurează nici

în calitate de persoană care să fi formulat notificare în vederea acordării

măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu și nici în decizia contestată,

astfel că acesta nu are calitate procesuală activă.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

intimatul nu contestă dreptul de proprietate al autorilor apelanților asupra

imobilului situat în str. D. nr. 6, imobil care, potrivit contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2503/1919 figura inițial pe str. V. nr. 3 și D. nr. 4. La

momentul actual, acest imobil face curte comună cu terenul din fosta

proprietate situată în str. D. nr. 8, regăsindu-se la adresa din str. D. nr.

b-8.

Instanța de apel a reținut că din

analiza actelor de preluare, respectiv Decretul de expropriere nr. 440/1949 și

Decretul nr. 111/1951, se constată că acestea nu pot constitui un titlu valabil

în înțelesul dat de dispozițiile art. 6 alin. (29 din Legea nr. 213/1998 și

deci nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului, iar

declararea imobilului de utilitate publică este lipsită de eficiență juridică

odată ce intrarea în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil.

S-a mai reținut că principiul inclus

în dispozițiile Legii nr. 10/2001 este cel al restituirii în natură a

imobilelor, indiferent în posesia cui se află în prezent, iar excepțiile de la acest

principiu înscris în art. 9 sunt de strictă interpretare, în limitele

dispozițiilor pe care însăși legea le conține. În favoarea intimatului și în

considerarea destinației speciale a imobilului, au fost edictate dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind obligativitatea mențiunii

afectațiunii imobilului pe o perioadă determinată.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel au declarat recurs ambele părți.

Recurentul pârât și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8,9 și 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susțin, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel pornește de la o

falsă premiză considerând relevantă pentru cauza de față stabilirea

valabilității sau nevalabilității titlului de proprietate al statului, deși din

însăși titlul și esența Legii nr. 10/2001 rezultă că legea califică toate

preluările de imobile de către stat în perioada de referință, ca fiind preluări

abuzive.

În același context, susținerile

contestatorilor cu privire la nevalabilitatea titlului de proprietate al

statului sunt irelevante în soluționarea cauzei, al cărui obiect îl constituie

contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, și nu revendicarea imobiliară

întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

Recurentul susține că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și anume prin

Decretul de expropriere nr. 440/1949. Contrar reținerilor instanței de apel,

sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) și (8) din Legea nr.

10/2001.

Se mai susține că, față de natura

imobilului afectat unui serviciu public și necesar siguranței naționale, este

lipsită de utilitate calificarea preluării imobilului de către stat.

- decizia este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța de

apel avea obligația să dispună odată cu restituirea bunului și menținerea

afectațiunii acestuia, în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs se arată că imobilul în cauză, în suprafață de 760 mp și construcția

aferentă din str. D. nr. 6 se află într-un obiectiv militar special în

suprafață de 1575 mp, necesar securității naționale, constituit într-un complex

militar și funcțional de clădiri, construcții tehnice, racordării speciale și

rețele de utilități realizate din fonduri alocate de la bugetul de stat;

- decizia recurată cuprinde motive

contradictorii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se critică susținerile

instanței de recurs, potrivit cărora „în raport de probele administrate nu sunt

elemente pe baza cărora să se poată reține incidența dispozițiilor art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta neputându-se face pe temeiul unei

prezumții cu referire la vechimea construcției și la necesitățile specifice de

dotare a unui imobil care să fie menit să servească interesele legate de

destinația militară a acesteia”. Recurentul susține că instanța de apel trebuia

să dispună efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea construcției

pentru a se edifica în privința gradului de transformare a imobilului, având în

vedere că actualul art. 19 alin. (1) preia vechea teză a art. 18 lit. c), iar

norma metodologică din H.G. nr. 498/2003 referitoare la ceea ce înseamnă

„imobil transformat” nu a fost modificată în ce privește „lucrările cu

destinație militară ori pentru siguranță națională”.

Se mai susține că, față de situația

reală din teren, trebuie aplicabile prevederile legale referitoare la

modificările și transformările imobilului prevăzute în vechea formulă a art. 18

pct. C, deși acesta exclude, chiar și în varianta actuală, art. 19 alin. (1),

cerința transformării de 50% sau 100% a imobilelor care deservesc siguranța

națională.

În motivarea recursului întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța

de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, deoarece plângerea făcută împotriva deciziei nr. 19117/2003

are natura unei veritabile căi de atac iar soluția era aceea de a dispune

restituirea în natură a imobilului și nu de a anula decizia și a dispune

obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de toate criticile formulate și având în vedere prevederile

legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt

fondate în sensul considerentelor ce succed.

Dispozițiile unei legi se aplică

unor împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

O asemenea cerință este cu atât mai

imperativă în materia aplicării Legii nr. 10/2001, care presupune situații

specifice pentru diferite cazuri în parte, cărora le sunt aplicabile anume

prevederi ale acestei legi.

Prin acțiunea ce formează obiectul

prezentului dosar reclamanți au solicitat, în principal, restituirea în natură

a imobilului situat în str. D. nr. 6, compus din teren în suprafață de 760 mp

și construcție.

Prin decizia civilă nr. 143/A/2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a, supusă recursului, a

fost obligat intimatul să emită decizia de restituire în natură a imobilului

situat în str. D. nr. 6, compus din teren în suprafață de 748,83 mp,

identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.D. și construcția

existentă pe acesta, nefăcându-se nici o precizare în legătură cu această

construcție.

În faza judecării cauzei la instanța

de fond s-a efectuat o expertiză topografică cadastrală, reținându-se că

imobilul de la adresa din fosta str. D. nr. 6, în suprafață de 748,83 mp teren

face corp comun cu imobilul din str. D. nr. 8, în prezent constituind complexul

din str. D. nr. 6-8 și are valoarea de circulație de 11.547.785.308 lei.

De menționat că printr-o acțiune

separată, ce a format obiectul dosarului nr. 242/2004 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, aceiași reclamanți au solicitat restituirea

imobilului situat în str. D. nr. 8, format din teren în suprafață de 370 mp și

construcție, acțiune aflată în curs de judecată.

Referitor la aceste imobile, prin

adresa nr. 41204/11904 din 14 martie 2001 emisă de Primăria municipiului

București la solicitarea reclamanților., se comunica acestora că imobilul la

care se referă actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2503 din 14

februarie 1919 este inclus în imobilul ce poartă numărul 6-8 str. D., sector 2,

și că în prezent, în evidențele primăriei nu figurează numărul 6 str. D., ci

numărul 6-8 str. D.

Față de situația specifică a

imobilului în cauză era imperios necesară identificarea și evaluarea

construcției pentru care instanța de apel a dispus a fi restituită în natură,

ceea ce impunea efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea

construcții.

O asemenea probă se impunea a fi

administrată și pentru a se lămuri susținerile intimatului privind afectațiunea

specială a imobilului, respectiv că se află într-un obiectiv militar special,

și determinarea gradului de transformare a acestuia după preluare, pentru a se

putea aprecia asupra incidenței prevederilor art. 16 și art. 19 din Legea nr.

10/2001.

În sensul considerentelor expuse,

Înalta Curte urmează a admite ambele recursuri declarate în cauză, a se casa

decizia pronunțată în apel cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță în vederea lămuririi aspectelor menționate și aplicarea

normelor de drept corespunzătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantele C.R.D.L. și R.I. și pârâtul S.I.E. împotriva deciziei civile nr.

143/A din 29 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 martie

2007.