ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2907/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

B.F. a solicitat SC R. SA

Târgu Jiu, pe cale de notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

despăgubiri bănești în sumă de 600 milioane lei, reprezentând contravaloarea

terenului în suprafață de 1040 mp situat în punctul L.G., între vecinii gârla

Cărămizii și I.P.P. la apus, apa „Hodinău” la răsărit, I.I.P. la miazănoapte,

trecând de la apus spre răsărit peste Șoseaua Gării și peste calea ferată,

teren moștenit de la tatăl B.D. și care a fost expropriat.

La 25 mai 2006, B.F. a

chemat în judecată pe pârâții SC R. SA, A.V.A.S. și Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea SC R. SA „în calitate de

unitate deținătoare, la emiterea unei dispoziții motivate ca urmare a cererii

de restituire a unei suprafețe de teren de 1040 mp conform notificării nr. 228/N/2001”.

Tribunalul Gorj, secția

civilă, a pronunțat sentința nr. 287 din 15 iunie 2006, prin care a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA, a

respins excepția invocată de pârâta A.V.A.S., a respins, pentru lipsă de

calitate procesuală pasivă, acțiunea introdusă de reclamantul B.F. împotriva

pârâților SC R. SA și Statul Român și a respins ca rămasă fără obiect aceeași

cerere formulată de reclamant contra A.V.A.S.

Apelul declarat de reclamant

a fost respins prin decizia nr. 825 din 14 octombrie 2006 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția civilă.

Reclamantul a declarat

recurs contra celei din urmă hotărâri solicitând modificarea acesteia, precum

și a sentinței primei instanțe, iar pe fond admiterea acțiunii sale așa cum a

fost formulată.

Dezvoltând numai în fapt

recursul, reclamantul a susținut că greșit a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a intimatei SC R. SA, deoarece prevederile art. 21,

art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative în sensul că, în cazul

imobilelor deținute de o societate comercială, restituirea lor în natură se

face prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

Ca urmare, a arătat reclamantul

în continuare, faptul că arătata unitate deținătoare a fost notificată în

termenul prevăzut de art. 22 din lege a născut obligația acesteia de a se

conforma dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că trebuia să se

pronunțe asupra cererii obiect al notificării în termen de 60 zile de la

înregistrarea notificării, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată.

Aceasta cu atât mai mult cu

cât, până la data introducerii prezentei acțiuni în justiție, reclamantul nu a

avut cunoștință de faptul înaintării notificării către A.V.A.S., iar decizia

nr. 41 din 19 august 2004 nu i-a fost comunicată.

Examinând recursul astfel

motivat, Înalta Curte constată cele ce succed.

Motivarea recursului se

încadrează în cazul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 devenit art. 21 alin. (1) în urma modificării prin Legea

nr. 247/2005, imobilele deținute, printre altele, de o societate comercială la

care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar ori asociat

majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

În asemenea situație, persoana

îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea

în natură a imobilului [art. 21 alin. (1) devenit art. 22 alin. (1)], iar

unitatea deținătoare are obligația ca, în termen de 60 zile de la înregistrarea

notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură [art. 23 alin. (1) devenit art. 25 alin. (1)].

Invocatele și mai sus

redatele texte legale sunt deci incidente în cazul imobilelor restituibile în

natură, nefiind însă aplicabile în speța de față, în care, atât prin

notificare, cât și prin acțiunea în justiție, reclamantul a cerut numai

acordarea de despăgubiri bănești ca formă a măsurilor reparatorii prin

echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 în forma ei de la data notificării

convertite ulterior în titluri de despăgubiri ca urmare a prevederilor Legii

nr. 247/2005 în vigoare la data introducerii acțiunii.

Măsura reparatorie cerută de

reclamant constituie echivalentul unui imobil deținut de o societate comercială

integral privatizată, aspect dovedit în primă instanță, reținut de amândouă

instanțele și necontestat pe calea recursului.

Or, în ipoteza de fapt

descrisă în precedentele două paragrafe, operează exclusiv prevederile art. 27

devenit art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care:

Alin. (1): Pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele de la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri...

Alin. (2) în forma inițială

(în vigoare la data notificării): Notificarea, prin care se solicită potrivit

alin. (1), se adresează instituției publice care a efectuat privatizarea...

Alin. (3) în forma

modificată: În situația imobilelor prevăzute la alin. (1)..., măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează

sau, după caz, a efectuat privatizarea...

Așadar, potrivit

dispozițiilor legale aplicabile în speță, reclamantul s-a adresat altei

entități (SC R. SA) decât cea competentă și obligată să se pronunțe asupra

cererii obiect al notificării (A.V.A.S. fostă A.P.A.P.S.).

Înregistrarea notificării la

SC R. SA nu a născut automat în sarcina acesteia obligația de a se pronunța

asupra cererii prin decizie sau dispoziție motivată, pentru că asemenea

obligație nu este consecința simplei înregistrări a notificării, ci a

înregistrării notificării la entitatea competentă să o soluționeze.

În consecință, neavând

obligația de a se pronunța asupra notificării, SC R. SA nu are nici calitate

procesuală pasivă într-un proces în care i se cere să îndeplinească o obligație

inexistentă, astfel încât, sub acest aspect, instanțele au rezolvat corect

excepția invocată.

În fine, chiar necomunicată

reclamantului, dar dovedită și necontestată, existența deciziei emisă de

A.V.A.S., prin care aceasta s-a pronunțat asupra cererii formulată de reclamant

prin notificarea greșit adresată SC R. SA și transmisă A.V.A.S., justifică pe

deplin constatarea instanței din sensul că obligația de a face pretinsă de

reclamant de la această pârâtă este lipsită de obiect.

Într-adevăr, nu se mai poate

dispune judecătorește a se face obligația care era deja îndeplinită la data

judecății.

Pentru toate cele ce preced,

instanțele au aplicat corect legea la o situație de fapt pe deplin lămurită,

astfel că nu este justificat cazul de recurs invocat de reclamant, ceea ce

impune respingerea recursului în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

B.F. împotriva deciziei nr. 825 din 24 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de

Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2007.