ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2142/2007

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1367/

F din 10 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca

neîntemeiată, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice și a

hotărât următoarele:

În baza art. 211 alin. (2) lit.

c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.I.

la 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71

și 64 C. pen.

Prin aceeași sentință, instanța

de fond a menținut starea de arest a inculpatului potrivit art. 350 C. proc.

pen., a dedus prevenția potrivit art. 88 C. pen., de la 11 martie 2006 la 10

noiembrie 2006, iar în baza art. 116 C. pen., a interzis inculpatului accesul

în municipiul București timp de 5 ani după executarea pedepsei.

De asemenea, s-a constatat

prejudiciul acoperit prin restituire și a fost obligat același inculpat la

plata sumei de 320 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, inclusiv

a onorariului apărătorului desemnat din oficiu.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că în seara zilei de 11 martie 2006,

inculpatul P.I. a se afla în magazinul Fortuna din str. Sergent Iriceanu Ion

și, profitând de neatenția celor din jur, a sustras de pe un raft două after

shave-uri, pe care le-a ascuns în haină și apoi s-a îndreptat către ieșire.

S-a mai reținut că martora C.J.

l-a observat, a alergat după inculpat, l-a prins de geacă pentru a-l împiedica să

iasă din magazin, moment în care inculpatul a devenit violent, a lovit-o în

zona pieptului, astfel că aceasta a căzut la podea. Inculpatul a reușit imediat

să fugă din magazin, iar în scurt timp a fost prins de organele de poliție.

S-a mai reținut că

inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în actul de inculpare,

dar la termenul când s-a acordat cuvântul la dezbateri, apărătorul acestuia a

solicitat schimbarea de încadrare juridică a faptei în furt calificat, motivat

de faptul că acesta nu a lovit martora, ci doar s-a smucit pentru a ieși din

magazin. S-a apreciat că inculpatul, pentru a-și păstra bunurile sustrase,

precum și pentru a-și asigura scăparea, a folosit violența, astfel că fapta

săvârșită de acesta a fost corect încadrată juridic ca fiind cea de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.

Împotriva acestei soluții

inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, vizând

greșita încadrare juridică dată faptei reținută în sarcina sa, dar și sub

aspectul individualizării judiciare a pedepsei, în sensul redozării acesteia,

întrucât prejudiciul a fost acoperit prin restituire, iar inculpatul a avut o

poziție procesuală sinceră pe tot parcursul desfășurării procesului penal.

Prin decizia penală nr. 33

din 29 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul

declarat de inculpatul P.I., dar pentru alte considerente decât cele invocate de

apelant în susținerea orală. De asemenea, a desființat parțial sentința penală

atacată și, pe fond, a înlăturat aplicarea art. 64 lit. c), d) și e) C. pen.,

cu referire la art. 71 C. pen., menținând dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C.

pen., cu referire la art. 71 C. pen.

Prin aceeași decizie s-a

înlăturat aplicarea art. 116 C. pen., și s-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Totodată, s-a menținut

starea de arest a inculpatului, deducându-i-se prevenția de la 11 martie 2006

la zi.

De asemenea, s-a dispus ca

suma de 100 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu, să se

suporte din fondul Ministerului Justiției.

S-a constatat de către

instanța de prim control judiciar că instanța de fond a reținut corect situația

de fapt, dându-se faptei reținută în sarcina inculpatului încadrarea juridică

corespunzătoare, în baza probatoriului administrat în dosar, în speță neputând

fi luată în discuție apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi exercitat violențe

asupra părții vătămate.

S-a mai reținut că apărarea

inculpatului nu a fost susținută cu nicio probă existentă la dosar. De

asemenea, apărările acestuia au fost infirmate de declarațiile părții vătămate,

care a arătat constant că inculpatul, fiind prins de mâneca hainei, a lovit-o pe

partea vătămată C.J. cu cotul în piept, pentru a–și asigura scăparea,

susținerile acesteia coroborându-se cu depozițiile martorelor B.V. și C.A. S-a

conchis în sensul că prin acțiunea de „smucire” s-a realizat înfrângerea

voinței celui care avea paza juridică a bunului și care urmărea păstrarea

acelui bun, iar agresiunea făptuitorului asupra părții vătămate s-a produs

chiar și în această ipoteză.

Referitor la critica vizând

greșita individualizare a pedepsei aplicate, instanța de prim control judiciar

a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând că nu există niciun motiv de reducere a

cuantumului acesteia și că instanța de fond a realizat o judicioasă

individualizare a pedepsei aplicate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art.

72 C. pen., stabilind-o la nivelul minimului special prevăzut de lege.

S-a constatat însă, din

oficiu, că s-a procedat nelegal de către instanța de fond atunci când a interzis

inculpatului toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (ca pedeapsă

accesorie), precum și atunci când a dispus măsura prevăzută de art. 116 C. pen.,

nelegalități invocate și de reprezentantul parchetului în ședință publică, deși

Parchetul nu a declarat apel în cauză.

Pe cale de consecință,

instanța de prim control judiciar a apreciat că, în speță, se impunea numai

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., iar norma legală

care vizează măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., este una

dispozitivă și nu imperativă, oportunitatea aplicării acesteia fiind lăsată

deci la latitudinea instanței. S-a constatat că inculpatului, care avea

domiciliul în județul Ilfov, i s-ar restrânge nejustificat și nepermis libertatea

de mișcare, dacă i s-ar menține această măsură de siguranță, cu atât mai mult

cu cât majoritatea instituțiilor publice ale acestui județ își au sediul în

municipiul București.

Fiind nemulțumit de soluția pronunțată,

în termen legal, inculpatul a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie

și nelegalitate și, invocând drept motiv de casare dispozițiile art. 385

9

pct.

14 C. proc. pen., a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea

recursului, casarea ambelor hotărâri și, pe fond, reindividualizarea pedepsei

în sensul coborârii cuantumului acesteia sub limita celei deja stabilită de

instanța de fond și menținută de instanța de prim control judiciar.

Recursul formulat de

inculpat este nefondat.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele

hotărâri, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C.

proc. pen., constată că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de

fapt și au stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a

ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comisă de acesta

încadrarea juridică corespunzătoare.

Deși inculpatul P.I., în

fața instanțelor anterioare, a negat constant săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie, recunoscând doar faptul că a sustras, fără violență, bunurile care

s-au reținut în actul de inculpare, ulterior, în fața Înaltei Curți inculpatul,

prin apărător, a invocat numai dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen., fără să mai insiste în susținerile anterioare, lipsite de orice

suport probator.

Înalta Curte constată că

acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Potrivit art. 72 C. pen., la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții

generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C.

pen., prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de

reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni.

Înalta Curte constată că

pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului P.I., este deja orientată

la minimul special prevăzut de lege și este aptă să atingă scopul preventiv și

educativ, instanța de fond și apoi cea de control judiciar procedând corect atunci

când au ținut cont de atitudinea procesuală a acestuia, care a recunoscut numai

comiterea infracțiunii de furt și a negat constant faptul că ar fi săvârșit

infracțiunea de tâlhărie, în scopul aplicării unui regim sancționator mai puțin

sever, dar și de împrejurarea că inculpatul a mai avut anterior și alte

conflicte cu legea penală, demonstrând perseverență în domeniul infracțional.

De asemenea, Înalta Curte

reține că instanța de prim control judiciar a procedat corect și justificat

atunci când a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, numai drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și atunci când a înlăturat

măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., îndreptând astfel nelegalitățile

constatate din oficiu.

Totodată se constată că, în

speță, nu se justifică reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea

inculpatului, împrejurarea că prejudiciul produs a fost integral acoperit prin

restituire nu se datorează diligențelor depuse de inculpat, ci este urmare a

faptului că inculpatul a fost prins de organele de poliție la foarte scurt timp

după comiterea faptei.

În consecință, manifestările

nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la

modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze

nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la

respectarea și aplicarea legii.

Infracțiunea dedusă

judecății prezintă un grad ridicat de pericol social, aducând atingere unei

importante valori sociale ocrotite de legea penală-patrimoniul.

Pentru aceste motive, Înalta

Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului nu ar

fi temeinică, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. și

creând o vădită disproporție între scopul și rezultatul acestora.

Față de cele menționate mai

sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2007 a

Curții de Apel București, secția I penală.

De asemenea, în temeiul art.

385

17

alin. (4)

,

art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc.

pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și

arestării preventive de la 11 martie 2006 la 23 aprilie 2007.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29

ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11 martie 2006 la

23 aprilie 2007.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 aprilie 2007.