ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4116/2006

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 39 din 19

ianuarie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. b), cu aplicarea art.

99 și urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul minor M.M., la o pedeapsă de 7

ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C.

pen.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și i s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și a

arestului preventiv, începând cu data de 22 mai 2005, la zi.

A fost obligat inculpatul, în

solidar cu părțile responsabile civilmente, M.B. și M.M., să plătească părții

civile, C.A., suma de 150 RON, despăgubiri civile și 500 RON, daune morale,

precum și la 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța această

sentință, instanța de fond, față de actele și lucrările de la dosar a arătat că

reține în esență următoarea situație de fapt.

În seara zilei de 21 mai 2005, în

jurul orelor 19,30, partea vătămată C.A., însoțită de soțul său, se aflau în

autobuzul ce se deplasa spre Piața Ferentari, astfel că în apropierea stației

Amurgului inculpatul M.M., în momentul în care s-au deschis ușile, acesta a

smuls de la gâtul părții vătămate un lănțișor de aur și a fugit.

În urmărirea inculpatului a coborât

soțul acesteia care a alergat printre blocurile din zonă și în momentul în care

a încercat să-l rețină pe inculpat acesta l-a lovit și înțepat cu un obiect în

zona inghinală, astfel că a încetat urmărirea.

Faptei comisă de către inculpat i

s-a dat încadrarea juridică legală în infracțiunea de tâlhărie în formă

agravantă, cu reținerea stării de minorat, texte de lege menționate mai sus și

în baza cărora a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 7 ani închisoare

prin privare de libertate.

La individualizarea și aplicarea

pedepsei s-a menționat că au fost avute în vedere toate criteriile înscrise la art.

72 C. pen., astfel că o pedeapsă cu durata menționată și modalitatea de

executare sunt de natură să ducă la reeducarea acestuia.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului potrivit art. 350 C. proc. pen., întrucât nu au încetat temeiurile

de fapt și de drept, iar potrivit art. 88 C. pen., i s-a dedus din pedeapsă

perioada reținerii și a arestului preventiv.

Latura civilă a cauzei s-a arătat că

a fost soluționată în raport de dispozițiile înscrise la art. 14 și 346 C.

proc. pen., cum și la art. 998 C. civ., fiind obligat inculpatul, în solidar cu

părțile responsabile civilmente, să plătească părții vătămate constituită parte

civilă sumele de bani menționate și dovedite cu actele și lucrările de la

dosar.

Potrivit art. 362 și 363 C. proc.

pen., sentința a fost atacată cu apel de către inculpat pe motiv că este

netemeinică, întrucât pedeapsa aplicată este mare în raport de datele personale

și de faptul că a recunoscut comiterea faptei, solicitând reducerea acesteia.

Curtea de Apel București, secția penală,

a examinat apelul declarat sub prisma motivului invocat, a actelor și

lucrărilor de la dosar, a sentinței pronunțată în cauză și, prin decizia penală

nr. 210 din 16 martie 2006, a admis apelul inculpatului, a desființat în parte

sentința și rejudecând a făcut aplicarea art. 64 numai cu privire la lit. a) și

b) C. pen.

În rest au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței și menținută starea de arest și dedusă în continuare

detenția.

Cu privire la motivul de recurs

invocat, constând în greșita individualizare a pedepsei, ca fiind mare, s-a

arătat că este neîntemeiat întrucât pedeapsa ce i s-a aplicat a avut la bază

toate criteriile înscrise la art. 72 C. pen., și că anterior inculpatul a mai

comis alte infracțiuni cu un pericol social ridicat, fapt pentru care i s-a

aplicat internarea într-un centru de reeducare.

Așa fiind, s-a apreciat că motivul

de recurs este nefondat și că durata pedepsei aplicate în cuantum de 7 ani

închisoare este de natură să ducă la reeducarea acestuia.

Din oficiu, s-a constat că în mod

nejustificat instanța de fond i-a interzis inculpatului toate drepturile prevăzute

de art. 64 C. pen., fără a face o analiză pe fiecare caz în parte și în raport

de dispozițiile art. 20 alin. (2) și de practica C.E.D.O., în cauză s-a decis

că nu i se pot aplica inculpatului decât prevederile art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

În consecință, s-a apreciat că

apelul declarat este fondat numai sub acest aspect, în sensul de a i se aplica

inculpatului minor pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., și nu și cele de la lit. c), d și e cum

greșit s-a hotărât.

În temeiul art. 385

3

C.

proc. pen., decizia și sentința au fost atacate cu recurs de către inculpat, care

prin apărător desemnat din oficiu, a invocat două motive, unul privind

nevinovăția în sensul că nu a comis infracțiunea se tâlhărie, iar cel de-al

doilea comun cu cel al inculpatului și care se referă la greșita

individualizare a pedepsei, ca fiind exagerat de mare și care a constituit

critică și în apel.

Motivele de recurs invocate

constituie cazuri de casare potrivit pct. 17

1

și 14 de la art. 385

9

C. proc. pen.

Examinând recursul declarat, în

raport de motivele invocate, de actele și lucrările dosarului, de decizia și

sentința pronunțate în cauză, de cazurile de casare înscrise la pct. 17

1

și 14 de la art. 385

9

C. proc. pen., se constată că recursul de față

este fondat, numai din punct de vederea individualizării pedepsei.

În cauză, potrivit materialului

probator de la dosar, instanțele au pronunțat hotărâri legale și temeinice

numai din punct de vedere a reținerii corecte a situației de fapt, a încadrării

juridice, a vinovăției inculpatului, a rezolvării laturii civile, însă nu și

din punct de vedere a individualizării pedepsei ca durată, care este mare.

Referitor la primul motiv de recurs

privind nevinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii de tâlhărie și

greșita condamnare, se constată că este neîntemeiat.

Din lucrările dosarului, respectiv mijloacele

de probă de la dosar, declarațiile părții vătămate, procesele verbale de

recunoaștere din grup, planșele foto, procesele verbale de recunoaștere după

album foto, declarațiile martorilor C.L., P.A.G., C.M.V. și D.A.C. coroborate

cu declarațiile inculpatului de la dosarul de urmărire penală, rezultă că

instanțele au reținut în mod just vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, constând în aceea că, în seara zilei de 21 mai 2005,

în timp ce partea vătămată se afla în autobuzul ce se deplasa spre piața

Ferentari, în momentul în care s-a apropiat de stația Amurgului și s-au deschis

ușile autovehiculului, inculpatul, care mai era însoțit de un alt tânăr de

aceeași vârstă, a smuls de la gâtul părții vătămate un lanț din aur și a fugit

în direcția blocurilor din apropiere.

Așa fiind, susținerea apărătorului

că nu a comis infracțiunea este formală, fiind infirmată de însăși declarațiile

inculpatului, care a recunoscut și regretat comiterea faptei, astfel că se va

înlătura.

În ceea ce privește cea de-a doua

critică, referitor la greșita individualizare a pedepsei, se constată că este

întemeiată.

Potrivit art. 72 C. pen., l-a

stabilirea și aplicarea pedepsei se ținea seama de dispozițiile Părții generale

ale codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul

de pericol social al faptei săvârșire, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Din actele dosarului rezultă că

inculpatul este minor, provine dintr-o familie cu 8 frați, că acesta nu a fost

suficient de îndrumat, supravegheat și educat, astfel că a comis infracțiuni cu

un pericol social pentru care a fost internat într-o școală specială de muncă

și reeducare.

Având în vedere că inculpatul este

minor, că are un nivel de instruire foarte scăzut, de numai 3 clase, că

părinții nu s-au ocupat de instrucția sa în vederea orientării către muncă, că

a comis infracțiunea de tâlhărie fără a crea violențe deosebite părții

vătămate, că limitele de pedeapsă sunt de la 7 la 20 de ani închisoare, sunt

tot atâtea elemente de natură să ducă la concluzia că pedeapsa aplicată

inculpatului de 7 ani închisoare este o pedeapsă mare, exagerată și care nu se

justifică, în raport de faptul că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea la

care a fost condamnat sunt între 3 ani și 6 luni și 10 ani închisoare.

Prin urmare, chiar dacă inculpatul a

mai fost condamnat, având în vedere poziția sinceră adoptată în faza de recurs,

că soțul pății vătămate nu a prezentat starea de fapt așa cum s-au petrecut

faptele, invocând aspecte legate de împrejurarea că inculpatul l-ar fi agresat

când a fost urmărit, înțepându-l în zona inghinală, sunt elemente care nu se

confirmă, în lipsa unui certificat medico-legal și ca urmare a unei

disproporții exagerate între fizicul părții vătămate și al inculpatului.

Toate aceste chestiuni enunțate în

acord cu prevederile art. 72 C. pen., duc la concluzia că pedeapsa de 7 ani

închisoare este mare și urmează a fi redusă, întrucât sunt suficiente temeiuri

că scopul pedepsei poate fi atins prin executarea de către inculpat a unei

pedepse de 4 ani închisoare, prin privare de libertate.

În consecință, motivul de recurs

invocat constituie caz de casare potrivit pct. 14 de la art. 385

9

C.

proc. pen., și se va admite în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C.

proc. pen., astfel că se va casa decizia și sentința numai cu privire la

pedeapsa privativă de libertate pe care o modifică în sensul că o va reduce de

la 7 ani închisoare la 4 ani închisoare.

Executarea de către inculpatul minor

a unei pedepse privativă de 4 ani închisoare este de natură să ducă la

reeducarea acestuia și să atingă finalitatea înscrisă la art. 52 C. pen.

Se va deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 22 mai 2005, la

27 iunie 2006.

Văzând și dispozițiile art. 189 și

urm. C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 210/ A din 16 martie 2006 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 39 din 19 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate.

Modifică pedeapsa aplicată

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C.

pen., în sensul că o reduce de la 7 ani  închisoare la 4 ani închisoare.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 22 mai 2005 la

27 iunie 2006.

Onorariul de avocat, în sumă de 100

lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 iunie 2006.