ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8977/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8977/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2001,

reclamanții G.D.R. și G.V. au chemat în judecată pe pârâții M.T.O. și M.A.L.

cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați să se mute

din apartamentul pe care îl ocupă în imobilul din București, în apartamentul pe

care ei înțeleg să îl ofere în schimbul acestuia.

În motivarea cererii reclamanții arată că sunt

proprietarii imobilului situat la adresa menționată, că pârâții, care sunt

chiriași într-unui din apartamente, refuză să le recunoască această calitate și

că, în conformitate de dispozițiile art. 23 din O.U.G. 40/1999 sunt îndrituiți

să ceară și să obțină mutarea acestora în alt apartament, printr-un schimb

obligatoriu de locuințe.

Prin sentința civilă nr. 4672 din 18

aprilie 2001, Judecătoria sectorului 2 București a admis cererea și a obligat

pârâții să se mute în apartamentul situat în București, apartament care Ie-a

fost pus la dispoziție de reclamanți.

În motivarea sentinței s-a reținut că

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din strada S.

în baza

contractului

autentificat sub nr. 2688/1997 și că, în baza art. 23 din O.U.G.

nr. 40/1999, pot solicita efectuarea unui

schimb obligatoriu de locuințe cu

privire la chiriași, caz în care, cum locuința oferită la schimb

întrunește exigențele prevăzute de art. 23 alin. (2) și art. 24 din ordonanță,

cererea lor

este întemeiată.

Prin decizia

civilă nr. 1625 din 16 noiembrie 2001, Tribunalul București,

secția a V-a civilă și contencios

administrativ, a respins recursul declarat

de reclamanți pentru aceleași considerente de

fapt și de drept reținute și

de prima instanță.

Prin

cererea formulată la 18 noiembrie 2002 procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în

anulare împotriva celor două

hotărâri judecătorești mai sus arătate

cerând,

în conformitate cu dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

casarea

acestora și respingerea cererii deduse judecății de către

reclamanți, motivat de faptul că hotărârile au

fost pronunțate cu încălcarea

esențială

a legii, fapt care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond.

În

motivarea recursului, procurorul general susține că O.U.G.

nr. 40 din 8 aprilie 1999 este un act

normativ prin care

s-au

instituit norme de protecție pentru o anumită categorie de chiriași,

anume pentru chiriașii care ocupă suprafețe cu destinație de locuință

situate în imobilele care au fost redobândite de

foștii proprietari ori de moștenitorii acestora și numai în favoarea acestora

din urmă, anume a

persoanelor în

favoarea cărora s-a dispus restituirea imobilelor.

Ca atare,

recurentul susține că numai proprietarii cărora le-au fost

retrocedate imobilele se pot prevala de dispozițiile art. 23 din O.U.G.

nr. 40/1999, adică pot cere efectuarea

schimbului obligatoriu de locuință

nu

și cei care au dobândit astfel de imobile prin cumpărare, cum este și

cazul reclamanților, caz în care se impunea

respingerea cererii deduse

judecății.

În cursul judecății recursului în anulare

intimații M.T.O. și A.L. au formulat mai multe cereri de recuzare a

judecătoriilor cauzei ori a judecătorilor

întregii secții, cereri care au fost

respinse

prin încheierile de ședință din 8 ianuarie 2004, 28 ianuarie 2001,

respectiv

încheierea nr. 2627 din 8 iunie 2004 a secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și nr. 7737 din 20

octombrie 2004 a aceleași secții.

La 23 iunie 2004, judecata cauzei a fost

suspendată în temeiul

art. 244 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea recursului în

anulare

declarat împotriva dec. 1705 din 25 iunie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, a deciziei nr. 579/A din 27 martie 2003 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

a sentinței civile nr. 9373 din 14

noiembrie 2002 a Judecătoriei

sectorului 2 București.

La data

de 30 mai 2006, intimații M.T.O. și A.L.

au cerut repunerea pe rol a cauzei și continuarea judecății.

Analizând

recursul în anulare dedus judecății, Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept,

din punct de vedere al procedurii civile românești, calea de

atac a recursului în anulare era

prevăzută de dispozițiile art. 330-330

4

C.

proc. civ., în vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești atacate.

Astfel,

prin dispoziția art. 330 pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul

român instituia dreptul procurorului

general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de

Justiție ca, din oficiu sau la cererea ministrului

justiției, să atace cu recurs în anulare la instanța supremă o hotărâre

judecătorească

irevocabilă atunci când prin aceasta s-a produs a

încălcare esențială a legii care a determinat o soluționare greșită a

cauzei

pe fond, în termen de 1 an de

la data la care hotărârea judecătorească a

rămas irevocabilă.

În speță, recursul

în anulare dedus judecății a fost declarat, în raport

de

data pronunțării sentinței tribunalului, respectiv de la data la care

aceasta a rămas irevocabilă, 16 noiembrie 2001, în

termenul de 1 an care

se împlinea la data de 18 noiembrie 2002.

Ca atare, Înalta

Curte constată că procurorul general a declarat

recursul în anulare dedus judecății în prezenta

cauză cu respectarea

dispozițiilor procedurale prevăzute

de dreptul intern.

În acest

context al analizei este de menționat că prin O.U.G.

nr. 58/2003 dispozițiile legale referitoare la

recursul în anulare au

fost abrogate.

Calea de

atac dedusă judecății în prezenta cauză nu mai poate fi

însă primită întrucât potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor

Omului constituie o violare

a Convenției pentru apărarea drepturilor omului.

Or, potrivit art.

20 alin. (2) din Constituția României, în cazul în care

există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile

fundamentale

ale omului la care România este parte, pe de o parte, și

legile interne, pe de altă parte, prioritate au

cele dintâi.

Prin Legea nr. 30

din 18 mai 1994, România a ratificat Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și a protocoalelor

adiționale la această

convenție.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului,

acceptarea de către

instanțele unui stat a unei căi de atac extraordinare

de atac, cum este și cazul recursului în anulare,

constituie o violare a

Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentele,

Roma 4 noiembrie1950, cunoscută sub denumirea

Convenția europeană a

drepturilor

omului, privită ca un tot unitar cu protocoalele sale adiționale,

în

acest sens a se vedea Cauza Brumărescu C. României, Cauza

Popescu C. României, Cauza Stere și alții C.

României.

În esență,

Curtea Europeană apreciază că anularea unei decizii

judecătorești definitive, intrate în puterea

lucrului judecat, pe motiv de

interpretare

și aplicare greșită a dreptului intern, este considerată a fi o ingerință în

exercitare de către reclamanți a dreptului lor de proprietate și

deci, în dreptul lor de a li se respecta

bunurile, respectiv o atingere adusă

dreptului la protecția proprietății prevăzut de art. 1 din Primul

Protocol

adițional la Convenție.

O asemenea ingerință, chiar dacă ar

avea o bază legală, adică ar fi justificată în baza unei dispoziții legale

aparținând dreptului intern, astfel cum se susține de către procurorul general,

nu poate fi însă acceptată și realizată întrucât între principiile fundamentale

ale unei societăți democratice se regăsește și cel privind preeminența

dreptului.

O asemenea regulă presupuse respectarea

principiului securității raporturilor juridice și mai ales a deciziilor de

justiție intrate în puterea lucrului judecat și interzice părților litigante să

solicite supervizarea unei judecăți definitive și executorii numai cu scopul de

a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor.

O asemenea solicitare cu atât mai puțin ar

putea fi acceptată în acest scop atunci când este formulată de procurorul

general după încheierea unei proceduri judiciare în care nici nu a fost parte,

cum este și cazul în speța dedusă judecății.

În aprecierea ingerinței, Curtea Europeană a

statuat că prin recunoașterea și admiterea unei astfel de căi extraordinare de

atac, prin care se urmărește anularea integrală a unui drept real ori de

creanță recunoscut unei persoane printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

se creează un prejudiciu atât de radical, caz în care nu mai este menținut un

just echilibru între protejarea proprietății și exigențele de interes general

ale societății.

În speță, referitor la imobilul în litigiu,

situat în București, este de menționat că a fost preluat de stat, prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul foștilor

proprietari, G.A. și G.R. poz. 8522 în anexa la decret pentru ca, prin sentința

civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 Judecătoria sectorului 2 București, rămasă

irevocabilă, să fie restituit moștenitorilor G.A., G.V. și G.R.

Imobilul a fost, inițial, înstrăinat de către

moștenitori numitei F.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 306 din 14 martie 1996 al BNP L.S. pentru ca, ulterior, să

fie răscumpărat, de către moștenitorii G.D.R. și G.V.

Prin hotărârile judecătorești recurate,

proprietarii bunului, adică G.D.R. și G.V. au obținut un schimb obligatoriu de

locuință cu privire la unul dintre apartamentele închiriate de stat numiților

M.T.O. și M.A.L.

Instituția schimbului obligatoriu de locuințe a

fost reglementată de stat pentru astfel de imobile, prin dispoziția art. 23 din

O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru

spațiile cu destinația de locuințe, în vederea oferirii unei protecții

chiriașilor din imobilele deținute de stat și care erau supuse retrocedării

foștilor proprietari.

Cu alte cuvinte, prin hotărârile

judecătorești recurate instanțele au recunoscut proprietarilor îndreptățirea de

a-și apropria imobilul, respectiv dreptul de a intra în mod efectiv în posesia

nemișcătorului, atribut specific exercițiului dreptului de proprietate privată.

În acest context al analizei, Înalta Curte

observă și că pretinsa interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 23

din O.U.G. 40/1999 invocată de procurorul general, pe motiv că reclamanții nu

ar avea un „titlu de retrocedare" se constituie într-o greșeală de fapt,

reclamanții fiind titularii unui asemenea titlu care îl reprezintă nu

contractul de vânzare cumpărare prin care au răscumpărat imobilul ci sentința

civilă nr. 4282 din 20 aprilie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București prin

care imobilul Ie-a fost retrocedat de stat în proprietate.

Mai mult este de observat și faptul că

legiuitorul, prin dispoziția art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999 nu face o

distincție între categoriile de „proprietari" îndreptățite să ceară și să

obțină efectuarea schimbului obligatoriu de locuințe de felul celei invocate de

către procurorul general pe calea recursului în anulare.

Așa fiind, cum, pentru considerentele

arătate, prin admiterea căii de atac deduse judecății s-ar realiza o încălcare

a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Înalta Curte constată că,

deși exercitat în condițiile impuse prin legislația internă, nu poate primi

recursul în anulare declarat de procurorul general în prezenta cauză, cale

extraordinară de atac prin care se tinde la desființarea unei hotărâri

judecătorești intrată în puterea lucrului judecat cu consecința privării

reclamanților de un atribut specific dreptului lor de proprietate, anume

posesia bunului, care Ie-a fost recunoscut prin acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1625

din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, și a sentinței civile nr. 4672 din 18 aprilie 2001 a

Judecătoriei sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2006.