ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 398/2006

Deliberând asupra recursurilor de față, Reclamanta M.B. prin P.G. a solicitat obligarea pârâtei SC M.D.R. SRL la plata sumei de 11.018.937.634 lei din care 5.141.902.507 lei reprezentând suma minimă garantată și 5.877.035.127 lei majorări de întârziere, calculate conform contractului de asociere din 25 septembrie 1995, pe perioada 1 iunie 1996 – 30 aprilie 2002. Motivându-și acțiunea reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul de asociere din 25 septembrie 1995, pe o perioadă de 25 de ani, iar din art. 6.5 din contract rezultă că, în caz de întârziere în executarea obligațiilor se plătesc penalități conform legii de la data la care suma trebuia plătită și până la data achitării. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, art. 1073 și art. 1084 C. civ., art. 1 C. com., art. 4.1 și 6.5 din contract, H.G.

nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001, art. 439 C. com. Reclamanta susține că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și datorează sumele solicitate. Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 61 din 6 aprilie 2004 a admis în parte, acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la 710.253.655 lei contra-valoare debit și 636.229.798 lei penalități pe perioada 16 septembrie 1999 – 30 aprilie 2002. A fost respinsă ca prescrisă cererea privind perioada 1996 – 15 septembrie 1999 și s-a respins cererea de cheltuieli ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că părțile au încheiat contractul de asociere din 25 septembrie 1995, care, în art. 4.1 prevede că pârâta datorează 1,5 % din încasările nete lunare ale fiecărui restaurant dar nu mai puțin de 2000 dolari SUA /lună, indexat cu indicele de creștere a prețurilor (conform art. 4.2 din contract).

S-a apreciat ca fiind corectă interpretarea dată de expertul U.V.L. art. 4.2 din contract, în sensul că la suma minimă lunară calculată la data semnării contractului se aplică indicele de creștere a prețurilor lunii în care se deschid restaurantele, suma minimă lunară fiind aceeași pentru toate restaurantele, motiv pentru care instanța nu a omologat raportul de expertiză și a apreciat că reclamanta nu a probat suma de 11.018.937.634 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți. Reclamantul invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se susține că a fost greșit aplicată prescripția întrucât în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 12 din decretul nr. 167/1958 fiind un contract cu executare succesivă și că se aplică dispozițiile O.G.

nr. 61/2002 astfel că termenul de prescripție este de 5 ani. Se mai arată și că diminuarea cotei conform diminuării suprafețelor de teren intră în vigoare doar de la semnarea actului adițional. În ceea ce privește cheltuielile de judecată recurentul apreciază că a fost depusă o copie a ordinului de plată prin care a fost achitat onorariul de expert consilier și se putea dispune obligarea de a depune originalul în loc să se considere nedovedite cheltuielile de judecată. Pârâta formulează critici ce se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 8, și 9 C. proc. civ. Astfel pârâta susține că a fost greșit interpretat contractul de asociere privind indexarea sumei minime garantate. În ceea ce privește calculul penalităților, pârâta consideră că în speță se aplică dispozițiile art. 251 C. com.

și decretul nr. 167/1958 și nu O.G. nr. 61/2002, raporturilor dintre părți aplicându-li-se în întregime legea comercială. Se mai arată că pârâta este cea care a plătit onorariul de expertiză. Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente: Referitor la recursul reclamantului. În ceea ce privește legea aplicabilă contractului, aceasta este legea comercială pentru întregul contract având în vedere că părțile au menționat expres că încheie un contract de asociere în baza art. 251-256 C. com. și prin urmare termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958 și nu cel de 5 ani din O.G. nr. 61/2002, respectiv art. 138. (De altfel O.G.

nr. 61/2002 a fost abrogată prin art. 1 din Legea nr. 174 din 17 mai 2004). În aceste condiții termenul de prescripție este îndeplinit pentru pretențiile din perioada 1 iunie 1996 – 15 septembrie 1999 așa cum se reține în sentința de fond. Acest termen nu a fost nici întrerupt neoperând dispozițiile art. 12 din decretul nr. 167/1958, deoarece fiind vorba despre prestații succesive, nu s-a dovedit întreruperea prescripției pentru fiecare dintre aceste prestații. Nici critica referitoare la greșita respingere a cheltuielilor de judecată nu este întemeiată întrucât onorariul de expert a fost achitat de pârâtă, iar cel al expertului asistent era obligația reclamantului să-l plătească nefiind obligatorie desemnarea unui expert consultant al părții.

În acest sens a apreciat instanța de fond că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, onorariul de expert fiind plătit de pârâtă. În ceea ce privește însă critica referitoare la pretențiile care se datorează și întinderea acestora ea este întemeiată dar sub următoarele aspecte: Actul adițional nr. 2 din 25 octombrie 1995 privește doar posibilitatea extinderii contractului și la alte terenuri confirmându-se că părțile nu au reglementat problema diminuării sumei minime datorate ca urmare a unor restituiri de terenuri; dimpotrivă soluția era aceea a înlocuirii terenurilor și era deja prevăzută în contract. Expertiza dispusă în cauză nu a făcut calculul sumelor datorate în raport de dispozițiile contractuale iar instanța, în loc să dispună refacerea expertizei a înlăturat-o pornind de la considerațiile și interpretările expertului asistent al reclamantului.

Referitor la recursul pârâtei se constată că motivul privind indexarea sumei minime garantate cu indicele de creștere a prețurilor de la data deschiderii fiecărei locații este neîntemeiat. Astfel art. 4.2 din contractul de asociere menționează că indexarea se recalculează în luna decembrie a fiecărui an dar indicele de creștere al prețurilor folosit pentru acest calcul este cel pentru luna în care se deschide restaurantul. Folosindu-se expresia restaurant la singular și deschiderea fiecărui restaurant făcându-se la date diferite, interpretarea corectă este aceea că se va folosi indicele de creștere a prețurilor diferențiat pentru fiecare locație, cum corect a și interpretat instanța de fond.

Motivul de recurs referitor la penalități este însă întemeiat. În speță se aplică art. 251-256 C. com. așa cum au stabilit părțile în contract și nu dispozițiile privind creanțele bugetare. Prin urmare, așa cum nu se aplică dispozițiile speciale privind prescripția nu se aplică nici dispozițiile privind calculul de majorări de întârziere urmând a se administra noi probe pentru stabilirea existenței sau inexistenței clauzei penale în contractul de asociere în raport de caracterul esențial al determinării prealabile a daunelor reprezentate de penalitățile de întârziere. Aceste aspecte urmează a fi puse în discuția părților pentru stabilirea unei situații de fapt deplin stabilite căreia să i se aplice legea, respectiv contractul.

Pentru refacerea expertizei și în raport și de aspectele privind penalitățile se va casa sentința conform art. 314 C. proc. civ. și se va trimite dosarul spre rejudecare Tribunalului București competent să judece la această dată fondul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul M.B. și pârâta SC M.D.R. SRL București, împotriva sentinței nr. 61 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 1 februarie 2006.