ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7055/2006

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., la data

când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile și ale art. II alin. (3)

din O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, Procurorul General a declarat recurs în

anulare împotriva sentinței nr. 867 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului

Mehedinți, secția civilă, și deciziei nr. 111 din 3 februarie 2003 a Curții de

Apel Craiova, secția conflicte de muncă, solicitând admiterea recursului,

casarea hotărârilor judecătorești și pe fond respingerea ca nefondată a

acțiunii, iar a cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Din punct de vedere procedural,

recursul în anulare este admisibil, deoarece, chiar dacă prin O.U.G. 58/2003,

art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării

deciziei Curții de Apel acestea erau în vigoare, hotărârea fiind susceptibilă

de a fi atacată pe căile prevăzute de lege în vigoare la momentul pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu

recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească

irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen

de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, dată la

care sentința tribunalului a devenit irevocabilă.

Cu toate acestea, este inutil a se

mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea

recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar

constitui o violare a art. (1) al Protocolului nr. 1, adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că, în speță, s-a produs o încălcare esențială a legii,

care a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă

pronunțată în favoarea reclamanților nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce

atingere dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate

prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, la care și România este parte din anul 1994.

Art. 1 alin. (1) din primul Protocol

adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamanții se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care le-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 111 din 3

februarie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii reclamanților, ar constitui o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamanților care, chiar dacă s-ar admite că este

prevăzută de lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu

îndeplinește cerința respectării unui raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza S. și alții contra

României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice și, mai

ales, a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu

este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în

scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri,

desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine

juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în

consecință, și în statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General - care nu a fost parte în proces - după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea lor,

justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”

Pentru aceleași considerente ca și

cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite

recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în

proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile, executorii și intrate

în puterea lucrului judecat și privării reclamanților de dreptul de creanță ce

le-a fost recunoscut prin această decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil recursul în

anulare declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 867 din 25 noiembrie 2002 a

Tribunalului Mehedinți și deciziei nr. 111 din 3 februarie 2003 a Curții de

Apel Craiova, secția conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 septembrie 2006.