ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7059/2006

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în

vigoare când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile și ale art. II

alin. (3) din O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, Procurorul General a declarat

recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 1589 din 20 decembrie 2002 a

Tribunalului Covasna și a deciziei civile nr. 400/R din 25 martie 2003 a Curții

de Apel Brașov, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor

judecătorești și pe fond respingerea ca nefondată a acțiunii, iar a cererii de

chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Din punct de vedere procedural,

recursul în anulare este admisibil, deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr.

58/2003 și art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost abrogate, la data

pronunțării deciziei Curții de Apel, acestea erau în vigoare, hotărârea fiind

susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de lege în vigoare la momentul

pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea

că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în

anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească irevocabilă,

când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea că, în

atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când

hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, dată la

care sentința tribunalului a devenit irevocabilă.

Cu

toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate

criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea

acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar

conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care

a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în

favoarea reclamanților nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere

dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care și

România este parte din anul 1994.

Art. 1 alin. (1) din primul Protocol

adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamanții se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care le-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 400/R din

25 martie 2003 a Curții de Apel Brașov.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii reclamanților, ar constitui o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamanților care, chiar dacă s-ar admite că este

prevăzută de lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu

îndeplinește cerința respectării unui raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea

articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza S. și

alții contra României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice și, mai

ales, a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu

este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în

scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri,

desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine

juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în

consecință, și în statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea

lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”

Pentru aceleași considerente ca și

cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite

recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în

proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile, executorii și intrate

în puterea lucrului judecat și privării reclamanților de dreptul de creanță ce

le-a fost recunoscut prin această decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil recursul în

anulare declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 1589 din 20 decembrie 2002 a

Tribunalului Covasna și deciziei nr. 400 R din 25 martie 2003 a Curții de Apel

Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 septembrie 2006.