ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3343/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 11 ianuarie 2005 reclamanții L.I.M.D. și L.F.I.M. (căsătorită

B.) au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul

general și Primăria municipiului București, Comisia pentru Aplicarea Legii nr.

10/2001 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin modalitatea

notificării prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001;

- Obligarea pârâților la restituirea în natură a apartamentului nr. 9

situat în București, compus din 4 camere și dependințe, iar în cazul

imposibilității restituirii în natură s-a cerut restituirea prin echivalent

bănesc sau acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în

procesul de privatizare.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că potrivit certificatului

de moștenitor nr. 47 din 4 mai 2001 eliberat de B.N.P. I.T. sunt succesorii

(nepoți de frate predecedat) ai defunctei M.V. (fostă L.), decedată la data de

15 decembrie 1986 în New York SUA, care, la rându-i, a fost unica moștenitoare

a defunctului M.S.. Față de locul îndepărtat al decesului autoarei lor, în

condițiile în care certificatul de moștenitor a fost întocmit în România, dar

și ca urmare a calității acestora de moștenitori prin reprezentare ai unui

frate al defunctei, la data întocmirii certificatului de moștenitor nu au putut

fi identificate toate bunurile ce formau masa succesorală, întrucât, în ceea ce

privește imobilul în litigiu, nu cunoșteau împrejurarea că acesta a aparținut

defunctei.

Numai la data de 16 iunie 2004, rudele din SUA ale reclamanților, ce au

cunoscut-o pe defunctă, le-au transmis acestora o scrisoare, însoțită de o

declarație a defunctei dată la 4 iunie 1968 la New York, prin care îi

înștiințau despre faptul deținerii în proprietate a imobilului în litigiu, care

a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Urmare a acestei

informații, reclamanții au început demersurile pentru obținerea istoricului de

rol al imobilului și datele de la Arhiva Națională în sensul că autorii lor au

fost proprietarii imobilului, întocmind notificarea nr. 1523/2004 în sensul

restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001.

Deși reclamanții au solicitat primăriei, în condițiile art. 103 C. proc.

civ., să procedeze la repunerea lor în termenul de formulare a notificării,

prin adresa nr. 418750 din 6 decembrie 2004, cererea le-a fost respinsă cu

motivarea că notificarea a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001. În aceste condițiuni, reclamanții au solicitat instanței să dispună,

pe cale judiciară, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin

modalitatea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 și apoi să se dispună

restituirea în natură a imobilului.

În justificarea solicitării de restituire a imobilului reclamanții au

arătat că bunul a aparținut lui M.S., naționalizat fiind în baza Decretului nr.

92/1950, fostul proprietar fiind succedat de M.V., soție supraviețuitoare, a

cărei unici moștenitori sunt reclamanții.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 86 din 17

ianuarie 2006, a admis în parte acțiunea reclamanților și a dispus repunerea

acestora în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma defunctei M.V.

(fostă L.) în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.

A fost obligat pârâtul municipiul București, prin Primarul General, să

acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești în cuantum de 3.791.299.389 lei reprezentând contravaloarea

apartamentului nr. 9 situat în București, sectorul 1.

A fost respinsă cererea reclamanților pentru restituirea în natură a

apartamentului, ca neîntemeiată și a fost respinsă acțiunea față de pârâta

Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 București, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut și motivat că cererea

privind repunerea reclamanților în dreptul de acceptare a moștenirii, exclusiv

cu referire la imobilul în cauză, este întemeiată deoarece s-a făcut dovada că

reclamanții, dintr-o împrejurare mai presus de voința lor, nu au putut afla după

decesul autorilor, despre existența în patrimoniul acestora, a imobilului

revendicat, pentru a putea formula notificarea în temeiul art. 21 din Legea nr.

10/2001.

Prima instanță și-a întemeiat soluția pe interpretarea prevederilor art.

4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 103 C. proc. civ., iar „termenul de

depunere a notificării este într-adevăr un termen de decădere procedural (iar

nu substanțial) căruia îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 103 C.

proc. civ.”.

Cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă, deoarece

așa cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare nr. 1295/1997, nr.

148/1999 și nr. 1283/1997, imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995, iar față de prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în

aceste cazuri, persoanelor îndreptățite le vor fi acordate măsuri reparatorii

prin echivalent.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta Primăria

Municipiului București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, care, prin decizia nr. 477 din 27 octombrie 2006, a completat hotărârea

Tribunalului București în sensul că a dispus trimiterea dosarului la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor propuse, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, fiind păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții bine

au fost repuși în termenul de depunere a notificării, însă ei nu pot primi

despăgubiri bănești, ci măsurile reparatorii se vor acorda în forma și în

procedura prevăzută de art. 13 și art. 16 al Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții L.I.M.D. și L.F.I.M. care au susținut, în esență, că modalitatea de

reparație stabilită prin hotărârea atacată nu reprezintă o reparație conformă

cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, că se violează, în fapt,

dispozițiile acestei convenții, impunându-se astfel acordarea de despăgubiri

bănești pentru bunul ce nu poate fi restituit în natură, recurenții făcând

trimitere în motivele de casare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în cazuri similare.

Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. „în cazurile prevăzute de

lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei

proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii

procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.

Legea nr. 10/2001 instituie o astfel de procedură prealabilă ce este

inițiată de notificarea pe care persoana îndreptățită trebuie să o trimită

persoanei juridice deținătoare a imobilului, în termenele și condițiile

stipulate de acest act normativ.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 22 alin.

(1) după republicare] „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de

la data intrării în vigoare a acestei legi persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate

mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil”.

Termenul de 6 luni prevăzut de textul citat a fost prelungit, succesiv,

prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. Cum Legea nr. 10/2001 a

intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, reclamanții puteau formula

notificarea până la data de 14 februarie 2002, inclusiv, iar nici o lege

ulterioară nu a prelungit acest termen.

Potrivit art. 21 alin. (5) [(devenit, după modificare, art. 22 alin.

(5)] din Legea nr. 10/2001 „nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Atât doctrina, cât și jurisprudența română au fost și sunt unanime că

termenul de 12 luni instituit de legislator este unul de decădere, ca sancțiune

de drept material, și are drept consecință stingerea dreptului la restituire în

natură sau prin echivalent a imobilelor. Acest termen fiind unul de decădere,

el a curs ireversibil pentru reclamanți, nefiind susceptibil de întrerupere,

suspendare sau de repunere în termen, cum este cazul termenelor procesuale ori

a celor de prescripție extinctivă.

Cum, în cauză, reclamanții au notificat persoana juridică deținătoare

sub nr. 1523 din 30 iunie 2004 (fila 6 dosar fond), așa cum au susținut și prin

acțiune, deci peste termenul defipt de legiuitor, ei au fost decăzuți din

dreptul de a cere măsuri reparatorii, sub orice formă, pentru apartamentul nr.

9 din București, și întrucât nu operează repunerea în termen, cu încălcarea

legii instanțele au admis acțiunea reclamanților, recunoscându-le dreptul la

măsuri reparatorii pentru acest imobil.

De altfel, instanțele au făcut o gravă și nepermisă confuzie între două

noțiuni: aceea a repunerii în termenul de acceptare a succesiunii defunctei

M.V. și aceea a repunerii în termenul de introducere a notificării (ultima, pe

care legea nu o agreează, din contra, o interzice).

Fiind în posesia unui certificat de moștenitor (fila 10 dosar de fond)

după defuncții proprietari M.S. și M.V. reclamanții fac dovada, în temeiul

acestui act, că sunt moștenitori acceptanți ai celor doi defuncți autori

(pentru toate bunurile pe care aceștia le-au avut în patrimoniu, indiferent

dacă au fost ori nu menționate în certificatul de moștenitor), astfel că era

inutil și de neadmis să se adreseze justiției pentru ca, pe această cale, să

fie repuși în termenul de acceptare a unei succesiuni, pe care tot ei, în

procedura grațioasă, o acceptaseră deja (

qui heres, semper heres

, cine

acceptă, o face pentru totdeauna). Numai că procedura judiciară a fost doar un

subterfugiu pentru ca prin intermediul și la adăpostul ei, reclamanții să

acceadă, disimulat, la un beneficiu nepermis, acela de a fi repuși în termenul

de notificare, pe care legea îl interzice.

Dar instanța de casare a fost investită doar cu recursul reclamanților.

Potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ. „apelantului nu i se poate

însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea

atacată”, iar în conformitate cu art. 316 din același cod „dispozițiile de

procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în

măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.

Partea a doua a textului art. 296 C. proc. civ. consacră principiul

neînrăutățirii situației părții în propria sa cale de atac, care este,

dealtfel, una din regulile comune și general valabile privitoare la instituirea

și exercitarea căilor legale de atac.

Principiul

non reformatio in pejus

se aplică în toate acele

situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată, caz în

care instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i

creeze părții o situație mai grea decât aceea stabilită prin hotărârea atacată.

Principiul discutat își găsește aplicațiunea în cazul tuturor căilor de atac ce

pot fi exercitate de părți, de reformare sau de retractare, apel, recurs,

contestație în anulare sau revizuire, deoarece rațiunea ce justifică aplicarea

principiului rămâne aceeași în cazul tuturor căilor de atac.

În conflictul ce se poate ivi, uneori, între o hotărâre ce violează

legea, cum este cazul în speță și principiul

non reformatio in pejus

,

legiuitorul, din considerente de echitate și de justiție, a înțeles să

recunoască prevalența celui din urmă, întrucât, prin înlăturarea temerii ca

părții să i se poată crea o situație mai grea în propria cale de atac, s-a

preferat exercițiul liber al acestei căi, ca drept procedural fundamental.

Pe cale de consecință, chiar dacă prin hotărârile atacate s-au încălcat

prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât instanța de casare este confruntată

numai cu recursul reclamanților, în temeiul principiului enunțat, aceste

hotărâri nu pot fi reformate, situație în care recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții L.I.M.D. și L.F.I.M. împotriva deciziei nr. 477 din 27 octombrie

2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie

2007.