VERRI A.E. CHOIROTROFIKI EPICHELI c. GRECIA Cerere nr. 2544/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iulie 2006 DEFINIF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Adelfoi Io. Verri A.e. Choirotrofiki Epichirisi c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră formată din dnii L. Loucaides, președinte, C.L. Rozakis, F. Tulkens, E. Steiner, dnii K. Finangyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători, și de domnul S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 6 iulie 2006, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 2544/04) îndreptată împotriva Republicii Elene și printre care și o societate pe acțiuni din Grecia, Adelfoi Io.
Verri A.E. Choirotrofiki Epichirisi Recurenta este reprezentată de domnul I. Stamoulis, avocat în barou da . Guvernul grec ( La 21 martie 2005, Curtea a decis să comunice pârâtul întemeiat pe durata procedurii guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 8 aprilie 1974, șeful secției de poliție din orașul Vonitsa va elibera societății reclamante un permis de exploatare a unei porci pe un teren care îi aparține. Între 1974 și 1977, societății reclamante i s-au acordat mai multe împrumuturi de către Banca Agricolă, care aparțineau statului, datorită căreia a modernizat porcii și, în special, a construit un abator frigorific și a instalat o stație ecologică de tratare a apelor uzate.
În acel an, serviciile de igienă din Ecuador au efectuat o vizită la fața locului, ca urmare a plângerilor din partea celor care susțineau că starea lor de sănătate se va deteriora din cauza mirosurilor puternice și iritante din exploatare. În raportul lor, agenții serviciului de igienă au constatat că stația de tratare a apelor uzate nu funcționa corect și că, în consecință, exploatarea ar putea degrada mediul înconjurător și ar putea cauza tulburări de sănătate ale turiștilor. În plus, aceștia au constatat că societatea reclamantă și-a extins instalațiile fără a fi obținut un permis de la autoritățile competente. Procedurile în fața Consiliului de Stat din 26 martie 1981, prefectul Etoloakranania, pe baza raportului întocmit de serviciul de igienă, a suspendat funcționarea întreprinderii (hotărârea nr. 3120/1981).
La 3 august 1981, societatea reclamantă a depus la Consiliu o cerere de suspendare a executării deciziei prefecturale. La 14 august 1981, Consiliul a emis o suspendare a executării hotărârii atacate (hotărârea nr. 165/1981). La 26 februarie 1982, prefectul d'Etoloakranania a emis un nou decret prin care se dispune închiderea definitivă a întreprinderii pe motiv că mirosurile degajate de exploatație puneau în pericol sănătatea publică. Prefectul a constatat că problema mirosurilor insuportabile era intensificată, din cauza extinderii ilegale a spațiilor de porci (actul nr. 2304/1982). La 24 mai 1982, societatea reclamantă sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare împotriva celui prefectal.
10. La 15 noiembrie 1983, Consiliul a atacat actul atacat pentru vice-formă. În special, Curtea Supremă a statuat că actul administrativ atacat fusese emis în lipsă de contencios prealabil al reprezentantului societății reclamante de către administrație, astfel încât aceasta să își poată exprima punctele de vedere (hotărârea nr. 4283/19833). Procedura de executare forțată inițiată de Banca Agricolă 11. Între timp, la 2 iunie 1982, directorul Băncii Agricole a decis să inițieze o procedură de executare forțată împotriva reclamantei pentru recuperarea datoriilor de care rămânea îndatorată. 12. La 31 august 1982, ca urmare a solicitării Băncii Agricole, Tribunalul de Pace din Sollio i-a acordat permisiunea de a efectua vânzarea vitelor societății reclamante.
Prețurile de bază pentru vânzarea vitelor au fost stabilite de Tribunal (Decizia nr. 9/1982). 13. În noiembrie 1982, societatea reclamantă a formulat la Tribunalul de Pace din Vonitsa o opoziție împotriva titlului executoriu prin care dispune sechestrarea și vânzarea vitelor întreprinderii sale. 14. La 22 noiembrie 1982, Tribunalul de Pace din Vonitsa, într-o hotărâre motivată temeinic, a decăzut-o (Decizia nr. 24/1982). Procedura în despăgubire în fața instanțelor civile 15. La 23 ianuarie 1986, societatea reclamantă sesizează instanța de mare instanță în legătură cu o acțiune întemeiată pe art. 914 din Codul civil și care intenționează să-și plătească despăgubirile pentru închiderea ilegală a întreprinderii sale de către tribunal, refuzul acesteia de a autoriza redeschiderea acesteia și, în ultimă instanță, vânzarea vitelor la prețuri derioase.
În plus, recurenta susținea că comportamentul Băncii Agricole era cauzat de presiunile exercitate de prefectul d La 16 iunie 1994, instanța de mare instanță din statul membru respectiv a respins acțiunea sa.
În special, instanța în cauză a judecat următoarele: În cazul în care o instanță administrativă anulează un act administrativ pentru vice-formă, principiul În cazul în care nu se aplică un act administrativ care face obiectul unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene sau al unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene sau al unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice sau a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Energiei Atomice și a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice și a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice sau a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice sau a Energiei Atomice (UE) sau a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice, a Energiei Atomice și a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice, a Energiei Atomice și a Organizației Națiunilor Unite a Energiei Atomice și a Organizației Națiunilor Unite ale Americii (CEE) nu se aplică.
Din mărturiile sub jurământ și din documentele furnizate de părți reiese că... reclamanta a pus să se instaleze în cocină o stație de tratare biologică. Cu toate acestea, aceasta nu a funcționat în mod eficient, deoarece mirosurile insuportabile ale vitelor au persistat, mai ales în perioada de vară, subminând astfel grav sănătatea publică. În acest caz, mai mult decât creșterea vitelor la 1 000 de porci, din cauza extinderii ilegale între timp a instalațiilor de porci. Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul prefectorial pentru închiderea definitivă a porcinelor a fost justificat și dictat de motive de protecție a sănătății publice.
În plus, nu reiese în niciun caz din dosarul cauzei că sechestrarea și vânzarea ulterioară a vitelor de către Banca Agricolă au fost rezultatul presiunilor exercitate de prefectul d Dimpotrivă, s-a stabilit că Banca Agricolă a inițiat procedura de executare forțată în vederea recuperării de către societatea debitoare a creanțelor restante și în cadrul libertății sale financiare și administrative (Decizia nr. 7065/1994). La 10 octombrie 2000, societatea reclamantă s-a ocupat de casare. La 27 iunie 2003, Curtea de Casație a decis despădurirea (hotărârea nr. 1116/2003).
Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate cu art. 1 august 2003. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă se citesc astfel art. 106 Tribunalul acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza afirmațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură au loc la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției lituaniene ( Pe de altă parte, conform principiului inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi, Civil Procedure in Hellas, Ed. Sakkoulas-Kluwer, p. 45 și următoarele).
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA ÎN REGISTRAREA DURĂRII PROCEDURII 22. Recurenta a susținut că durata procedurii în despăgubire în fața instanțelor civile a încălcat principiul perioadei de timp rezonabil mai puțin decât cea prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 23. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 ianuarie 1986, cu sesizarea instanței de mare instanță din statul respectiv și sa încheiat la 27 iunie 2003, cu hotărârea nr. 1116/2003 al Curții de Casație.
Prin urmare, a durat 17 ani și mai mult de cinci luni pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 24. Guvernul constată că decizia internă definitivă a fost pronunțată la 27 iunie 2003 și că, începând cu această dată reclamanta putea lua cunoștință de ceea ce hotărârea Curții de Casație și, eventual, să obțină un proiect de hotărâre nr. 1116/2003. Prin urmare, guvernul consideră că decizia internă definitivă a fost pronunțată cu mai mult de șase luni înainte de 30 decembrie 2003, dată de introducere a prezentei cereri.
25. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, ca și în speță, trebuie luată în considerare data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul deciziei interne definitive (a se vedea printre altele Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDH 1999-II 26). În sfârșit, Curtea constată că hotărârea nr. 1116/2003 a Curții de Casație, decizie internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate la 1 august 2003, data de la care recurenta putea obține o copie a acesteia. În plus, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție.
Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 28. Guvernul susține că prezenta cauză se referea la un litigiu civil și, prin urmare, procedura era reglementată de principiul lansării de către părți a unei inițiative ( Guvernul a ajuns la concluzia că conduita instanțelor în cauză nu este critică. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
30. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Drakidou c. Grecia, n 8838/03, §§ 15-19, 10 noiembrie 2005). 31. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön Õ a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea constată că procedura în fața tribunalului de mari instane din statul respectiv a durat aproximativ opt ani și șase luni. Din punctul de vedere al Curții, un astfel de termen este departe de a fi rezonabil, în special în contextul unei cauze privind o acțiune în despăgubire care nu prezenta o complexitate deosebită.
32. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în cauză este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA LA REGARDUL DE LICHIDITATE A PROCEDURII 33. Recurenta se plânge că autoritățile naționale au omis să se conformeze hotărârii nr. 4283/1983 a Consiliului de Stat prin faptul că nu permite reluarea exploatării porcinei. Cu privire la admisibilitate 34. Curtea ia notă de faptul că: în virtutea hotărârii nr. 4283/1983 a Consiliului de Stat, care a anulat funcionarea porcinei, reclamanta putea relua exploatarea întreprinderii sale.
Cu toate acestea, chiar înainte de publicarea acestei hotărâri, Banca Agricolă a inițiat procedura de executare forțată împotriva reclamantei ca plată a datoriilor sale. Această procedură, considerată legală de instanțele competente, conduce la vânzarea vitelor care aparțin reclamantei. Astfel, obligația de a relua funcționarea porcinei nu este legată de presupusa refuz a autorităților naționale de a executa sentința nr. 4283/1983. 35. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 36. În cele din urmă, recurenta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale.
Aceasta susține că interzicerea exploatării porcinelor sale de către … Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitatea 37. Curtea constată că, în speță, recurentei i se acordă un permis de exploatare a unei porcini pe un teren care îi aparținea.
Prin urmare, aceasta era titulară a unui stat membru al UE, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în acest sens, Latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 55, CEDH 1999 II). Închiderea definitivă a porcinei, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în acest sens, Latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 55, CEDH 1999 II). februarie 1982 constituie, prin urmare, o interferență în dreptul de proprietate al recurentei și intră sub incidența primei teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1. Această interferență a avut inițial o bază legală în dreptul intern, și anume la 4283/1983 al Consiliului de Stat. Întrebarea este dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului.
38. În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 15 noiembrie 1983, data la care Consiliul de Stat a anulat hotărârea din 26 februarie 1982, Curtea consideră că recurenta ar fi putut prelua exploatarea întreprinderii sale. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că recurenta nu demonstrează că confiscarea și vânzarea vitelor sale au fost consecința închiderii porcinei. Întradevăr, confiscarea și vânzarea vitelor sale au rezultat din procedura de recuperare a datoriei de care recurenta era obligată. Cu alte cuvinte, după ce a fost anulat, nu a existat nimic care să o împiedice pe reclamantă să își reia activitatea. 39. Prin urmare, rămâne de examinat problema proporționalității intervenției pentru perioada cuprinsă între 26 februarie 1982, data la care prefectul d'Etoloakarnia a ordonat închiderea definitivă a porcinei și momentul în care, în urma sechestrării și vânzării vitelor, recurenta și-a încetat activitatea.
În această privință, Curtea ia notă de faptul că Consiliul de Stat a anulat procedura de închidere pentru un simplu viciu de formă. Cu alte cuvinte, Înalta Instană Administrativă nu a examinat niciodată fondul cauzei. Acestea sunt instanele civile și, în special, instana de mare instană din statul în cauză în hotărârea nr. 7065/1994, care, în cadrul procedurii în despăgubire, s-au pronunțat, în conformitate cu dreptul intern, cu privire la dacă închiderea porcinei se justifică în mod corespunzător. Or, Tribunalul de Mare Instanță din Dahja a considerat, după luarea în considerare a declarațiilor și a documentelor furnizate de ambele părți, că a fost justificată existența mirosurilor pestilentiale care au fost produse de porci, în special în perioada de vară, compromițând astfel în mod serios sănătatea publică.
Prin urmare, prin adoptarea unei motivații adecvate și suficiente, instanța competentă a concluzionat că, în cazul de față, interesul public era mai mare decât cel al reclamantei de a-și exploata întreprinderea. 40. În orice caz, din dosar reiese că recurenta a omis să depună la Consiliu o cerere de a obține o suspendare a executării legii prefectale prin care se dispune închiderea definitivă a exploatării, ceea ce i-ar fi permis să prelungească funcționarea întreprinderii sale până la încetarea definitivă a Înaltei Instanțe administrative. În această privință, Curtea nu pierde din vedere faptul că Consiliul depei dispunea anterior suspendarea executării la: … Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că ingerința față de dreptul recurentei de a-și exploata întreprinderea nu a rupt, în defavoarea sa, echilibrul corect care trebuie între protecția proprietății și cerințele de interes general.
42. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul și cheltuielile de judecată 44. Recurenta nu prezintă nicio cerere nici cu privire la prejudiciul material și moral, nici cu privire la cheltuielile și cheltuielile de judecată.
45. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă acestor titluri. PE CESO, CURȚIA, ÎN L.UNANIMITATE, se precizează cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În limba franceză, apoi a fost comunicat în scris la 27 iulie 2006, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
AFFAIRE ADELFOI IO. VERRI A.E. CHOIROTROFIKI EPICHEIRISI c. GRÈCE ( Requête n o 2544/04) ARRÊT STRASBOURG 27 juillet 2006 DÉFINITIF 11/12/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Adelfoi Io. Verri A.e. Choirotrofiki Epicheirisi c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. L. Loucaides, président, C.L. Rozakis, M mes F. Tulkens, E. Steiner, MM. K. Hajiyev, D. Spielmann, S.E. Jebens, juges, et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 2544/04) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme grecque, « Adelfoi Io. Verri A.E. Choirotrofiki Epicheirisi » (« la requérante »), a saisi la Cour le 30 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e I. Stamoulis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M me O. Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.Le 21 mars 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
A. Le contexte de l’affaire
4.Le 8 avril 1974, le chef du commissariat de police de la ville de Vonitsa délivra à la société requérante un permis d’exploitation d’une porcherie sur un terrain lui appartenant. Entre 1974 et 1977, la société requérante se vit accorder plusieurs prêts par la Banque Agricole, appartenant à l’Etat, grâce auxquels elle modernisa la porcherie et, en particulier, fit construire un abattoir frigorifique et installer une station d’épuration biologique.
5.L’entreprise fonctionna sans interruption jusqu’en 1979. Cette année-là, les services d’hygiène de la préfecture d’Etoloakarnania effectuèrent une visite des lieux, suite aux plaintes des riverains qui soutenaient que leur état de santé se détériorait en raison des odeurs fortes et irritantes provenant de l’exploitation. Dans leur rapport, les agents du service d’hygiène constatèrent que la station d’épuration biologique ne fonctionnait pas correctement et que, par conséquent, l’exploitation était susceptible de dégrader l’environnement et causer des troubles à la santé des riverains. En outre, ils constatèrent que la société requérante avait agrandi ses installations sans avoir obtenu un permis des autorités compétentes. B. Les procédures devant le Conseil d’Etat
6.Le 26 mars 1981, le préfet d’Etoloakarnania, se fondant sur le rapport établi par le service d’hygiène, suspendit le fonctionnement de l’entreprise (arrêté n o 3120/1981).
7.Le 3 août 1981, la société requérante déposa auprès du Conseil d’Etat une demande visant à obtenir un sursis à exécution de la décision préfectorale. Le 14 août 1981, le Conseil d’Etat ordonna le sursis à exécution de l’arrêté attaqué (arrêt n o 165/1981).
8.Le 26 février 1982, le préfet d’Etoloakarnania émit un nouvel arrêté ordonnant la fermeture définitive de l’entreprise au motif que les odeurs dégagées par l’exploitation compromettaient la santé publique. Le préfet constata que le problème des odeurs insupportables s’était intensifié, en raison de l’extension illégale des locaux de la porcherie (acte n o 2304/1982).
9.Le 24 mai 1982, la société requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre l’arrêté préfectoral.
10.Le 15 novembre 1983, le Conseil d’Etat annula l’acte attaqué pour vice de forme. En particulier, la haute juridiction jugea que l’acte administratif attaqué avait été émis en l’absence de convocation préalable du représentant de la société requérante par l’administration afin qu’elle puisse faire valoir ses points de vue (arrêt n o 4283/1983). C. La procédure d’exécution forcée engagée par la Banque Agricole
11.Entre-temps, le 2 juin 1982, le directeur de la Banque Agricole décida d’engager une procédure en exécution forcée à l’encontre de la requérante pour recouvrement des dettes dont elle restait redevable.
12.Le 31 août 1982, suite à la demande de la Banque Agricole, le tribunal de paix de Sollio lui accorda l’autorisation de procéder à la vente du bétail de la société requérante. Les prix de base pour la vente du bétail furent fixés par le tribunal (décision n o 9/1982).
13.Le 1 er novembre 1982, la société requérante forma auprès du tribunal de paix de Vonitsa une opposition contre le titre exécutoire ordonnant la saisie et la vente du bétail de son entreprise.
14.Le 22 novembre 1982, le tribunal de paix de Vonitsa, dans une décision amplement motivée, la débouta (décision n o 24/1982). D. La procédure en indemnisation devant les juridictions civiles
15.Le 23 janvier 1986, la société requérante saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action fondée sur l’article 914 du code civil et tendant à son indemnisation pour la fermeture illégale de son entreprise par l’Etat, son refus d’autoriser sa réouverture et, en dernier lieu, la vente du bétail à des prix dérisoires. En outre, la requérante alléguait que le comportement de la Banque Agricole était dû aux pressions exercées par le préfet d’Etoloakarnania dans le but de mettre fin à l’exploitation de la porcherie.
16.Le 18 juin 1986, par une décision avant dire droit, le tribunal de grande instance d’Athènes ordonna l’administration des preuves (décision n o 2080/1986).
17.Le 16 juin 1994, le tribunal de grande instance d’Athènes rejeta son action. En particulier, ladite juridiction jugea ce qui suit : « Si une juridiction administrative annule un acte administratif pour vice de forme, le principe de « l’autorité de la chose définitivement jugée à l’administratif sur le civil » ne s’applique pas et le contrôle de l’illégalité de l’acte administratif contesté incombe aux juridictions civiles qui jugent l’action en dommages-intérêts contre l’Etat (Cour de cassation arrêt n o 39/1988, assemblée plénière). (...) Il ressort des témoignages sous serment et des documents fournis par les parties que (...) la requérante a fait installer au sein de la porcherie une station d’épuration biologique. Néanmoins, celle-ci n’a pas fonctionné de manière efficace, puisque les odeurs insupportables émanant par le bétail ont persisté, surtout pendant la période d’été, compromettant ainsi sérieusement la santé publique. A cela, s’ajoute l’augmentation du bétail à 1 000 porcs, en raison de l’extension illégale entre-temps des installations de la porcherie. Au vu de ce qui précède, l’arrêté préfectoral ordonnant la fermeture définitive de la porcherie était justifiée et dicté par des raisons de protection de la santé publique. En outre, il ne ressort aucunement du dossier de l’affaire que la saisie et vente consécutives du bétail par la Banque Agricole étaient le résultat des pressions exercées par le préfet d’Etoloakarnania (...). Au contraire, il a été établi que la Banque Agricole a entamé la procédure en exécution forcée en visant le recouvrement par la société débitrice des créances échues et dans le cadre de sa liberté financière et administrative » (décision n o 7065/1994).
18.Le 25 octobre 1995, la société requérante interjeta appel. Le 28 janvier 1998, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (décision n o 540/1998).
19.Le 10 octobre 2000, la société requérante se pourvut en cassation. Le 27 juin 2003, la Cour de cassation la débouta (arrêt n o 1116/2003). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 1 er août 2003. II.
20. Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi : Article 106 « Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...) » Article 108 « Les actes de procédure ont lieu à l’initiative et à la diligence des parties (...) » Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (αρχή διαθέσεως) et de l’initiative des parties (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement à la demande des parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être.
Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi, Civil Procedure in Hellas , éd. Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
21.L’article 914 du code civil dispose : « Celui qui, contrairement à la loi, cause par sa faute un dommage à autrui, est tenu à réparation. » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
22.La requérante allègue que la durée de la procédure en indemnisation devant les juridictions civiles a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
23.La période à considérer a débuté le 23 janvier 1986, avec la saisine du tribunal de grande instance d’Athènes et s’est terminée le 27 juin 2003, avec l’arrêt n o 1116/2003 de la Cour de cassation. Elle a donc duré dix-sept ans et plus de cinq mois pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
24.Le Gouvernement note que la décision interne définitive a été rendue le 27 juin 2003 et qu’à partir de cette date la requérante pouvait prendre connaissance de ce que la Cour de cassation avait décidé et, éventuellement, se procurer un projet de l’arrêt n o 1116/2003. Le Gouvernement estime donc que la décision interne définitive a été rendue plus de six mois avant le 30 décembre 2003, date d’introduction de la présente requête.
25.La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, comme en l’espèce, il convient de prendre en considération la date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance du contenu de la décision interne définitive (voir parmi autres Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999-II).
26.En l’occurrence, la Cour note que l’arrêt n o 1116/2003 de la Cour de cassation, décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, fut mis au net et certifié conforme le 1 er août 2003, date à partir de laquelle la requérante pouvait en obtenir copie. Il s’ensuit que la requête, introduite le 30 décembre 2003, n’est pas tardive. Partant, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement.
27.La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
28.Le Gouvernement affirme que la présente affaire concernait un litige civil et, par conséquent, la procédure était régie par le principe de l’initiative des parties (αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων). Par conséquent, pour le Gouvernement, le comportement des parties est la cause exclusive de la durée de la procédure devant les juridictions civiles. Le Gouvernement conclut que le comportement des juridictions saisies n’encourt pas de critique.
29.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
30.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, Drakidou c. Grèce , n o 8838/03, §§ 15-19, 10 novembre 2005).
31.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour note que la procédure devant le tribunal de grande instance d’Athènes a duré huit ans et six mois environ. De l’avis de la Cour, un tel délai est loin d’être raisonnable surtout dans le cadre d’une affaire concernant une action en indemnisation qui ne présentait pas de complexité particulière.
32.Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE
33.La requérante se plaint que les autorités nationales ont omis de se conformer à l’arrêt n o 4283/1983 du Conseil d’Etat en ne permettant pas la reprise de l’exploitation de la porcherie. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention. Sur la recevabilité
34.La Cour note qu’en vertu de l’arrêt n o 4283/1983 du Conseil d’Etat, qui annula l’arrêté préfectoral suspendant le fonctionnement de la porcherie, la requérante pouvait reprendre l’exploitation de son entreprise. Néanmoins, avant même la publication de cet arrêt, la Banque Agricole engagea la procédure d’exécution forcée contre la requérante en paiement de ses dettes. Cette procédure, jugée légale par les juridictions compétentes, aboutit à la vente du bétail appartenant à la requérante. Ainsi, l’impossibilité de reprendre le fonctionnement de la porcherie n’est pas liée au prétendu refus des autorités nationales d’exécuter l’arrêt n o 4283/1983.
35.Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
o 1
36.La requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme que l’interdiction d’exploitation de sa porcherie par l’arrêté préfectoral, survenue après l’installation à ses frais d’une unité d’épuration biologique ainsi que la vente de son bétail par la Banque Agricole ont constitué une atteinte grave à ses intérêts économiques, puisqu’elle n’en a reçu aucune indemnisation. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité
37.La Cour constate qu’en l’occurrence, la requérante s’est vu accorder un permis d’exploitation d’une porcherie sur un terrain lui appartenant. Elle était donc titulaire d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, en ce sens, Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 55, CEDH 1999 ‑ II). La fermeture définitive de la porcherie, en vertu de l’arrêté préfectoral du 26 février 1982 constitue de ce fait une ingérence dans le droit de propriété de la requérante et relève de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1. Cette ingérence avait initialement une base légale en droit interne, à savoir l’arrêté du 26 février 1982 rendu par le Préfet d’Etoloakarnania. En outre, l’arrêté préfectoral poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la santé publique. Toutefois, l’arrêté en question a été ultérieurement annulé pour vice de forme par l’arrêt n o 4283/1983 du Conseil d’Etat. La question se pose de savoir si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu.
38.S’agissant de la période postérieure au 15 novembre 1983, date à laquelle le Conseil d’Etat a annulé l’arrêté préfectoral du 26 février 1982, la Cour considère que la requérante aurait pu reprendre l’exploitation de son entreprise. Sur ce point, la Cour note que la requérante ne démontre pas que la saisie et la vente de son bétail ont été la conséquence de l’arrêté ordonnant la fermeture de la porcherie. En effet, la saisie et la vente de son bétail ont résulté de la procédure en recouvrement de la dette dont la requérante était redevable. En d’autres termes, une fois l’arrêté annulé, rien n’empêchait la requérante de reprendre son activité.
39.Reste donc à examiner la question de la proportionnalité de l’ingérence pour la période allant du 26 février 1982, date à laquelle le préfet d’Etoloakarnania ordonna la fermeture définitive de la porcherie et le moment où, suite à la saisie et vente du bétail, la requérante cessa son activité. A cet égard, la Cour note que le Conseil d’Etat a annulé l’arrêté de fermeture pour un simple vice de forme. En d’autres termes, la haute juridiction administrative n’a jamais examiné le fond de l’affaire. Ce sont les juridictions civiles et notamment le tribunal de grande instance d’Athènes dans son arrêt n o 7065/1994 qui, dans le cadre de la procédure en indemnisation, se sont prononcées, conformément au droit interne, sur la question de savoir si la fermeture de la porcherie se justifiait en l’occurrence. Or, le tribunal de grande instance d’Athènes a considéré, après avoir pris en compte les témoignages et les documents fournis par les deux parties, que l’arrêté préfectoral était justifié en raison des odeurs pestilentielles qui émanaient de la porcherie, surtout pendant la période estivale, compromettant ainsi sérieusement la santé publique. Partant, en adoptant une motivation pertinente et suffisante, la juridiction compétente a conclu que, dans le cas d’espèce, l’intérêt public prévalait sur celui de la requérante à exploiter son entreprise.
40.En tout état de cause, il ressort du dossier que la requérante a omis de déposer auprès du Conseil d’Etat une demande visant à obtenir un sursis à exécution de l’arrêté préfectoral ordonnant la fermeture définitive de l’exploitation, ce qui aurait pu lui permettre de prolonger le fonctionnement de son entreprise jusqu’à l’arrêt définitif de la haute juridiction administrative. Sur ce point, la Cour ne perd pas de vue que le Conseil d’Etat avait précédemment déjà ordonné le sursis à exécution de l’arrêté suspendant le fonctionnement de la porcherie.
41.Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’ingérence au droit de la requérante d’exploiter son entreprise n’a pas rompu, en sa défaveur, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l’intérêt général.
42.Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.
43. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » Dommage et frais et dépens
44.La requérante ne présente pas de demande ni au titre du dommage matériel et moral ni au titre des frais et dépens.
45.Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ces titres. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président