AFFAIRE SERIFIS c. GRECE

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 27695/03) împotriva Republicii Elene și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Pavlos Serifis ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 28 august 2003 în baza articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocata I. Stamoulis, avocat la barou din Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, consilier la Consiliul juridic al statului și doamna M. Papida, auditor la Consiliul juridic al statului.

Reclamantul se plângea în special sub aspectul articolelor 3 și 5 § 4 din Convenție de modul în care autoritățile statului au gestionat problemele sale de sănătate în timpul detenției sale, precum și de respingerea cererii sale de a comparață în fața camerei de acuzare prin ordinul nr. 1885/2003.

Prin decizie din 8 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

La 24 iulie 2002, reclamantul a fost arestat de poliție și plasat în arest preventiv. Era suspectat că aparține organizației teroriste "17 Noiembrie" care, între întemeierea sa în 1975 și dezmantelarea ei la începutul verii 2002, a perpetrat mai multe acte criminale. Reclamantul a fost deținut cu alți membri presupuși ai organizației în celule special amenajate din închisoarea Korydallos. Era vorba despre instalații noi, construite în 2002. Reclamantul ocupa singur o celulă de 12 m², cu un spațiu intern separat cu toalete și duș. A. Procedura în fața camerelor de acuzare

La 9 decembrie 2002, reclamantul a cerut eliberarea sa condiționată. Afirma în special că suferă de scleroza multiplă și că trebuia tratat la un spital neurologic. De asemenea, a cerut camerei de acuzare să-i permită să comparață în fața sa pentru a-și apăra cauza. Aceste cereri au fost respinse la 6 februarie 2003. Camera de acuzare din curtea de apel din Atena a apreciat în special că reclamantul era o persoană deosebit de periculoasă, suspectă de a aparține unui grup terorist și că exista risc de evadare. A adăugat că reclamantul putea fi tratat la spitalul penitenciar (ordinul nr. 300/2003).

La 23 iunie 2003, reclamantul a cerut camerei de acuzare, care urma să se reunească a doua zi pentru a decide asupra păstrării sa în arest preventiv, să-i permită să comparață în fața sa pentru a-și apăra cauza și să fie plasat sub supraveghere judiciară. S-a referit la acest sens la un raport medical întocmit la 19 iunie 2003 de către directorul adjunct al clinicii neurologice a spitalului general regional "Georgios Gennimatas", care l-a consultat în închisoare și care ateста că pacientul a avut o recădere și recomanda tratamentul într-o instituție de spitalizare.

La 11 iulie 2003, camera de acuzare a prelungit arest preventiv al reclamantului pentru o perioadă suplimentară de șase luni pentru a preveni reiterarea actelor sale criminale și pentru a asigura reprezentarea sa în justiție. Camera de acuzare a amânat pronunțarea asupra cererilor depuse de reclamant până ce procurorul și-ar depune concluziile cu privire la aceasta (ordinul nr. 1554/2003). La 18 iulie 2003, acesta din urmă a invitat camera de acuzare să respingă cererea de comparuție a reclamantului pe motiv că acesta din urmă și-a dezvoltat și susținut deja suficient argumentele în scris. A invitat, de asemenea, camera de acuzare să respingă cererea de eliberare condiționată a reclamantului. La 30 iulie 2003, camera de acuzare a confirmat concluziile procurorului (ordinul nr. 1885/2003). B. Procedura de judecată

La 17 decembrie 2003, curtea de juri din Atena l-a declarat pe reclamant vinovat de a fi fost membru al unei organizații criminale și l-a condamnat la opt ani de închisoare. Tribunalul a dispus, de asemenea, că apelul nu ar avea efect suspensiv (sentința nr. 3244-3395/2003).

Reclamantul a apelat această sentință. Procesul în fața curții de apel din Atena a început la 2 decembrie 2005 și este actualmente în curs. C. Urmărirea medicală a reclamantului

La 24 februarie 2003, reclamantul a efectuat o RMN (imagistică prin rezonanță magnetică) la spitalul "Georgios Gennimatas". La 8 martie 2003, neurologul de la același spital, care-l urmărea de mai mulți ani, a atestat că leziunile sistemului nervos s-au extins și a recomandat tratament.

La 19 iunie și 9 decembrie 2003, la cererea reclamantului, spitalul "Georgios Gennimatas" i-a emis două certificate, atestând că suferă de scleroza multiplă, că trebuie să urmeze un tratament specific, în caz contrar riscând o agravare severă a stării sale, și că urmărirea în mediu specializat era recomandabilă.

La 28 ianuarie 2004, reclamantul, sprijinindu-se pe mai multe rapoarte medicale, a cerut eliberarea sa pe motiv că dacă ar continua să ispășească pedeapsa, sănătatea sa riscă să sufere daune ireversibile. În alt ordin de idei, a cerut transferul la spitalul "Georgios Gennimatas" pentru a beneficia de tratament adecvat.

La 12 februarie 2004, la cererea procurorului din fața tribunalului penal din Pireu, doi medici legiști l-au consultat pe reclamant în închisoare. Bazându-se, de asemenea, pe dosarul medical al acestuia, au concluzionat că starea sa de sănătate era serioasă și că era necesar să se efectueze noi examene de laborator și să i se administreze tratamentul propus de medicii săi într-o clinică neurologică.

La 17 martie 2004, tribunalul penal din Pireu a respins cererea de eliberare a reclamantului, pe motiv că nu era competent să o examineze și că reclamantul ar fi trebuit să se adreseze curții de apel. Tribunalul a respins, de asemenea, cererea de transfer a reclamantului la spitalul "Georgios Gennimatas" pe motiv că, ținând cont de starea sa de sănătate, transferul să o clinică specializată nu era imperativ și că era posibil să fie tratat la spitalul penitenciar (decizia nr. AT 1686/2004).

La 17 iunie 2004, consiliul penitenciar a propus transferul reclamantului la spitalul "Georgios Gennimatas" pentru a-l supune examenelor complementare și pentru a decide cu privire la îngrijirea sa la un spital specializat în tratamentul patologiei sale.

La 14 iulie 2004, reclamantul a fost transferat la spitalul "Georgios Gennimatas" unde a efectuat o RMN. Apoi, în așteptarea expertizei medicale, s-a întors la închisoare.

La 4 august 2004, reclamantul a fost din nou transferat la spital pentru a se supune terapiei și examenelor medicale necesare. La 12 august 2004, s-a întors la închisoare, înzestrat cu tratamentul pe care trebuia să-l urmeze.

La 12 septembrie 2004, reclamantul a fost din nou transferat la spital pentru o terapie zilnică. I s-a recomandat să renouiască acest tratament luna următoare și să urmeze kinetoterapie la spitalul penitenciar, cu o frecvență de două sesiuni pe săptămână.

Reclamantul a fost din nou transferat la spital la 17 octombrie, 21 noiembrie, 26 decembrie 2004 și 30 ianuarie 2005. În ocazia acestei ultime vizite la spital, medicii au diagnosticat o degradare a stării sale de sănătate și au adaptat tratamentul în consecință. Paralel cu transferurile la spitalul "Georgios Gennimatas", reclamantul urmea regulat kinetoterapie la spitalul penitenciar. D. Eliberarea condiționată a reclamantului

La 6 decembrie 2004, reclamantul a depus o nouă cerere, cu certificate medicale în sprijin, de eliberare condiționată.

La 7 februarie 2005, ținând cont de starea de sănătate a reclamantului, curtea de apel din Atena a admis această cerere (decizia nr. 255/2005).

La 8 februarie 2005, reclamantul a fost eliberat și plasat sub supraveghere judiciară. A depus 6.000 euro drept cauțiune. II.

Reclamantul afirmă că este grav bolnav și că starea sa de sănătate necesita îngrijiri speciale, care nu i-au putut fi administrate în timp ce era deținut. Consideră că păstrarea sa în arest era incompatibilă cu starea sa de sănătate și subliniază că dacă nu ar fi sesizat Curtea cu cererea sa, autoritățile statului nu ar fi luat nicio măsură adecvată pentru a-l trata. Adaugă că detenția sa s-a transformat într-o tortură "dureroasă și imposibilă de suportat" și că starea sa umilitoare a cauzat chiar și nemulțumire în rândul personalului penitenciar. Severitatea suferințelor sale a fost în sfârșit luată în considerare de curtea de apel din Atena care a ordonat eliberarea sa condiționată; reclamantul deduce de aici că art. 3 din Convenție a fost încălcat pe toată durata arest preventiv.

Guvernul afirmă că problemele de sănătate ale reclamantului au fost bine luate în considerare de autoritățile penitenciare și că acesta a primit tratament adecvat. Potrivit Guvernului, întregul personal al spitalului penitenciar a vegheat constant asupra reclamantului și i-a administrat toți îngrijirile necesare. Nu a fost nici măcar stabilit că degradarea stării sale de sănătate a fost cauzată de încarcerare. Guvernul afirmă că reclamantul și-a folosit boala ca pretext în fața tribunalelor naționale și al Curții pentru a obține eliberarea și nu pentru că ar fi fost cu adevărat victimă a unui tratament contrare articolului 3. Interesatul nu este deci în drept să exploateze milă și magnanimitate a justiției democratice grecești care l-a eliberat sub supraveghere judiciară pentru a alega că această decizie ar fi recunoscut implicit violarea articolului 3 din Convenție.

Guvernul adaugă că condițiile de detenție ale reclamantului erau foarte bune. Amintește că reclamantul a fost arestat și deținut, apoi condamnat în primă instanță ca membru al organizației teroriste "17 Noiembrie", care a comis numeroase asasinate, atentate cu bombe și jafuri cu forța, punând astfel în pericol grav ordinea și securitatea publică și relațiile internaționale ale țării. Din acest motiv, reclamantul, ca și toate celelalte persoane arestate în contextul dezmantelării acestei organizații teroriste, a trebuit să fie deținut în celule special amenajate din închisoarea Korydallos, departe de alți deținuți, cu măsuri de securitate întărite. Cu toate acestea, în ciuda acestor măsuri de securitate, condițiile de detenție erau mult mai bune decât ale celorlalți deținuți, deoarece reclamantul și co-inculpații săi locuiau în celule spațioase și amenajate în așa fel "încât să acopere orice nevoie umană" și să asigure, de asemenea, contactul regulat cu avocații și cei apropiați. B. Aprecierea Curții

Curtea reafirmă că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile cele mai fundamentale ale societăților democratice. El interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de circumstanțe și faptele victimei; natura infracțiunii pentru care reclamantul este condamnat este deci lipsită de relevanță pentru examinarea cererii sub aspectul articolului 3 (a se vedea, printre multe altele, V. c. Marea Britanie [Marea Cameră], nr. 24888/94, § 69, CEDO 1999-IX; Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 90, CEDO 2000-XI; Valašinas c. Lituania, nr. 44558/98, § 100, CEDO 2001-VIII).

Curtea amintește apoi că, conform jurisprudenței sale constante, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (a se vedea McGlinchey și alții c. Marea Britanie, nr. 50390/99, § 45, CEDO 2003-V). Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei și în special de natura și contextul tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata, de efectele fizice sau psihice, și uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, de exemplu, Raninen c. Finlanda, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recitiare a hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55; Kudła c. Polonia, anterior citat, § 91; Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 67, CEDO 2001-III). Întrebarea dacă tratamentul a avut scopul de a umili sau de a discredita victima este un alt element de luat în considerare; absența unui asemenea scop nu poate, cu toate acestea, exclude în mod final o constatare a încălcării articolului 3 (a se vedea hotărârea Peers c. Grecia, anterior citat, § 74).

În ceea ce privește în special persoanele private de libertate, Curtea a afirmat dreptul oricărui deținut la condiții de detenție în conformitate cu demnitatea umană, în așa fel încât să se asigure că modalitățile executării măsurilor luate nu-l supun pe interesatul la o suferință sau la o încercare de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Dacă din aceasta nu se poate deduce o obligație generală de a elibera un deținut pe motive de sănătate sau de a-l plasa într-un spital civil pentru a-i permite să obțină un tratament medical de un anumit tip (a se vedea Kudła c. Polonia, anterior citat, § 93), art. 3 din Convenție impune în orice caz statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (a se vedea Mouisel c. Franța, nr. 67623/01, § 40, CEDO 2002-IX). Astfel, lipsa îngrijirilor medicale adecvate și, mai general, detenția unei persoane bolnave în condiții inadecvate, poate în principiu constitui un tratament contrar articolului 3 (a se vedea, de exemplu, İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 87, CEDO 2000-VII; Gennadi Naoumenko c. Ucraina, nr. 42023/98, § 112, 10 februarie 2004; Farbtuhs c. Letonia, nr. 4672/02, § 51, 2 decembrie 2004).

În privința prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul suferă de o patologie cronică și invalidantă care necesită o manieră constantă și multidisciplinară de gestionare terapeutică. Cu toate acestea, în ciuda severității bolii sale, din dosar reiese că autoritățile statului au întârziat să furnizeze reclamantului în timp ce era deținut o asistență medicală conformă ceea ce impunea starea sa de sănătate.

Curtea observă în special că, deși reclamantul a anunțat autoritățile competente curând după arestare că suferă de scleroza multiplă și că starea sa necesita o manieră de gestionare la un spital neurologic, a trebuit să aștepte mult timp pentru a fi urmărit în mod regulat. Într-adevăr, în primii doi ani de detenție, reclamantul a beneficiat doar de o manieră de gestionare sporadic. Constrâns să se mulțumească pentru o perioadă lungă cu controale ocazionale și îngrijiri care i-ar putea fi administrate la spitalul penitenciar, nu a putut verifica regulat evoluția bolii sale într-un mediu de spitalizare specializat, nici să se ocupe de multiplele tulburări cauzate de scleroza multiplă prin prescrierea de tratamente adaptate cazului sau. Abia din vara 2004 a fost pusă în aplicare o terapie adecvată patologiei sale, însoțită de kinetoterapie acordată la spitalul penitenciar. Necesitatea pentru reclamantul de a primi îngrijiri medicale în cadrul unui tratament regulat a motivat, de asemenea, eliberarea sa condiționată la 8 februarie 2005.

În definitiv, Curtea concluzionează că maniera în care autoritățile statului s-au ocupat de sănătatea reclamantului în primii doi ani de detenție l-a supus unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. De aceea, a fost o încălcare a articolului 3 din Convenție. II.

Reclamantul face referință la cauza Kampanis, în care Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție din cauza refuzului camerei de acuzare de a autoriza comparuția personală a interesatului la examinarea cererii sale de eliberare (Kampanis c. Grecia, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B). Invită Curtea să aplice această jurisprudență în cazul de specie.

Guvernul afirmă că comparuția reclamantului în fața camerei de acuzare nu era necesară, deoarece acesta din urmă și-a dezvoltat și susținut deja suficient argumentele în scris.

Curtea amintește că în hotărârea Kampanis a apreciat că "egalitatea armelor impunea acordarea reclamantului posibilității de a comparață în același timp cu procurorul pentru a putea răspunde concluziilor sale". A concluzionat că "prin faptul de a nu oferi interesatului o participare adecvată la o instanță a cărei rezultat era determinant pentru menținerea sau ridicarea detenției sale, sistemul juridic grec în vigoare la acea vreme și așa cum a fost aplicat în prezenta cauză nu satisface cerințele articolului 5 § 4" (Kampanis c. Grecia, anterior citat, p. 48, § 58). Curtea consideră că această jurisprudență, confirmată în cauza Kotsaridis (Kotsaridis c. Grecia, nr. 71498/01, 23 septembrie 2004), se aplică și în cazul de specie. În consecință, prin respingerea cererii de comparuție a reclamantului, camera de acuzare l-a privat pe acesta din urmă de posibilitatea de a combate în mod adecvat motivele invocate pentru a justifica menținerea sa în arest. De aceea, a fost o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție. III.

Reclamantul pretinde 15.000 euro (EUR) pentru dauna morală pe care ar fi suferit-o în combinație cu pierderea locului de muncă.

Guvernul afirmă că suma cerută este "nereală" și că o constatare a încălcării ar furniza o reparare suficientă pentru rănirea morală.

Curtea consideră că faptul de a nu beneficia de îngrijirile și de cadrul medical adecvat stării sale de sănătate în primii doi ani de detenție, precum și imposibilitatea de a comparață în fața camerei de acuzare au cauzat reclamantului o rănire morală certă, justificând acordarea unei indemnitățî. Pronunțând în echitate, conform articolului 41, îi acordă 10.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit. B. Cheltuielile și costurile

Reclamantul pretinde 7.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne. Prezintă la acest sens o notă de onorarii în valoare de 610 EUR pentru ședința din 7 februarie 2005 în fața curții de apel din Atena și o factură de 200 EUR pentru ședința din 17 martie 2004 în fața tribunalului penal din Pireu. Reclamantul pretinde, de asemenea, cu factură în sprijin, 8.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.

Guvernul contestă existența unui lănț cauzal între majoritatea cheltuielilor și costurilor suportate în fața jurisdicțiilor interne și încălcările alese. Afirmă, de asemenea, că sumele cerute sunt excesive și nejustificate. În ceea ce privește cheltuielile suportate în fața Curții, Guvernul afirmă că este greu de crezut că, în ciuda incapacității sale de a lucra din cauza stării sale de sănătate și faptului că a trebuit să plătească 6.000 EUR pentru a fi eliberat sub cauțiune, reclamantul a putut plăti 8.000 EUR avocatului să-l reprezinte în fața Curții. Guvernul afirmă că această sumă este "excesivă și nereală".

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că se stabilească realitatea lor, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În prezenta cauză, ținând cont de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamantului 5.000 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră că este oportun să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o încălcare a articolului 3 din Convenție; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în trei luni de la data când hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 10.000 EUR (zece mii euro) pentru daună morală și 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit; b) că începând din expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2006 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 27695/03) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Pavlos Serifis (« le requérant »), a saisi la Cour le 28 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Stamoulis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant se plaignait notamment, sous l’angle des articles 3 et 5 § 4 de la Convention, de la façon dont les autorités étatiques avaient fait face à ses problèmes de santé lors de son maintien en détention, ainsi que du rejet de sa demande de comparution devant la chambre d’accusation par l’ordonnance n o 1885/2003.

Par une décision du 8 septembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 24 juillet 2002, le requérant fut arrêté par la police et placé en détention provisoire. Il était soupçonné d’appartenir à l’organisation terroriste « 17 Novembre » qui, entre sa création en 1975 et son démantèlement au début de l’été 2002, perpétra plusieurs actes criminels. Le requérant fut détenu avec d’autres membres présumés de l’organisation dans des cellules spécialement aménagées de la prison de Korydallos. Il s’agissait de nouvelles installations, construites en 2002. Le requérant occupait seul une cellule de 12 m², disposant d’un espace interne séparé avec toilettes et douche. A. La procédure devant les chambres d’accusation

Le 9 décembre 2002, le requérant demanda sa libération conditionnelle. Il affirmait notamment qu’il souffrait d’une sclérose en plaques et qu’il devait être soigné dans un hôpital neurologique. Il demanda en outre à la chambre d’accusation de l’autoriser à comparaître devant elle afin de défendre sa cause. Ces demandes furent rejetées le 6 février 2003. La chambre d’accusation près la cour d’appel d’Athènes estima en particulier que le requérant était une personne particulièrement dangereuse, soupçonnée d’appartenir à un groupe terroriste et qu’il existait un risque de fuite. Elle ajouta que le requérant pouvait être soigné à l’hôpital de la prison (ordonnance n o 300/2003).

Le 23 juin 2003, le requérant demanda à la chambre d’accusation, qui devait se réunir le lendemain pour décider de son maintien en détention provisoire, de l’autoriser à comparaître devant elle pour défendre sa cause et de le placer sous contrôle judiciaire. Il invoquait à cet égard un rapport médical établi le 19 juin 2003 par le directeur adjoint de la clinique neurologique de l’hôpital général régional « Georgios Gennimatas », qui l’avait ausculté en prison et qui attestait que le malade avait rechuté et préconisait son traitement en milieu hospitalier.

Le 11 juillet 2003, la chambre d’accusation prolongea la détention provisoire du requérant pour une période supplémentaire de six mois afin de prévenir le renouvellement de ses agissements criminels et de s’assurer de sa représentation en justice. La chambre d’accusation sursit à statuer sur les demandes déposées par le requérant jusqu’à ce que le procureur dépose ses conclusions à cet égard (ordonnance n o 1554/2003). Le 18 juillet 2003, ce dernier invita la chambre d’accusation à rejeter la demande de comparution du requérant au motif que celui-ci avait déjà suffisamment développé et étayé ses arguments par écrit. Il invita en outre la chambre d’accusation à rejeter la demande de libération conditionnelle de l’intéressé. Le 30 juillet 2003, la chambre d’accusation entérina les conclusions du procureur (ordonnance n o 1885/2003). B. La procédure de jugement

Le 17 décembre 2003, la cour d’assises d’Athènes déclara le requérant coupable pour avoir été membre d’une organisation criminelle et le condamna à huit ans de réclusion criminelle. Le tribunal décida en outre que l’appel n’aurait pas d’effet suspensif (jugement n o 3244-3395/2003).

Le requérant interjeta appel de ce jugement. Le procès devant la cour d’appel d’Athènes débuta le 2 décembre 2005 et est actuellement en cours. C. Le suivi médical du requérant

Les 24 février 2003, le requérant passa une IRM (imagerie par résonance magnétique) à l’hôpital « Georgios Gennimatas ». Le 8 mars 2003, le neurologue auprès du même hôpital, qui le suivait depuis plusieurs années, attesta que les lésions du système nerveux s’étaient étendues et préconisa un traitement.

Les 19 juin et 9 décembre 2003, à la demande du requérant, l’hôpital « Georgios Gennimatas » lui délivra deux certificats, attestant qu’il souffrait d’une sclérose en plaques, qu’il devait suivre un traitement spécifique, à défaut duquel il risquait une aggravation sévère de son état, et qu’un suivi en milieu spécialisé était souhaitable.

Le 28 janvier 2004, le requérant, s’appuyant sur plusieurs rapports médicaux, demanda sa libération au motif que s’il continuait à purger sa peine, sa santé risquait de subir un préjudice irréparable. A titre alternatif, il demandait son transfert à l’hôpital « Georgios Gennimatas » pour bénéficier d’un traitement approprié.

Le 12 février 2004, à la demande du procureur près le tribunal correctionnel du Pirée, deux médecins légistes auscultèrent le requérant en prison. Se fondant également sur son dossier médical, ils conclurent que son état de santé était sérieux et qu’il était nécessaire de lui faire subir de nouveaux examens de laboratoire et de lui administrer le traitement proposé par ses médecins dans une clinique neurologique.

Le 17 mars 2004, le tribunal correctionnel du Pirée rejeta la demande de libération du requérant, au motif qu’il n’était pas compétent pour l’examiner et que le requérant aurait dû saisir la cour d’appel. Le tribunal rejeta également la demande de transfert du requérant à l’hôpital « Georgios Gennimatas » au motif que, vu son état de santé, son transfert en clinique spécialisée n’était pas impératif et que celui-ci pouvait être soigné à l’hôpital de la prison (décision n o AT 1686/2004).

Le 17 juin 2004, le conseil de la prison proposa le transfert du requérant à l’hôpital « Georgios Gennimatas » afin de le soumettre à des examens complémentaires et de décider de sa prise en charge dans un hôpital spécialisé dans le traitement de sa pathologie.

Le 14 juillet 2004, le requérant fut transféré à l’hôpital « Georgios Gennimatas » où il passa une IRM. Ensuite, dans l’attente de l’expertise médicale, il retourna à la prison.

Le 4 août 2004, le requérant fut de nouveau transféré à l’hôpital, afin de se soumettre à la thérapie et aux examens médicaux nécessaires. Le 12 août 2004, il retourna en prison, muni du traitement qu’il devait suivre.

Le 12 septembre 2004, le requérant fut de nouveau transféré à l’hôpital pour un traitement d’un jour. Il lui fut conseillé de renouveler ce traitement le mois suivant et de suivre une kinésithérapie à l’hôpital de la prison, à raison de deux séances par semaine.

Le requérant fut de nouveau transféré à l’hôpital les 17 octobre, 21 novembre, 26 décembre 2004 et 30 janvier 2005. Lors de cette dernière visite à l’hôpital, les médecins diagnostiquèrent une dégradation de son état de santé et adaptèrent son traitement en conséquence. Parallèlement à ses transferts à l’hôpital « Georgios Gennimatas », le requérant suivait régulièrement une kinésithérapie à l’hôpital de la prison. D. La libération conditionnelle du requérant

Le 6 décembre 2004, le requérant déposa une nouvelle demande, certificats médicaux à l’appui, tendant à sa libération conditionnelle.

Le 7 février 2005, compte tenu de l’état de santé du requérant, la cour d’appel d’Athènes fit droit à cette demande (décision n o 255/2005).

Le 8 février 2005, le requérant fut libéré et placé sous contrôle judiciaire. Il versa 6 000 euros à titre de caution. II.

Le requérant affirme qu’il est gravement malade et que son état de santé nécessitait des soins particuliers, qui n’ont pas pu lui être administrés lors de sa détention. Il considère que son maintien en détention était incompatible avec son état de santé et souligne que s’il n’avait pas saisi la Cour de sa requête, les autorités étatiques n’auraient pris aucune mesure appropriée pour le soigner. Il ajoute que sa détention s’était transformée en une torture « pénible et insoutenable » et que son état humiliant avait même causé le malaise parmi le personnel pénitencier. La gravité de ses souffrances a finalement été prise en compte par la cour d’appel d’Athènes qui a ordonné sa libération conditionnelle ; le requérant en déduit que l’article 3 de la Convention avait été enfreint durant toute sa détention provisoire.

Le Gouvernement affirme que les problèmes de santé du requérant avaient été bien pris en compte par les autorités de la prison et que celui-ci a reçu un traitement approprié. Selon le Gouvernement, l’ensemble du personnel de l’hôpital de la prison veillait constamment sur le requérant et lui administrait tous les soins nécessaires. Il n’a par ailleurs aucunement été établi que la dégradation de son état de santé était due à son incarcération. Le Gouvernement affirme que le requérant a utilisé sa maladie comme prétexte devant les tribunaux nationaux et la Cour pour obtenir sa libération et non pas parce qu’il était réellement victime d’un traitement contraire à l’article 3. L’intéressé n’est donc pas en droit d’exploiter la clémence et la magnanimité de la justice démocratique grecque qui l’a libéré sous contrôle judiciaire pour alléguer que cette décision aurait reconnu implicitement la violation à son égard de l’article 3 de la Convention.

Le Gouvernement ajoute que les conditions de détention du requérant étaient très bonnes. Il rappelle que le requérant fut arrêté et détenu, puis condamné en première instance comme membre de l’organisation terroriste « 17 Novembre », qui avait commis nombre d’assassinats, d’attentats à la bombe et de vols à main armée, mettant ainsi en grave péril l’ordre et la sécurité publics et les relations internationales du pays. Pour cette raison, le requérant, ainsi que toutes les autres personnes arrêtées dans le cadre du démantèlement de cette organisation terroriste, ont dû être détenus dans des cellules spécialement aménagées de la prison de Korydallos, loin des autres détenus, avec des mesures de sécurité renforcées. Or, en dépit de ces mesures de sécurité, les conditions de détention étaient bien meilleures que celles des autres détenus, puisque le requérant et ses co-accusés séjournaient dans des cellules spacieuses et aménagées de façon « à couvrir tout besoin humain » et à assurer aussi le contact régulier avec leurs avocats et leurs proches. B. Appréciation de la Cour

La Cour réaffirme que l’article 3 de la Convention consacre l’une des valeurs les plus fondamentales des sociétés démocratiques. Il prohibe en termes absolus la torture et les traitements ou peines inhumains ou dégradants, quels que soient les circonstances et les agissements de la victime ; la nature de l’infraction dont le requérant est condamné est donc dépourvue de pertinence pour l’examen de la requête sous l’angle de l’article 3 (voir, parmi beaucoup d’autres, V. c. Royaume-Uni [GC], n o 24888/94, § 69, CEDH 1999-IX ; Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 119, CEDH 2000-IV ; Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 90, CEDH 2000-XI ; Valašinas c. Lituanie , n o 44558/98, § 100, CEDH 2001 ‑ VIII).

La Cour rappelle ensuite que, selon sa jurisprudence constante, pour tomber sous le coup de l’article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité (voir McGlinchey et autres c. Royaume-Uni , n o 50390/99, § 45, CEDH 2003-V). L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et notamment de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d’exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, par exemple, Raninen c. Finlande , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–VIII, pp. 2821–2822, § 55 ; Kudła c. Pologne , précité, § 91 ; Peers c. Grèce , n o 28524/95, § 67, CEDH 2001-III). La question de savoir si le traitement avait pour but d’humilier ou de rabaisser la victime est un autre élément à prendre en compte ; l’absence d’un tel but ne saurait toutefois exclure de façon définitive un constat de violation de l’article 3 (voir l’arrêt Peers c. Grèce , précité, § 74).

S’agissant en particulier de personnes privées de liberté, la Cour a affirmé le droit de tout prisonnier à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de remettre en liberté un détenu pour motifs de santé ou de le placer dans un hôpital civil afin de lui permettre d’obtenir un traitement médical d’un type particulier (voir Kudla c. Pologne , précité, § 93), l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’Etat de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté notamment par l’administration des soins médicaux requis (voir Mouisel c. France , n o 67623/01, § 40, CEDH 2002-IX). Ainsi, le manque de soins médicaux appropriés, et, plus généralement, la détention d’une personne malade dans des conditions inadéquates, peut en principe constituer un traitement contraire à l’article 3 (voir, par exemple, İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 87, CEDH 2000-VII ; Gennadi Naoumenko c. Ukraine, n o 42023/98, § 112, 10 février 2004 ; Farbtuhs c. Lettonie , n o 4672/02, § 51, 2 décembre 2004).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note que le requérant souffre d’une pathologie chronique et invalidante qui nécessite une prise en charge thérapeutique constante et multidisciplinaire. Toutefois, malgré la gravité de sa maladie, il ressort du dossier que les autorités étatiques ont tardé à fournir au requérant lors de sa détention une assistance médicale conforme à ce qu’exigeait son état de santé.

La Cour observe en particulier que, bien que le requérant eût informé les instances compétentes peu après son arrestation qu’il souffrait d’une sclérose en plaques et que son état nécessitait une prise en charge dans un hôpital neurologique, il a dû attendre longtemps pour être suivi de manière régulière. En effet, durant les deux premières années de sa détention, le requérant n’a bénéficié que d’une prise en charge sporadique. Contraint de se contenter pendant une longue période des contrôles occasionnels et des soins qui pouvaient lui être administrés dans l’hôpital de la prison, il n’a pas pu faire régulièrement contrôler l’évolution de sa maladie dans un milieu hospitalier spécialisé ni faire face aux multiples troubles occasionnés par la sclérose en plaques par la prescription de traitements adaptés à son cas. Ce n’est qu’à partir de l’été 2004 qu’un traitement approprié à sa pathologie assorti d’une kinésithérapie dispensée dans l’hôpital de la prison ont été mis en place. La nécessité pour le requérant de recevoir des soins médicaux dans le cadre d’un traitement régulier a par ailleurs motivé sa libération conditionnelle le 8 février 2005.

En définitive, la Cour conclut que la manière dont les autorités étatiques se sont occupées de la santé du requérant durant les deux premières années de sa détention l’a soumis à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le requérant se réfère à l’affaire Kampanis , dans lequel la Cour a conclu à la violation de l’article 5 § 4 de la Convention en raison du refus de la chambre d’accusation d’autoriser la comparution personnelle de l’intéressé lors de l’examen de sa demande d’élargissement ( Kampanis c. Grèce , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 318-B). Il invite la Cour à appliquer cette jurisprudence dans le cas d’espèce.

Le Gouvernement affirme que la comparution du requérant devant la chambre d’accusation n’était pas nécessaire car celui-ci avait déjà suffisamment développé et étayé ses arguments par écrit.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Kampanis , elle a estimé que « l’égalité des armes imposait d’accorder au requérant la possibilité de comparaître en même temps que le procureur afin de pouvoir répliquer à ses conclusions ». Elle a conclu que « faute d’offrir à l’intéressé une participation adéquate à une instance dont l’issue était déterminante pour le maintien ou la levée de sa détention, le système juridique grec en vigueur à l’époque et tel qu’il a été appliqué dans la présente affaire ne satisfaisait pas aux exigences de l’article 5 § 4 » ( Kampanis c. Grèce , précité, p. 48, § 58). La Cour estime que cette jurisprudence, confirmée dans l’affaire Kotsaridis ( Kotsaridis c. Grèce , n o 71498/01, 23 septembre 2004), s’applique aussi dans le cas d’espèce. Par conséquent, en rejetant la demande de comparution du requérant, la chambre d’accusation a privé celui-ci de la possibilité de combattre de manière appropriée les motifs invoqués pour justifier son maintien en détention. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) au titre du dommage moral qu’il aurait subi en combinaison avec la perte de son travail.

Le Gouvernement affirme que la somme demandée est « irréelle » et qu’un constat de violation fournirait une réparation suffisante pour le tort moral.

La Cour considère que le fait de ne pas bénéficier des soins et d’un encadrement médical appropriés à son état de santé lors des deux premières années de sa détention, ainsi que l’impossibilité de comparaître devant la chambre d’accusation ont causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 10 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 7 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. Il produit à cet égard une note d’honoraires d’un montant de 610 EUR pour l’audience du 7 février 2005 devant la cour d’appel d’Athènes et une facture de 200 EUR pour l’audience du 17 mars 2004 devant le tribunal correctionnel du Pirée. Le requérant réclame en outre, facture à l’appui, 8 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

Le Gouvernement conteste l’existence d’un lien de causalité entre la majorité des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et les violations alléguées. Il affirme par ailleurs que les sommes demandées sont excessives et non justifiées. En ce qui concerne les frais exposés devant la Cour, le Gouvernement affirme qu’il est difficile de croire que, malgré son incapacité de travailler en raison de son état de santé et le fait qu’il a dû s’acquitter de 6 000 EUR pour être libéré sous caution, le requérant ait pu payer 8 000 EUR à son avocat pour le représenter devant la Cour. Le Gouvernement affirme que cette somme est « excessive et irréelle ».

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer au requérant 5 000 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 novembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président