ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 119/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 119/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea introductivă
adresată Tribunalului Bihor, la data de 17 iunie 2003 și, înregistrată sub nr. 5147/COM/2003,
reclamanta SC G.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.T. Timișoara
obligarea acesteia la plata sumei de 2.400.000.000 lei reprezentând venituri
obținute de pârâtă pe seama celor patru troleibuze vândute acesteia și
neachitate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 9 din 30 ianuarie
2001.
Cererea a fost disjunsă de
instanță, în vederea judecării separate, prin Încheierea din data de 9
septembrie 2003 și a fost înregistrată sub nr. 7241/COM/2003 pe rolul aceluiași
tribunal.
La data de 18 martie 2004,
reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul majorării cuantumului pretențiilor
la suma de 2.720.476.900 lei reprezentând penalități de întârziere calculate
potrivit clauzei penale stipulate în contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001
încheiat cu pârâta și daune interese urmare diminuării puterii de cumpărare a
sumei ce constituie debitul restant.
Prin sentința comercială nr.
1819/ COM din data de 28 iunie 2004, Tribunalul Bihor, secția comercială și de
contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei astfel cum a fost
precizată, reținând în considerentele hotărârii că reclamanta nu a făcut dovada
îndeplinirii procedurii de conciliere prealabilă prevăzută de dispozițiile art.
720
1
C. proc. civ.
Totodată, instanța apreciază
că precizarea de acțiune formulată la data de 11 martie 2004 este tardivă în
raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., iar pe fond acțiunea este
nefondată deoarece cele patru troleibuze pentru care se solicită beneficiul
nerealizat au fost puse la dispoziția cumpărătorului cu titlu gratuit.
Verificând legalitatea și
temeinicia acestei sentințe în cadrul apelului declarat de reclamanta, Curtea
de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,
prin decizia nr. 7 din data de 18 ianuarie 2005, admite apelul reclamantei și anulează
sentința primei instanțe, acordând termen pentru evocarea fondului.
Curtea de apel a reținut în
considerentele deciziei intermediare pronunțate că procedura concilierii
directe s-a realizat între părți în formă mediată, dat fiind că acestea nu își
aveau sediul în aceiași localitate, corespondența purtată între ele în vederea rezolvării
amiabile a conflictului, impunând concluzia existenței concilierii prevăzute de
dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.
Evocând fondul, Curtea de
apel, prin decizia comercială nr. 48 pronunțată la data de 11 aprilie 2006, a
admis acțiunea precizată formulată de reclamanta și în consecință a obligat
pârâta la plata sumei de 2.034.575.856 Rol cu titlu de penalități de întârziere
și la 12.384,48 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de control judiciar a constatat că între părți s-au derulat raporturi
comerciale potrivit contractului de vânzare cumpărare nr. 9/2001, prin care
reclamanta vinde pârâtei un număr de 20 troleibuze Berliet tip ER 100 H în
valoare totală de 25.540.821.900 lei exclusiv TVA.
Că, pârâta nu a respectat
scadențele de plată a prețului, astfel că prin Ordonanța nr. 523/ COM din 6
martie 2003, pronunțată de Tribunalul Bihor, aceasta a fost somată să achite
reclamantei suma de 5.237.003.492 lei cu titlu de preț, sumă plătită de pârâta la
data de 17 octombrie 2003 prin virament bancar.
S-a mai reținut că, suma
solicitată de reclamantă prin prezenta acțiune reprezintă penalități datorate
conform clauzei penale stipulate la art. 16 din contractul de vânzare – cumpărare
convenit, penalități calculate de la 1 februarie 2003 și până la 17 octombrie
2003, precizarea acțiunii la data de 25 noiembrie 2003 fiind făcută cu
respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., respectiv la prima zi de
înfățișare.
Totodată, Curtea apreciază
că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, în raport de data scadenței
debitului reprezentând diferența de preț, 30 ianuarie 2003, dată de la care curg
penalitățile de întârziere.
Apărarea pârâtei, în sensul
că, prin efectul actului adițional nr. 2 din 12 septembrie 2002 a fost
prorogată scadența diferenței de preț, în baza art. 4 alin. (1) și că astfel
s-a modificat și data de la care au început să curgă penalitățile, a fost
înlăturată de Curte, cu motivarea că potrivit Ordonanței nr. 523/2003 a
Tribunalului Bihor, s-a constatat caracterul cert, lichid și exigibil al
creanței de 5.237.003.492 lei, creanța achitată la data de 17 octombrie 2003,
astfel că pârâta datorează penalități pe perioada solicitată.
În contra acestei decizii,
pârâta SC R.A.T. Timișoara a declarat recurs, pentru motivele prevăzute de art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea hotărârii
instanței de control judiciar în sensul respingerii apelului formulat de
reclamantă.
În argumentarea criticilor
de nelegalitate formulate, recurenta a susținut următoarele:
- acțiunea promovată de
reclamantă este inadmisibilă, în condițiile în care temeiul de drept invocat au
fost dispozițiile art. 994 C. civ., privind plata nedatorată, iar ulterior art.
998 – art. 999 C. civ. și art. 1085 și 1088 C. civ., ceea ce presupune
aplicarea deopotrivă a regulilor răspunderii delictuale și ale răspunderii
contractuale, ipoteză inadmisibilă;
- precizarea de acțiune
formulată la data de 11 martie 2004 constituie în realitate o veritabilă
modificare a cererii, fiind făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin.
(1) C. proc. civ.;
- calculul penalităților
acordate este greșit, deoarece potrivit actului adițional nr. 2/2002 convenit,
obligația de plată a sumei restante devenea exigibilă abia după ce reclamanta
își îndeplinea toate obligațiile asumate, obligații pe care nici în prezent nu
le-a onorat, astfel că obligația la plata penalităților nu este exigibilă.
Recursul este nefondat
pentru considerentele ce urmează:
Acțiunea introductivă
formulată de reclamantă având ca obiect inițial obligarea pârâtei la plata
dobânzii legale și ulterior la plata de penalități de întârziere aferente
restului de preț neachitat, s-a întemeiat, în fapt și în drept, pe obligațiile
asumate de pârâtă prin contractul comercial de vânzare-cumpărare, încheiat,
astfel că, din această perspectivă, nu există nici un impediment legal, pentru
a putea fi promovată, distinct de faptul că încadrarea corectă în drept a
acțiunii este apanajul instanței, potrivit art. 84 C. proc. civ.
Reclamanta și-a precizat
acțiunea la termenul din 25 noiembrie 2003, care a fost prima zi de înfățișare
în cauză, astfel cum este definită de dispozițiile art. 134 C. proc. civ.
Primul termen de judecată
acordat în cauză a fost la 21 octombrie 2005, când procedura de citare a fost
nelegal îndeplinită cu părțile, iar următorul termen la data de 25 noiembrie
2003, când părțile au fost prezente și în situația de a pune concluzii, termen
la care reclamanta intimată a depus cererea precizatoare cu respectarea
cerințelor impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Penalitățile de
întârziere au fost convenite de părți prin clauza penală stipulate la art. 16
din contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/2001, iar creanța în sumă de
5.237.003.492 ROL reprezentând diferența de preț, creanța la care s-au calculat
penalitățile, a fost constatată prin Ordonanța nr. 523/C/2003 a Tribunalului
Bihor, astfel că în mod just instanța de apel a statuat că recurenta-pârâtă
datorează intimatei penalitățile de întârziere solicitate, în raport de data achitării
acesteia 17 octombrie 2003.
Pentru rațiunile înfățișate,
Înalta Curte, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge prezentul
recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta R.A.T. Timișoara împotriva deciziei nr. 48/ C din 11 aprilie 2006 pronunțată
de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 ianuarie 2007.