ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8413/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8413/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 26 octombrie 2001, reclamanții M.N. și M.C. au chemat

în judecată pe pârâta SC V. SA București solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să anuleze hotărârea nr. 10 din 13 septembrie 2001

adoptată de consiliul de administrație al pârâtei, prin care s-a respins

cererea reclamanților de restituire în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a

imobilului din București, compus din construcție și teren și să dispună

restituirea în natură a imobilului menționat.

Prin

sentința civilă nr. 2 din 7 ianuarie 2002, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și

a respins cererea.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de donație întocmit în

anul 1941 E.E.C.N. a primit în proprietate imobilul din str. P.R. nr. 15,

imobil de a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții au făcut dovada prin

certificatul de moștenitor nr. 333 din 8 aprilie 1986 că sunt moștenitorii

defunctei A.C., dar nu au făcut dovada că, la rândul său, A.C. a fost

moștenitoarea defunctei N.E. căsătorită C.

Prin

decizia civilă nr. 234 din 16 mai 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței, pentru următoarele considerente:

Reclamanții nu au depus la dosar

acte din care să rezulte că sunt moștenitorii defunctei N.E.

În anul 1980, când a intervenit

decesul acesteia, defuncta avea două surori și doi frați în viață, cu vocație

succesorală, care îndepărtau pe reclamanți de la moștenire, ei fiind nepoți de

soră.

Chiar dacă reclamanții fac dovada că

sunt moștenitorii defunctei N.E., ei pot introduce acțiunea în revendicare

numai cu respectarea principiului unanimității.

Prin decizia civilă nr. 451 din 7

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea Supremă de Justiție a reținut următoarele:

Reclamanții sunt colaterali

privilegiați ai fostei proprietare a imobilului naționalizat în anul 1950 și

deținut în prezent de SC V. SA.

Calitatea de succesori în drepturi a

fost dovedită cu certificatele de moștenitor eliberate în anul 1980 de pe urma

defunctei N.E. și, respectiv, în anul 1986 de pe urma defunctei A.C.

Cum potrivit Legii nr. 10/2001 sunt

îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele fizice, proprietari ai imobilelor

la data preluării abuzive a acestora, precum și moștenitorii persoanelor fizice

îndreptățite, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale.

În ceea ce privește regula

unanimității reținută de instanța de apel, Legea nr. 10/2001 cuprinde mai multe

dispoziții derogatorii de la dreptul comun.

Din formularea art. 4 alin. (1)

reiese că este admisibilă, atât în privința restituirii în natură cât și prin

echivalent, cererea formulată separat de mai multe persoane îndreptățite,

urmând ca dreptul de proprietate să se stabilească pe cote părți ideale.

Prin sentința civilă nr. 1015 din 4

noiembrie 2003 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată contestația formulată de reclamanți.

În motivarea hotărârii tribunalul a

reținut următoarele:

Deși contestatorii susțin că

autoarea lor era exceptată de la naționalizare, nu dublează această afirmație

cu nici o dovadă, simpla invocare a Decretului nr. 92/1950 nefiind suficientă

pentru aprecierea nevalabilității titlului.

În atare condiții sunt aplicabile prevederile

art. 27 din Legea nr. 10/2001, cererea de restituire în natură fiind corect

respinsă, iar contestatorii având dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, invocând următoarele motive de apel:

1.Tribunalul a calificat greșit

acțiunea și tot greșit a respins cererea de probe.

Fiind vorba de aplicarea Legii nr.

10/2001 nu se mai punea problema să se verifice dacă autoarea reclamanților era

sau nu exceptată de la naționalizare, deoarece legea specială nu condiționează

restituirea proprietăților naționalizate de calitatea pe care au avut-o

proprietarii.

Cu toate că apelanții au solicitat

administrarea de probe pentru a stabili dacă preluarea s-a făcut sau nu

valabil, tribunalul a respins cererea, imputând apoi reclamanților că nu au

făcut dovada preluării imobilului fără titlu valabil.

2.În mod nelegal se reține că

imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul unității intimate ca urmare a

privatizării. Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni depuse la dosar

atestă că tranzacțiile s-au desfășurat asupra acțiunilor și nu asupra activelor

societății, iar intimata nu poate susține că a devenit proprietară asupra

terenului ca efect al privatizării.

Nu puteau face obiectul privatizării

imobilele naționalizate, indiferent de modalitatea în care acestea au trecut în

proprietatea statului.

Prin decizia civilă nr. 1728 din 24

septembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, cu următoarea

motivare:

În ceea ce privește probele,

tribunalul a încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri și a respins proba

cu martori ca nefiind utilă cauzei.

Și în apel aceștia au solicitat

proba cu înscrisuri, interogatoriu și un martor, iar instanța le-a încuviințat

proba cu înscrisuri și interogatoriu, respingând proba testimonială, cu

motivarea că în privința modului de preluare a imobilului dovada urmează să se

facă cu înscrisuri.

Prin înscrisurile depuse la dosar,

reclamanții nu au dovedit însă că autoarea lor nu se încadra în dispozițiile

Decretului nr. 92/1950 și că, prin urmare, era exceptată de la aplicarea

acestui act normativ.

Curtea a mai reținut că, față de

împrejurarea că prima critică formulată de apelanți nu se poate primi, cealaltă

critică referitoare la modul în care a intrat imobilul în patrimoniul intimatei

urmează a nu se mai examina.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, invocând următoarele motive:

1.În mod nelegal Curtea nu a

examinat motivul de apel prin care se susținea că imobilul nu putea face

obiectul privatizării, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici,

recurenții arată că cererea de restituire a imobilului a fost respinsă cu

motivarea că se află în patrimoniul pârâtei, care este societate comercială

privatizată, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001.

Or, principala apărare formulată de

reclamanți, atât în fața primei instanței cât și în fața instanței de apel a

fost aceea că, imobilul compus din teren și construcție nu putea trece în

proprietatea intimatei prin cumpărarea acțiunilor în urma privatizării.

2.Autoarea reclamanților nu a făcut

parte din categoria persoanelor prevăzute la art. 1 din Decretul nr.92/1950.

Neavând înscrisuri suficiente pentru

a dovedi că N.E. nu a făcut parte din categoria moșierilor și exploatatorilor

de locuințe, reclamanții au solicitat proba cu martori pentru a dovedi că

autoarea lor era exceptată de la naționalizare.

Aceasta deoarece era soția lui C.N.,

președintele Curții de Casație și, potrivit regulilor din acea vreme, nu putea

fi încadrată în muncă.

Pe de altă parte, dat fiind că se

căsătorea cu un magistrat, era obligatoriu să aibă o situație materială

îmbunătățită, motiv pentru care E.N. a primit dotă cu ocazia căsătoriei două

imobile în str. P. nr. 15-17 și P.R. nr. 15, ambele fiindu-i naționalizate.

Singura dovadă cu înscrisuri pe care

o pot administra reclamanții o reprezintă sentința civilă nr. 12952/1997 a

Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a constatat că imobilul din

str. P. nr. 15-17 a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Cererea de restituire în natură a

imobilului din str. P.R. nr. 13, sector 1, București formulată de M.S.,

moștenită de reclamanții M.N. și M.C. a fost respinsă de unitatea deținătoare,

printr-o decizie întemeiată pe următoarele argumente:

- imobilul a trecut cu titlu valabil

în proprietatea statului și

- este evidențiat în patrimoniul SC

V. SA, societate comercială privatizată cu respectarea dispozițiilor legale.

În drept, s-a reținut incidența art.

27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare anterior

modificării prin Legea nr. 247/2005.

Contrar celor susținute de

reclamanți în cererea de apel, era esențial să se dovedească dacă autoarea lor

era exceptată de la naționalizare și dacă, pe cale de consecință, preluarea

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut chiar cu încălcarea actului

normativ în discuție, deci fără un titlu valabil.

Apelanții-reclamanți au susținut că,

fiind vorba de aplicarea Legii nr. 10/2001, nu se mai punea problema să se

verifice dacă autoarea lor era sau nu exceptată de la naționalizare, deoarece

legea nu condiționează restituirea proprietăților de calitatea pe care au

avut-o proprietarii.

În realitate, deși Legea nr. 10/2001

caracterizează drept abuzive toate preluările efectuate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 printr-un din modalitățile prevăzute de art. 2 alin. (1)

lit. a)-h), distincția dintre imobilele preluate cu sau fără titlu valabil

prezintă interes din punctul de vedere al măsurilor reparatorii ce se pot

acorda potrivit legii speciale de reparație.

Astfel, conform art. 27, pe care

și-a întemeiat pârâta hotărârea de respingere a notificării, iar instanțele

hotărârile atacate în prezenta cauză, pentru imobilele preluate cu titlu

valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu

respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent.

Apelanții au susținut însă că nu

sunt întrunite condițiile acestui text de lege, în vigoare la data pronunțării

deciziei, pentru două motive:

- imobilul nu a fost preluat de stat

în temeiul unui titlu valabil, deoarece proprietara era exceptată de la

naționalizare;

- imobilul nu face parte din

patrimoniul intimatei deoarece privatizarea s-a făcut prin vânzare-cumpărare de

acțiuni și nu de active, iar imobilele naționalizare, indiferent de modalitatea

în care au fost preluate de stat nu puteau face obiectul privatizării.

În ceea ce privește primul motiv,

instanța de apel, în baza probatoriului încuviințat a reținut că reclamanții nu

au reușit să facă dovada preluării imobilului fără titlu valabil.

Împrejurarea că instanța de apel a

respins proba testimonială nu cade sub cenzura instanței de recurs, deoarece o

astfel de critică nu se încadrează în condițiile art. 304 C. proc. civ.

Nici modul în care instanța de apel,

pe baza probelor administrate, a reținut o anumită situație de fapt nu poate

constitui motiv de critică în recurs, deoarece, la data pronunțării deciziei,

20 septembrie 2004, era deja abrogat pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

Ceea ce i se poate reproșa instanței

de apel este că a omis să analizeze unul din cele două motive de apel formulate

în cauză, pe considerentul că o astfel de analiză ar fi inutilă.

În realitate, era esențial să se

stabilească dacă acest motiv de apel este sau nu întemeiat, deoarece, dacă

imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul pârâtei, nu se mai pune problema

aplicării dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, respectiv a actualului

art. 29, din aceeași lege, care prevede că, pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv corespunzătoare valorii de piață a

acestora.

Neanalizarea acestui motiv de apel

atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312

alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va

trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

M.N. și M.C. împotriva deciziei civile nr. 1728 din 20 septembrie 2004 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2006.