ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3955/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 113 din 31 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 22/CAF/2006, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de numita P.V., în calitate de curator al reclamantei P.L., având ca obiect anularea deciziei de încadrare în grad de handicap nr. 1355 din 4 aprilie 2005, emisă de Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți din cadrul Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap de pe lângă Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în fapt: că numitei P.L.

i s-a emis „ Certificatul de încadrare în grad de handicap” nr. 22059 din 2 martie 2005, de către Comisia de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți din cadrul Consiliului Județean Dolj, cu diagnosticul clinic de „demență Alzheimer” cu gradul de handicap „grav”, iar în urma contestației sale, prin decizia atacată în cauză s-a menținut acest grad de handicap, fără asistent personal. A constatat instanța că, pentru a stabili acest grad de handicap, Comisia a făcut aplicarea Ordinului Ministrului Sănătății Familiei nr. 726/2002, potrivit căruia numai triada simptomatologică „agnozie, apraxie și afazie” specifică demenței justifică supravegherea permanentă, iar expertiza L.S.M.

din 13 februarie 2006 a stabilit că pacienta nu prezintă această triadă patognomică, iar starea sa s-a concretizat prin același deficit de atenție, memorie și intelect. Ca urmare, a considerat instanța că, în raport cu actele medicale emise ca urmare a expertizării reclamantei, s-a dispus în mod corect încadrarea ei în gradul de handicap „grav”, gradul I, fiind respectate dispozițiile art. 8 din Regulamentul din 9 august 2002 și Cap. II din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 726/2002. A apreciat instanța ca nefondată, critica reclamantei privind neexaminarea sa (medicală), ca urmare a contestației la certificatul emis de Comisia județeană. Cu privire la nerecunoașterea beneficiului unui asistent personal, pe care solicitanta - pacientă îl reclama ca legal, instanța a constatat că, potrivit art. 9 din Regulament, este obligatorie ancheta socială care să ateste necesitatea unui asistent personal, iar în speță ancheta nu stabilește această necesitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recursul de față, reclamanta, cererea fiind legal scutită de plata taxei judiciare de timbru. În motivare sunt invocate în drept dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., iar în fapt recurenta susține următoarele argumente: - că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 519/2002, ale O.G. nr. 14/2003 și O.U.G.

nr. 102/1999 (aprobată prin Legea nr. 512/2002 și modificată prin Legea nr. 343/2004), precum și ale Ordinului ministrului sănătății și familiei nr. 726/2002; - că au fost apreciate greșit și incomplet probele administrate (înscrisurile din dosar), din care rezultă că la data emiterii celor două acte - certificatul și decizia - reclamanta suferea de o deficiență funcțională gravă, demență Alzheimer severă, care îi dădea dreptul la un asistent personal; - că motivarea instanței cuprinde susțineri contradictorii: pe de o parte se reține că este nevoie de supravegherea permanentă a reclamantei, pe de altă parte se respinge cererea de a beneficia de un asistent personal, deși se recunoaște că starea pacientei prezintă același deficit de atenție, memorie și intelect; - că instanța nu a examinat în concret și nu a enumerat actele medicale anexate, ci doar s-a referit la ele în mod generic, neobservând că tocmai din ele rezulta deficiența funcțională gravă a pacientei care justifica beneficiul însoțitorului personal; - că raportul de evaluare întocmit la data emiterii actelor contestate dovedește că reclamanta, la examenul medical, a acumulat doar 6 puncte din totalul de 30, sub punctajul de 9 puncte care dădea dreptul la un însoțitor personal; - că pe baza acelorași acte medicale pe care instanța a respins acțiunea, comisia de evaluare medicală a stabilit ulterior,

la 19 aprilie 2006, deficiența funcțională gravă a reclamantei și dreptul ei la un însoțitor personal; - că pârâtele nu au contestat actele medicale și ancheta socială depuse în cauză, din care rezultă că reclamanta necesită supraveghere permanentă, astfel încât soluția instanței, de respingere a cererii de recunoaștere a dreptului la un însoțitor personal, nu se justifică. Recursul nu se fondează. 1. Actele contestate în speță, deși sunt acte administrative de autoritate cu caracter individual, fiind, astfel, supuse controlului de legalitate întemeiat pe Legea nr. 554/2004, sunt emise de autorități specializate: comisii medicale care, în exercițiul atribuțiilor lor legale, efectuează o evaluare medicală.

Așa fiind, instanța, în exercițiul controlului de validitate a unor asemenea acte, are competența de a verifica numai: emiterea actului de către autoritatea competentă și în limitele competenței sale; respectarea condițiilor de formă și a procedurii prevăzute de lege; conformitatea actului cu conținutul legii și conformitatea sa cu scopul legii. Este evident, așadar, că instanța nu se poate substitui comisiilor medicale în aprecierea actelor medicale pe baza cărora acestea au stabilit un diagnostic și, ca urmare, nici nu poate efectua controlul de fond al diagnosticelor stabilite de comisii. 2. Ceea ce putea verifica instanța, iar în speță a și verificat, era existența în conținutul anchetei sociale a recomandării unui asistent personal pentru adultul cu handicap grav, conform Secțiunii a II-a art. 19 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 794/2002.

Or, în ancheta socială efectuată în speță o asemenea recomandare nu există. 3. Situația că, ulterior primei decizii, comisia medicală, pe baza acelorași acte medicale avute în vedere la emiterea ei, a stabilit printr-o nouă decizie dreptul reclamantei la un însoțitor personal reprezintă o inconsecvență de substanță care nu putea fi supusă controlului primei instanțe și nici sancționată de către aceasta, pentru motivele mai sus arătate (v. pct. 1). 4. Din aceleași motive de ordin principial privind limitele atribuțiilor puterii judecătorești, nu este relevantă în speță nici situația că pârâtele nu ar fi contestat actele depuse de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.L., prin curator P.V., împotriva sentinței civile nr. 113 din 31 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2006.