ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3955/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3955/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 113
din 31 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 22/CAF/2006,
a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de numita P.V., în calitate
de curator al reclamantei P.L., având ca obiect anularea deciziei de încadrare
în grad de handicap nr. 1355 din 4 aprilie 2005, emisă de Comisia Superioară de
Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți din cadrul
Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap de pe lângă Ministerul Muncii,
Solidarității Sociale și Familiei.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut în fapt: că numitei P.L. i s-a emis „ Certificatul de
încadrare în grad de handicap” nr. 22059 din 2 martie 2005, de către Comisia de
Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți din cadrul
Consiliului Județean Dolj, cu diagnosticul clinic de „demență Alzheimer” cu
gradul de handicap „grav”, iar în urma contestației sale, prin decizia atacată
în cauză s-a menținut acest grad de handicap, fără asistent personal.
A constatat instanța că,
pentru a stabili acest grad de handicap, Comisia a făcut aplicarea Ordinului
Ministrului Sănătății Familiei nr. 726/2002, potrivit căruia numai triada
simptomatologică „agnozie, apraxie și afazie” specifică demenței justifică supravegherea
permanentă, iar expertiza L.S.M. din 13 februarie 2006 a stabilit că pacienta nu prezintă această triadă patognomică, iar starea sa s-a concretizat
prin același deficit de atenție, memorie și intelect.
Ca urmare, a considerat
instanța că, în raport cu actele medicale emise ca urmare a expertizării
reclamantei, s-a dispus în mod corect încadrarea ei în gradul de handicap
„grav”, gradul I, fiind respectate dispozițiile art. 8 din Regulamentul din 9
august 2002 și Cap. II din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 726/2002.
A apreciat instanța ca
nefondată, critica reclamantei privind neexaminarea sa (medicală), ca urmare a
contestației la certificatul emis de Comisia județeană.
Cu privire la
nerecunoașterea beneficiului unui asistent personal, pe care solicitanta -
pacientă îl reclama ca legal, instanța a constatat că, potrivit art. 9 din
Regulament, este obligatorie ancheta socială care să ateste necesitatea unui
asistent personal, iar în speță ancheta nu stabilește această necesitate.
Împotriva acestei sentințe a
declarat în termen recursul de față, reclamanta, cererea fiind legal scutită de
plata taxei judiciare de timbru. În motivare sunt invocate în drept
dispozițiile art. 304 și 304
1
C. proc. civ., iar în fapt recurenta
susține următoarele argumente:
- că au fost încălcate
dispozițiile Legii nr. 519/2002, ale O.G. nr. 14/2003 și O.U.G. nr. 102/1999
(aprobată prin Legea nr. 512/2002 și modificată prin Legea nr. 343/2004),
precum și ale Ordinului ministrului sănătății și familiei nr. 726/2002;
- că au fost apreciate
greșit și incomplet probele administrate (înscrisurile din dosar), din care
rezultă că la data emiterii celor două acte - certificatul și decizia -
reclamanta suferea de o deficiență funcțională gravă, demență Alzheimer severă,
care îi dădea dreptul la un asistent personal;
- că motivarea instanței
cuprinde susțineri contradictorii: pe de o parte se reține că este nevoie de
supravegherea permanentă a reclamantei, pe de altă parte se respinge cererea de
a beneficia de un asistent personal, deși se recunoaște că starea pacientei prezintă
același deficit de atenție, memorie și intelect;
- că instanța nu a examinat
în concret și nu a enumerat actele medicale anexate, ci doar s-a referit la ele
în mod generic, neobservând că tocmai din ele rezulta deficiența funcțională
gravă a pacientei care justifica beneficiul însoțitorului personal;
- că raportul de evaluare
întocmit la data emiterii actelor contestate dovedește că reclamanta, la
examenul medical, a acumulat doar 6 puncte din totalul de 30, sub punctajul de
9 puncte care dădea dreptul la un însoțitor personal;
- că pe baza acelorași acte
medicale pe care instanța a respins acțiunea, comisia de evaluare medicală a
stabilit ulterior, la 19 aprilie 2006, deficiența funcțională gravă a
reclamantei și dreptul ei la un însoțitor personal;
- că pârâtele nu au
contestat actele medicale și ancheta socială depuse în cauză, din care rezultă
că reclamanta necesită supraveghere permanentă, astfel încât soluția instanței,
de respingere a cererii de recunoaștere a dreptului la un însoțitor personal,
nu se justifică.
Recursul nu se fondează.
Actele contestate în
speță, deși sunt acte administrative de autoritate cu caracter individual,
fiind, astfel, supuse controlului de legalitate întemeiat pe Legea nr. 554/2004,
sunt emise de autorități specializate: comisii medicale care, în exercițiul
atribuțiilor lor legale, efectuează o evaluare medicală.
Așa fiind, instanța, în
exercițiul controlului de validitate a unor asemenea acte, are competența de a
verifica numai: emiterea actului de către autoritatea competentă și în limitele
competenței sale; respectarea condițiilor de formă și a procedurii prevăzute de
lege; conformitatea actului cu conținutul legii și conformitatea sa cu scopul
legii.
Este evident, așadar, că
instanța nu se poate substitui comisiilor medicale în aprecierea actelor
medicale pe baza cărora acestea au stabilit un diagnostic și, ca urmare, nici
nu poate efectua controlul de fond al diagnosticelor stabilite de comisii.
Ceea ce putea verifica
instanța, iar în speță a și verificat, era existența în conținutul anchetei
sociale a recomandării unui asistent personal pentru adultul cu handicap grav,
conform Secțiunii a II-a art. 19 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății și
familiei nr. 794/2002.
Or, în ancheta socială
efectuată în speță o asemenea recomandare nu există.
Situația că, ulterior
primei decizii, comisia medicală, pe baza acelorași acte medicale avute în
vedere la emiterea ei, a stabilit printr-o nouă decizie dreptul reclamantei la
un însoțitor personal reprezintă o inconsecvență de substanță care nu putea fi
supusă controlului primei instanțe și nici sancționată de către aceasta, pentru
motivele mai sus arătate (v. pct. 1).
Din aceleași motive de
ordin principial privind limitele atribuțiilor puterii judecătorești, nu este
relevantă în speță nici situația că pârâtele nu ar fi contestat actele depuse
de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de P.L., prin curator P.V., împotriva sentinței civile nr. 113 din 31 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 noiembrie 2006.