ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1943/2006

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 mai 2005, SC H.M. SA Miercurea Ciuc a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, să emită actul administrativ fiscal, constând într-o decizie de admitere a contestației administrative, astfel cum a fost formulată și înregistrată sub nr. 2890 din 10 februarie 2005 și în consecință, obligarea organului fiscal competent, la restituirea sumei de 3.854.837.608 lei, plătită de reclamantă, fără să existe un titlu de creanță, în vederea evitării executării silite. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei, la plata sumei de 416.322.462 lei, reprezentând dobânzi, începând cu 12 noiembrie 2004, precum și la plata de daune morale, în sumă fixă de 385.483.761 lei, reprezentând 10%, calculată asupra sumei de 3.854.837.608 lei, sumă cerută spre restituire.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că Agenția Națională de Administrare Fiscală refuză nejustificat a răspunde în termen legal, contestației sale administrative (plângere prealabilă, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004), înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, organ care, potrivit art. 176 C. proc. fisc., era obligat să transmită contestația, la Agenția Națională de Administrare Fiscală, spre competentă soluționare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1071 din 2 iunie 2005, a admis excepția de necompetență materială invocată de pârât, reținând, pe de o parte, că în cauză se aplică norma specială, respectiv art. 178 C. proc.

fisc., referitoare la stabilirea competenței materiale, în raport cu suma contestată. Cum în cauză, cuantumul acesteia este sub 5 miliarde de lei, competența de soluționare a contestației administrative revine - reține instanța de fond, Direcției Generale a Finanțelor Publice Harghita, iar competența materială și teritorială de verificare a soluției date de autoritatea fiscală teritorială, revine Tribunalului Harghita, secția de contencios administrativ. Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitate procesuală activă, întrucât nu are competența, potrivit legii, să soluționeze contestația reclamantei și să emită decizie, nefiind un organ ierarhic superior, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În baza considerentelor mai sus arătate și a dispozițiilor art. 158 și 159 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Harghita, secția de contencios administrativ. Prin decizia nr. 4600 din 28 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul declarat de SC H.M. SA Miercurea Ciuc împotriva sentinței nr. 1071 din 2 iunie 2005, ca nefondat, reținând, în esență, că în cauză sunt aplicabile normele speciale, respectiv dispozițiilor art. 174 pct. 2 și art. 178 C. proc. fisc. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, SC H.M. SA Miercurea Ciuc, invocând dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor sale, contestatoarea susține că instanța de recurs a apreciat greșit motivele de recurs, iar decizia adoptată este rezultatul unei greșeli de interpretare a normelor legale în materie. Recurenta mai susține și că instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate de recurentă și astfel, decizia atacată este dată fără respectarea prevederilor legale, impunându-se anularea acesteia. Greșeala instanței de recurs, în opinia contestatoarei, provine din considerarea cererii sale introduse la Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, ca o contestație împotriva unui titlu de creanță, în cazul căreia se aplică plafonul de 5 miliarde lei, la stabilirea competenței, deși această cerere nu era o contestație împotriva unui titlu de creanță, ci o cerere introdusă în baza dispozițiilor art. 112 C. proc.

fisc., respectiv o cerere de restituire a sumei de 3,8 miliarde lei plătită fără existența unui titlu de creanță, cerere la care Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita nu a răspuns, iar Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca organ ierarhic superior, nu a emis actul administrativ fiscal. Prealabil analizării pe fond a contestației în anulare, în baza dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., urmează a se analiza excepțiile invocate, respectiv tardivitatea și inadmisibilitatea contestației. Cu privire la excepția tardivității formulării contestației în anulare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la termenul de 15 zile, întrucât, chiar dacă hotărârea atacată este irevocabilă și nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, nu există certitudinea datei la care contestatorul a luat cunoștință de decizia atacată.

Faptul că acesta a fost prezent la dezbaterile din 28 septembrie 2005, nu constituie dovada prezenței acestuia și la pronunțarea deciziei, câtă vreme nu s-a făcut o astfel de mențiune în hotărâre. Prin urmare, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 319 alin. (2) teza ultimă, potrivit cărora contestația în anulare este formulată în termenul de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Cu privire la excepția inadmisibilității contestației în anulare, pe motiv că aceasta nu evocă fondul, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, reținând, în esență, că această condiție reprezintă condiția minimă de admisibilitate în cazul revizuirii prevăzute de art. 322 C. proc.

civ., iar nu a cererii formulate în baza art. 318 din același cod. Prin urmare, respingând cele două excepții, Înalta Curte urmează a examina contestația în anulare din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare, ca o cale de atac extraordinară de retractare, poate fi exercitată asupra hotărârilor instanțelor de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Așadar, prima ipoteză are în vedere erori materiale evidente, esențiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând a fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Prin urmare, legiuitorul nu a urmărit ca prin această cale extraordinară de atac de retractare să deschidă părților, calea recursului la recurs. Chiar dacă un motiv de recurs invocat ar fi fost greșit interpretat, aceasta ar constitui o greșeală de judecată, or, pe calea contestației în anulare nu pot fi îndreptate, astfel cum s-a arătat, eventuale greșeli de judecată. Referitor la pretinsa omisiune a cercetării tuturor motivelor de modificare invocate în recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că societatea nu a arătat în concret care motive au fost omise. Pe de altă parte, se constată că instanța de recurs a avut în vedere toate motivele de recurs. De altfel, omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat criticile și susținerile formulate de recurent, mai ales când acestea nu sunt corect, legal și logic structurate.

Prin urmare, constatându-se că nici unul din motivele contestației în anulare nu pot fi primite, se va respinge cererea formulată, în baza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC H.M. SA Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 4600 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2006.