ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9120/2006

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea dedusă judecății la 13 august 2002, reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA București cerând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare al dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274 din 9 august 1994, în limita cotei sale de 15% din terenul în suprafață de 1336 mp situat în București, invocând incidența art. 948, art. 966, art. 968 și urm. C. civ. și art. 46 și art. 51 din Legea nr. 10/2001. În motivarea cererii reclamantul a susținut că atât terenul mai sus arătat cât și construcțiile edificate pe acestea, Fabrica de pălării, proprietatea indiviză a mamei sale, C.C., pentru cote indicate, au fost preluate de stat, în mod abuziv, prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Prin cererea „modificatoare și completatoare” formulată la primul termen de judecată, reclamantul a cerut obligarea și a pârâtei D.S. SA să îi restituie în natură terenul situat la adresa indicată în cererea dedusă inițial judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În motivarea cererii reclamantul a arătat că deși a notificat Primăriei Municipiului București cererea de restituire și deși termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 și art. 24 din lege în care acesta avea obligația să o soluționeze a expirat până la această dată nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 550 din 31 ianuarie 2003, Judecătoria sectorului 4 București, constatând că este investită cu judecata unei acțiuni în restituirea unui imobil preluat în mod abuziv de stat, formulată în baza Legii nr.10/2001, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din lege și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin cererea „precizatoare” formulată la 21 octombrie 2004, reclamantul a arătat că înțelege să solicite ca în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC D. SA și Banca Comercială Română SA să se constatare nulitatea absolută a deciziei nr. 405/1984 prin care imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul Întreprinderii de Încălțăminte P., a certificatului de atestare al dreptului de proprietate M03 nr. 1274/1994 precum și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 607 din 11 aprilie 1996 și sub nr. 3272/2001 motivat de faptul că, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, statul nu deținea un titlu valabil pentru a putea dispune înstrăinarea imobilului, invocând în justificarea cererii sale și dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din 19 decembrie 2003, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că moștenitorii persoanei deposedate abuziv de stat au calitatea de a formula acțiune în procedura Legii nr. 10/2001, excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că reclamantul a formulat cererile de constatare a nulității actelor de înstrăinare în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarilor, constatând că dreptul de reprezentare a fost dat prin procura nr. 1422/2001. Prin sentința civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca fiind prematur formulat, capătul de cerere prin care reclamantul solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin aceeași sentință, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamantul solicita constatarea nulității actelor de înstrăinare. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamantul a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 în sensul că a notificat pretențiile sale Primăriei Municipiului București care însă, analizând actele doveditoare, a dispus transmiterea notificării A.P.A.P.S., instituție care urmează să emită o dispoziție privind măsurile reparatorii la care este îndreptățit (fila 93). Ca atare, cum procedura administrativă nu a fost finalizată, tribunalul a apreciat că în raport de dispozițiile art. 109 alin. (2) și art. 21 din Legea nr. 10/2001 se impune respingerea cererii în reparație dedusă judecății de reclamant ca prematur formulată.

Totodată, tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin care se reglementează condițiile în care poate fi declarată nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a imobilelor care cad în sfera de aplicare a acestui act normativ nu sunt incidente în cazul „unui certificat de atestare a dreptului de proprietate” dat fiind că acesta nu reprezintă „un act juridic de înstrăinare” și nici cu privire la „deciziile administrative” prin care s-a transmis doar un drept de administrare asupra imobilului. Referitor la cele două „contracte de vânzare-cumpărare” contestate de reclamant, tribunalul a apreciat că atâta timp cât acesta nu a dovedit că SC P. SA ar fi făcut obiectul unei proceduri de privatizare realizată cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv că aceste contracte ar fi afectate de clauze de nevalabilitate ori că părțile ar fi fost de rea-credință la momentul încheierii, nu se poate constata nulitatea lor absolută.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1429 din 28 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant și a anulat, în parte, sentința tribunalului în sensul căi a trimis cererea având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 607/1996 și nr. 3272/2001 spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 4 București iar cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274/1994 spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Prin aceiași decizie, instanța de apel a păstrat dispoziția de respingere ca prematur formulată a cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că reclamantul a formulat o cerere cu un obiect multiplu care atrage competența materială a mai multor instanțe deoarece toate capetele de cerere au caracter principal, caz în care nu pot fi soluționate împreună, nefiind incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că tribunalul era competent să judece, în primă instanță, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, doar cererea de restituire a bunului, insă numai ca „instanță de control a fazei administrative”, caz în care, cum reclamantul nu a finalizat această procedură, în mod corect, această cerere a fost respinsă ca fiind prematur formulată.

Totodată, instanța apel a reținut că tribunalul nu avea competența să judece, în primă instanță, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind irelevant faptul că reclamantul invocă drept temei juridic și dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a dovedit că valoarea imobilului în litigiu ar fi mai mare de 1 miliard de lei, caz în care competență de judecată aparține judecătoriei. Referitor la cererea având ca obiect constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274/1994, instanța de apel a reținut că aceasta este dată în competența exclusivă a instanței de contencios administrativ, caz în care, cum actul este emis de o autoritate centrală, această competență aparține curții de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidente art. 304 pct. 5, 6, 7, și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul susține că prin disjungerea „dosarului în trei cauze diferite”, instanța de apel i-a agravat situația juridică în propria cale de atac și a pronunțat un plus petita , adică a dat mai mult decât s-a cerut, problema necompetenței materiale a tribunalului nefiind invocată nici prin cererea de apel și nici din oficiu de instanță, regăsindu-se pentru prima oară în considerentele deciziei. Totodată recurentul susține că în justificarea soluției adoptate instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 3 pct. 1 și art. 17 C. proc.

civ., în realitate, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea la data declarării recursului) competența de a judeca în primă instanță atât cererea de restituire a imobilului cât și cererile de constatare a nulității actelor de înstrăinare ale acestuia, inclusiv a certificatului de atestare revenind secției civile a tribunalului. Recurentul critică decizia și cât privește reținerea de către instanțele de fond a excepției prematurității cererii principale, formulată în procedura Legii nr. 10/2001, contrar practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat prin numeroase decizii de speță că în cazul în care persoana notificată refuză să soluționeze cererea, adică să emită o dispoziție cu privire la pretențiile care i-au fost notificate în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, persoana îndreptățită se poate adresa cu acțiune în justiție fără a i se putea opune excepția prematurității.

Cum, în speță, termenul menționat a fost depășit cu mai mult de 4 ani, recurentul apreciază ca fiind greșită soluția de respingere a acțiunii principale pe care a dedus-o judecății pe motiv de prematuritate.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, cu privire la anumite imobile preluate de stat anterior anului 1989 s-a instituit o reglementare specială în cadrul căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica pretențiile, reglementare cuprinzând și dispoziții procedurale, inclusiv cu privire la competența materială a instanțelor judecătorești, anume reglementarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Din cuprinsul reglementării menționate [art. 26 alin. (3), art. 30 alin. (2)] ca, de altminteri, și din cuprinsul celei prevăzute în Legea nr. 247/2005 [art. 2 alin. (1), art. 3], act normativ prin care se reglementează aspecte în legătură cu aplicarea Legii nr. 10/2001, rezultă că în această materie competența de a soluționa, în primă instanță, cererile formulate de persoanele pretins îndreptățite la restituire în natură ori la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în modalitățile prevăzute de art. 2 din lege aparține secțiilor civile ale tribunalelor.

Mai întâi, este de menționat că în caz de nesoluționare de către entitățile deținătoare a notificărilor care le sunt adresate de către persoanele îndreptățite în termenele prevăzute de acest act normativ, în mod firesc acestea din urmă pot formula cerere în justiție pentru a obține recunoașterea drepturilor pretinse. În acest caz, competența materială de soluționare a unor astfel de cereri în primă instanță aparține tot tribunalului, dat fiind că fundamentul dreptului a cărui valorificare se tinde îl constituie dispozițiile aceluiași act normativ, Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun. În acest context al analizei este de menționat că soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competențe materiale diferite în funcție de atitudinea entității notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziție motivată.

De altminteri, nici nu este în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze pentru recunoașterea dreptului lor la despăgubire conferit prin această lege de reparație unor instanțe judecătorești diferite după cum entitățile pe care le-au notificat au emis, sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită decizia sau, după caz, dispoziția motivată. Totodată, este de menționat că p rocedura administrativă prevăzută de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001 este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege nu se constituie într-un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptățită, în astfel de situații nefiind incidentă excepția prematurității cererii dedusă judecății, astfel cum greșit au reținut instanțele de fond.

Mai apoi, este de menționat că în cazul în care imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost înstrăinate unor terți dobânditori, persoanele îndreptățite pot cere și anularea actelor juridice de înstrăinare, demers care nu numai că este îngăduit, dar este chiar reglementat, în mod expres, prin prevederile art. 45 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 247/2005. Astfel de cereri, în măsura în care sunt formulate deodată cu cererea de restituire în natură a nemișcătorului în procedura Legii nr. 10/2001, sunt tot în competența secției civile a tribunalului.

Soluția se impune pentru de rațiuni de judecată unitară întrucât între cele două cereri este o strânsă legătură, caz în care, dată fiind norma de competența absolută prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituită cu privire la cererile de restituire ori de acordare de măsuri reparatorii referitoare la această categorie de imobile aceasta se aplică și în ceea ce privesc cererile în anularea actelor de înstrăinare a unor astfel de imobile, operând o prorogare de competență în favoarea tribunalului ca primă instanță. Din economia reglementării cuprinse în art. 45 alin. (4) și (5) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența acestui act normativ constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție are o înrâurire covârșitoare asupra pretențiilor formulate de persoanele îndreptățite cu privire la astfel de imobile.

În acest context al analizei, este de menționat că prin dispozițiile art. 45 din lege legiuitorul nu a restrâns sfera actelor juridice pentru care instituie sancțiunea nulității doar la anumite categorii de acte translative de proprietate ci a înțeles să trimită spre verificare instanței de judecată toate „actele juridice de înstrăinare”, înțelegând prin aceasta orice fel de act juridic, unilateral sau bilateral, care a avut ca efect „înstrăinarea”, adică trecerea imobilului din stăpânirea statului în stăpânirea altcuiva, respectiv alienarea dreptului de proprietate de către stat.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, se impune a se constata că în cazul în care persoanele îndreptățite formulează deodată atât cerere în nulitatea actelor de înstrăinare cât și cerere prin care se solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii acestea se soluționează împreună, în ordinea mai sus arătată, de aceiași instanță, jurisdicția de fond pornind de la tribunal. Or, în speță, necontestat imobilul în litigiu, preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare de asigurări, miniere și de transporturi, se încadrează în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantul a declanșat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin notificarea pretențiilor sale, sub nr. 1283/2001, entității deținătoare a bunului, litigiul cade în sfera de aplicare a acestui act normativ, anume al Legii nr. 10/2001. Or, atâta timp cât entitatea deținătoare nu a răspuns în termenul prevăzut de lege cererii notificată de reclamant în cauză nu era incidentă excepția prematurității, caz în care, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa decizia recurată precum și sentința tribunalului cu trimiterea cauzei la aceiași instanță pentru reluarea judecății.

Având în vedere că atât cererea în retrocedare a imobilului cât și cererile în anularea actelor de înstrăinare au fost deduse judecății deodată caz în care, pentru considerentele arătate, ambele sunt în competența de primă instanță a tribunalului, Înalta Curte, având în vedere caracterul prejudicial al cererii în anularea actelor de înstrăinare și dat fiind efectul soluției ce se va pronunța cu privire la aceasta asupra soluției ce se va da asupra cererii în retrocedare formulată de reclamant, urmează a casa hotărârile date de instanțele de fond și sub aspectul soluțiilor pronunțare cu privire la petitul privind constatarea nulității actelor de înstrăinare și va trimite cauza pentru reluarea judecății, cu privire la toate capetele de cerere deduse judecății în ordinea mai sus arătată, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta C.T. împotriva deciziei 1429 din 28 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia menționată precum și sentința civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și trimite cauza pentru reluarea judecății la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2006.