ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9120/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9120/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față,

constată:

Prin cererea dedusă judecății la 13

august 2002, reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA București

cerând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare al

dreptului de proprietate seria M03 nr. 1274 din 9 august 1994, în limita cotei

sale de 15% din terenul în suprafață de 1336 mp situat în București, invocând

incidența art. 948, art. 966, art. 968 și urm. C. civ. și art. 46 și art. 51

din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamantul a

susținut că atât terenul mai sus arătat cât și construcțiile edificate pe

acestea, Fabrica de pălării, proprietatea indiviză a mamei sale, C.C., pentru

cote indicate, au fost preluate de stat, în mod abuziv, prin naționalizare, în

baza Legii nr. 119/1948.

Prin cererea „modificatoare și

completatoare” formulată la primul termen de judecată, reclamantul a cerut

obligarea și a pârâtei D.S. SA să îi restituie în natură terenul situat la

adresa indicată în cererea dedusă inițial judecății, în conformitate cu

dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că deși a notificat Primăriei Municipiului București cererea de

restituire și deși termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 și art. 24 din

lege în care acesta avea obligația să o soluționeze a expirat până la această

dată nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 550 din 31

ianuarie 2003, Judecătoria sectorului 4 București, constatând că este investită

cu judecata unei acțiuni în restituirea unui imobil preluat în mod abuziv de

stat, formulată în baza Legii nr.10/2001, în conformitate cu dispozițiile art.

24 alin. (1) din lege și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin cererea „precizatoare”

formulată la 21 octombrie 2004, reclamantul a arătat că înțelege să solicite ca

în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC D. SA și Banca Comercială Română SA

să se constatare nulitatea absolută a deciziei nr. 405/1984 prin care imobilul

în litigiu a trecut în patrimoniul Întreprinderii de Încălțăminte P., a

certificatului de atestare al dreptului de proprietate M03 nr. 1274/1994 precum

și a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 607 din 11 aprilie

1996 și sub nr. 3272/2001 motivat de faptul că, în raport de dispozițiile art.

1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, statul nu deținea un titlu valabil pentru a

putea dispune înstrăinarea imobilului, invocând în justificarea cererii sale și

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din 19

decembrie 2003, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii, apreciind că moștenitorii persoanei deposedate

abuziv de stat au calitatea de a formula acțiune în procedura Legii nr.

10/2001, excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că reclamantul a

formulat cererile de constatare a nulității actelor de înstrăinare în termenul

prevăzut de Legea nr.10/2001 și excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant a mandatarilor, constatând că dreptul de reprezentare a fost dat

prin procura nr. 1422/2001.

Prin sentința civilă nr. 52 din 21

ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca fiind

prematur formulat, capătul de cerere prin care reclamantul solicită restituirea

în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin aceeași sentință, tribunalul a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamantul solicita

constatarea nulității actelor de înstrăinare.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că reclamantul a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21 din

Legea nr. 10/2001 în sensul că a notificat pretențiile sale Primăriei

Municipiului București care însă, analizând actele doveditoare, a dispus

transmiterea notificării A.P.A.P.S., instituție care urmează să emită o

dispoziție privind măsurile reparatorii la care este îndreptățit (fila 93).

Ca atare, cum procedura

administrativă nu a fost finalizată, tribunalul a apreciat că în raport de

dispozițiile art. 109 alin. (2) și art. 21 din Legea nr. 10/2001 se impune

respingerea cererii în reparație dedusă judecății de reclamant ca prematur

formulată.

Totodată, tribunalul a apreciat că

dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin care se reglementează

condițiile în care poate fi declarată nulitatea absolută a actelor de

înstrăinare a imobilelor care cad în sfera de aplicare a acestui act normativ

nu sunt incidente în cazul „unui certificat de atestare a dreptului de

proprietate” dat fiind că acesta nu reprezintă „un act juridic de înstrăinare”

și nici cu privire la „deciziile administrative” prin care s-a transmis doar un

drept de administrare asupra imobilului.

Referitor la cele două „contracte de

vânzare-cumpărare” contestate de reclamant, tribunalul a apreciat că atâta timp

cât acesta nu a dovedit că SC P. SA ar fi făcut obiectul unei proceduri de privatizare

realizată cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv că aceste contracte ar

fi afectate de clauze de nevalabilitate ori că părțile ar fi fost de

rea-credință la momentul încheierii, nu se poate constata nulitatea lor

absolută.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1429 din 28

octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamant și a anulat, în parte, sentința tribunalului în sensul

căi a trimis cererea având ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 607/1996 și nr. 3272/2001 spre competentă soluționare

Judecătoriei sectorului 4 București iar cererea având ca obiect constatarea nulității

absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr.

1274/1994 spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția

contencios administrativ.

Prin aceiași decizie, instanța de

apel a păstrat dispoziția de respingere ca prematur formulată a cererii de

restituire în natură a imobilului formulată de reclamant.

În motivarea hotărârii, instanța a

reținut că reclamantul a formulat o cerere cu un obiect multiplu care atrage

competența materială a mai multor instanțe deoarece toate capetele de cerere au

caracter principal, caz în care nu pot fi soluționate împreună, nefiind

incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat că

tribunalul era competent să judece, în primă instanță, conform art. 24 alin. (8)

din Legea nr. 10/2001, doar cererea de restituire a bunului, insă numai ca

„instanță de control a fazei administrative”, caz în care, cum reclamantul nu a

finalizat această procedură, în mod corect, această cerere a fost respinsă ca

fiind prematur formulată.

Totodată, instanța apel a reținut că

tribunalul nu avea competența să judece, în primă instanță, acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind

irelevant faptul că reclamantul invocă drept temei juridic și dispozițiile art.

46 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a dovedit că valoarea imobilului

în litigiu ar fi mai mare de 1 miliard de lei, caz în care competență de

judecată aparține judecătoriei.

Referitor la cererea având ca obiect

constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate

seria M03 nr. 1274/1994, instanța de apel a reținut că aceasta este dată în

competența exclusivă a instanței de contencios administrativ, caz în care, cum

actul este emis de o autoritate centrală, această competență aparține curții de

apel.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul invocând incidente art. 304 pct. 5, 6, 7, și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamantul

susține că prin disjungerea „dosarului în trei cauze diferite”, instanța de

apel i-a agravat situația juridică în propria cale de atac și a pronunțat un

plus

petita

, adică a dat mai mult decât s-a cerut, problema necompetenței

materiale a tribunalului nefiind invocată nici prin cererea de apel și nici din

oficiu de instanță, regăsindu-se pentru prima oară în considerentele deciziei.

Totodată

recurentul susține că în justificarea soluției adoptate instanța de apel a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 3 pct. 1 și art. 17 C. proc.

civ., în realitate, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea la

data declarării recursului) competența de a judeca în primă instanță atât

cererea de restituire a imobilului cât și cererile de constatare a nulității

actelor de înstrăinare ale acestuia, inclusiv a certificatului de atestare

revenind secției civile a tribunalului.

Recurentul critică decizia și cât

privește reținerea de către instanțele de fond a excepției prematurității

cererii principale, formulată în procedura Legii nr. 10/2001, contrar practicii

Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat prin numeroase decizii de

speță că în cazul în care persoana notificată refuză să soluționeze cererea,

adică să emită o dispoziție cu privire la pretențiile care i-au fost notificate

în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, persoana îndreptățită se poate

adresa cu acțiune în justiție fără a i se putea opune excepția prematurității.

Cum, în speță, termenul menționat a

fost depășit cu mai mult de 4 ani, recurentul apreciază ca fiind greșită

soluția de respingere a acțiunii principale pe care a dedus-o judecății pe

motiv de prematuritate.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, cu privire la anumite

imobile preluate de stat anterior anului 1989 s-a instituit o reglementare

specială în cadrul căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica

pretențiile, reglementare cuprinzând și dispoziții procedurale, inclusiv cu

privire la competența materială a instanțelor judecătorești, anume

reglementarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

Din cuprinsul reglementării

menționate [art. 26 alin. (3), art. 30 alin. (2)] ca, de altminteri, și din

cuprinsul celei prevăzute în Legea nr. 247/2005 [art. 2 alin. (1), art. 3], act

normativ prin care se reglementează aspecte în legătură cu aplicarea Legii nr.

10/2001, rezultă că în această materie competența de a soluționa, în primă

instanță, cererile formulate de persoanele pretins îndreptățite la restituire

în natură ori la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în

modalitățile prevăzute de art. 2 din lege aparține secțiilor civile ale

tribunalelor.

Mai întâi, este de menționat că în

caz de nesoluționare de către entitățile deținătoare a notificărilor care le

sunt adresate de către persoanele îndreptățite în termenele prevăzute de acest

act normativ, în mod firesc acestea din urmă pot formula cerere în justiție

pentru a obține recunoașterea drepturilor pretinse.

În acest caz, competența materială

de soluționare a unor astfel de cereri în primă instanță aparține tot

tribunalului, dat fiind că fundamentul dreptului a cărui valorificare se tinde

îl constituie dispozițiile aceluiași act normativ, Legea nr. 10/2001, lege

specială și derogatorie de la dreptul comun.

În acest context al analizei este de

menționat că soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001

nu poate atrage competențe materiale diferite în funcție de atitudinea

entității notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziție motivată. De

altminteri, nici nu este în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se

adreseze pentru recunoașterea dreptului lor la despăgubire conferit prin

această lege de reparație unor instanțe judecătorești diferite după cum

entitățile pe care le-au notificat au emis, sau, dimpotrivă, au omis ori au

refuzat să emită decizia sau, după caz, dispoziția motivată.

Totodată, este de menționat că p

rocedura administrativă

prevăzută de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001 este obligatorie însă

nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege nu

se constituie într-un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru

valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptățită, în astfel de

situații nefiind incidentă excepția prematurității cererii dedusă judecății,

astfel cum greșit au reținut instanțele de fond.

Mai apoi, este de menționat că în

cazul în care imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 au

fost înstrăinate unor terți dobânditori, persoanele îndreptățite pot cere și

anularea actelor juridice de înstrăinare, demers care nu numai că este

îngăduit, dar este chiar reglementat, în mod expres, prin prevederile art. 45

și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 247/2005.

Astfel de cereri, în măsura în care

sunt formulate deodată cu cererea de restituire în natură a nemișcătorului în

procedura Legii nr. 10/2001, sunt tot în competența secției civile a

tribunalului.

Soluția se impune pentru de rațiuni

de judecată unitară întrucât între cele două cereri este o strânsă legătură,

caz în care, dată fiind norma de competența absolută prevăzută de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 instituită cu privire la cererile de restituire ori

de acordare de măsuri reparatorii referitoare la această categorie de imobile

aceasta se aplică și în ceea ce privesc cererile în anularea actelor de

înstrăinare a unor astfel de imobile, operând o prorogare de competență în

favoarea tribunalului ca primă instanță.

Din economia reglementării cuprinse

în art. 45 alin. (4) și (5) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă

că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor care cad sub incidența acestui

act normativ constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție are o

înrâurire covârșitoare asupra pretențiilor formulate de persoanele îndreptățite

cu privire la astfel de imobile.

În acest context al analizei, este

de menționat că prin dispozițiile art. 45 din lege legiuitorul nu a restrâns

sfera actelor juridice pentru care instituie sancțiunea nulității doar la

anumite categorii de acte translative de proprietate ci a înțeles să trimită

spre verificare instanței de judecată toate „actele juridice de înstrăinare”,

înțelegând prin aceasta orice fel de act juridic, unilateral sau bilateral,

care a avut ca efect „înstrăinarea”, adică trecerea imobilului din stăpânirea

statului în stăpânirea altcuiva, respectiv alienarea dreptului de proprietate

de către stat.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, se impune a se constata că în cazul în care persoanele îndreptățite

formulează deodată atât cerere în nulitatea actelor de înstrăinare cât și

cerere prin care se solicită restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii acestea se soluționează împreună, în ordinea mai sus arătată, de

aceiași instanță, jurisdicția de fond pornind de la tribunal.

Or, în speță, necontestat imobilul

în litigiu, preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare de asigurări, miniere și de transporturi,

se încadrează în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în sensul art.

2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantul a declanșat

procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin notificarea

pretențiilor sale, sub nr. 1283/2001, entității deținătoare a bunului, litigiul

cade în sfera de aplicare a acestui act normativ, anume al Legii nr. 10/2001.

Or, atâta timp cât entitatea

deținătoare nu a răspuns în termenul prevăzut de lege cererii notificată de

reclamant în cauză nu era incidentă excepția prematurității, caz în care, în

baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a admite recursul, a casa decizia recurată precum și sentința

tribunalului cu trimiterea cauzei la aceiași instanță pentru reluarea

judecății.

Având în vedere că atât cererea în

retrocedare a imobilului cât și cererile în anularea actelor de înstrăinare au

fost deduse judecății deodată caz în care, pentru considerentele arătate,

ambele sunt în competența de primă instanță a tribunalului, Înalta Curte, având

în vedere caracterul prejudicial al cererii în anularea actelor de înstrăinare

și dat fiind efectul soluției ce se va pronunța cu privire la aceasta asupra

soluției ce se va da asupra cererii în retrocedare formulată de reclamant,

urmează a casa hotărârile date de instanțele de fond și sub aspectul soluțiilor

pronunțare cu privire la petitul privind constatarea nulității actelor de

înstrăinare și va trimite cauza pentru reluarea judecății, cu privire la toate

capetele de cerere deduse judecății în ordinea mai sus arătată, aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta C.T. împotriva deciziei 1429 din 28 octombrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia menționată precum și

sentința civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a

VI-a civilă, și trimite cauza pentru reluarea judecății la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

9 noiembrie 2006.