Efstathiou și alții împotriva Greciei

Cauza are la origine o cerere (nr. 36998/02) care a fost depusă împotriva Republicii Elene de cinci cetățeni ai acestui stat («reclamații»), ale căror nume sunt menționate în anexă, care s-au adresat Curții pe 7 octombrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției europene de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamații sunt reprezentați de doamnele T. Sigalas și E. Tsantis, avocați la baroul din Pireu. Guvernul elen («Guvernul») este reprezentat de delegații agentului său, domnii V. Kyriazopoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului, și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Pe 16 martie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului problematica referitoare la dreptul de acces la o instanță judecătorească și eficacitatea recursului în casație. În temeiul articolului 29 § 3 al Convenției, a hotărât că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

Pe 30 aprilie 1996, întreprinderea respectivă a încheiat contractele lor de muncă, cu motivul că au împlinit vârsta necesară pentru pensionare. În special, EYDAP a constatat că reclamații au atins vârsta limită de cincizeci și opt ani și aveau în plus treizeci și cinci de ani de serviciu în conturi.

Pe 29 iulie 1996, reclamații au sesizat tribunalul de prim grad din Atena cu o acțiune care urmărește anularea pensionării lor și reintegrarea lor în întreprindere. Au expus mai multe argumente pentru sprijinirea pretențiilor lor, și anume că pensionarea lor ar fi trebuit să intervină la vârsta de șaizeci și cinci ani.

Pe 19 iunie 1997, tribunalul de prim grad din Atena a admis acțiunea reclamații (sentința nr. 1768/1997).

Pe 10 noiembrie 1997, EYDAP a făcut apel.

Pe 9 februarie 1999, curtea de apel din Atena a confirmat decizia tribunalului de prim grad în ceea ce privește faptul că reclamații trebuiau pensionați la vârsta de șaizeci și cinci de ani și nu de la cincizeci și opt ani.

Pe 22 aprilie 1999, EYDAP a depus recurs în casație. A expus un singur motiv de casație bazat pe aprecierea eronată de către curtea de apel a legii care trebuia aplicată în cauza respectivă.

Pe 18 ianuarie 2000, Curtea de Casație a admis recursul și a trimis cauza din nou la curtea de apel din Atena. În special, Curtea de Casație a admis că curtea de apel nu aplicase legea relevantă în cauza respectivă. A concluzionat că legea aplicată de curtea de apel fusese abrogată prin legislație mai recentă care prevedea pensionarea după treizeci și cinci de ani de serviciu (hotărârea nr. 93/2000).

Pe 18 septembrie 2000, curtea de apel din Atena a respins acțiunea reclamații (sentința nr. 7401/2000).

Pe 4 decembrie 2000, reclamații, reprezentați de un avocat, au depus recurs în casație împotriva sentinței nr. 7401/2000 a curții de apel din Atena. Recursul lor în casație de cincizeci de pagini era structurat în felul următor: în prima parte, intitulată «istoric», reclamații relatau faptele cauzei și evoluția dosarului lor în instanțele interne. În particular, exponeau că la momentul pensionării lor, au împlinit vârsta de cincizeci și opt ani și aveau treizeci și cinci de ani de serviciu. În a doua parte, intitulată «considerentele sentinței atacate», exponeau motivele pe care se baza curtea de apel pentru respingerea acțiunii lor. În a treia și ultima parte a recursului, reclamații dezvoltau nouă motive de casație. Primele cinci atacau, pe de o parte, interpretarea legislației în cauză făcută de curtea de apel în lumina concluziilor hotărârii nr. 93/2000 a Curții de Casație. Pe de altă parte, aceste motive aveau scopul de a stabili că curtea de apel efectuase o apreciere eronată a legislației care reglementează pensionarea lor. În particular, reclamații susțineau că dispoziția aplicată de curtea de apel încălca alte dispoziții legislative sau constituționale, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1. Motivele rămase contestau motivarea sentinței atacate și modul în care curtea de apel administrase probele. Sentința atacată era anexată recursului în casație.

Pe 9 aprilie 2002, Curtea de Casație a respins recursul. Primele cinci motive de drept avansate de reclamații au fost declarate inadmisibile pe motiv că reclamații nu precizaseră în recursul lor circumstanțele de fapt pe baza cărora curtea de apel respingea apelul lor. În particular, Curtea de Casație judecă în felul următor: «Conform articolelor 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 și 578 din Codul de procedură civilă, atunci când acțiunea în justiție a fost judecată cu sau fără temei, nu este suficient ca persoana interesată să-și expună în recursul în casație versiunea cu privire la faptele cauzei, dispoziții ale căror violare se pretinde, semnificația pe care o dă demandantul acestor dispoziții și concluzia care, presupus, este eronată și la care a ajuns instanța. Cel mult, ceea ce instanța inferioară a admis în substanță, și anume faptele pe baza cărora această instanță și-a întemeiat concluzia cu privire la fondul cauzei, trebuie prezentate în mod complet și clar. În caz contrar, temeinicia motivelor de casație nu poate fi stabilită, în măsura în care acestea nu reiese din conținutul recursului (...). [În cazul de față,] demandații nu au relatat în recursul lor în casație ceea ce curtea de apel acceptase în substanță, și anume faptele pe baza cărora aceasta și-a întemeiat judecata considerată eronată, în timp ce prezintă pe scurt în același recurs faptele cauzei, concluziile finale ale instanței [inferioare] cu privire la partea juridică și faptică a procesului, precum și punctele lor de vedere asupra interpretării dispoziții relevante și faptelor cauzei. Rezultă că nu este posibil să se examineze și să se stabilească motivele de drept sus-menționate pe baza conținutului recursului în casație și că acestea trebuie respinse ca vagi.»

Celelalte motive de drept au fost respinse fie ca inadmisibile, fie ca nefondate (hotărârea nr. 657/2002). II.

Conform jurisprudenței Curții de Casație, recursul în casație trebuie să precizeze care este regula de substanță care a fost încălcată, în ce constă eroarea juridică, cu alte cuvinte unde se găsește încălcarea în interpretarea sau aplicarea regulei în cauză, și trebuie de asemenea să conțină expunerea faptelor pe baza cărora curtea de apel a respins recursul (Curtea de Casație, nr. 372/2002, 388/2002).

Reclamații se plâng că respingerea de către Curtea de Casație a unor motive de drept din raționaminte formaliste a încălcat dreptul lor de acces la o instanță judecătorească, cum este prevăzut de art. 6 §§ 1 și 2 al Convenției. Curtea va examina această problemă din unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, singura dispoziție relevantă în cauza respectivă. Aceasta este redactată în felul următor: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de ordin civil (...)» 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această problemă nu este în mod evident neîntemeiată conform articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea constată de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. 2. Privind fondul a. Argumentele părților

Guvernul afirmă că Curtea de Casație nu acționează în calitate de a treia instanță judecătorească. Sarcina sa nu constă în reexaminarea faptelor cauzei ci în aprecierea legalității sentinței atacate. Guvernul subliniază că, în cauza de față, Curtea de Casație a aplicat pur și simplu jurisprudența sa constantă privind condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație. În particular, conform acestei jurisprudențe, atunci când apelul este respins ca nefondat, și anume după administrarea probelor de către instanța inferioară, instanța supremă cere ca persoana interesată să relate în recursul în casație faptele cauzei cum fuseseră acceptate de instanța inferioară. Pentru Guvern, această expunere este indispensabilă pentru ca Curtea de Casație să poată, ulterior, exercita controlul asupra interpretării unei reguli de drept de către instanța inferioară.

Guvernul consideră rezonabil că demandantul în casație să fie obligat să prezinte faptele cauzei cum au fost stabilite de curtea de apel după administrarea probelor. În caz contrar, ar aparține Curții de Casație să caute ea însăși faptele cauzei care au condus curtea de apel la o interpretare eronată a dreptului intern.

În orice caz, Guvernul argumentează că, chiar dacă motivele de drept în cauză ar fi fost declarate admisibile, le-ar fi fost sortat eșecul. Într-adevăr, Curtea de Casație interpretase deja, în hotărârea sa nr. 93/2000, dispoziții menționate în primele cinci motive de casație. Prin urmare, Curtea de Casație le-ar fi respins din nou, pentru că ar fi adoptat din nou același raționament.

Reclamații contravin spunând că prin primele cinci motive de drept, nu contestau modul în care curtea de apel apreciase faptele cauzei în raport cu dispoziții aplicate. Dimpotrivă, problemele lor vizau direct felul în care curtea de apel interpretase dreptul aplicat. Prin urmare, integrarea în recursul în casație a faptelor cauzei cum fuseseră acceptate de curtea de apel nu era indispensabilă pentru examinarea primelor cinci motive în casație. În orice caz, reclamații afirmă că relataseră în recursul lor în casație atât faptele cauzei cât și motivele reținute de curtea de apel pentru ca Curtea de Casație să exercite controlul ei judecătoresc. b. Aprecierea Curții i. Principii generale

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia nu are sarcina de a înlocui instanțele interne. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De asemenea, «dreptul la o instanță judecătorească», al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece apelează prin natura sa la reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil în modul sau în punctul în care dreptul acestuia la o instanță judecătorească este afectat în esența sa; în plus, ele se conciliază cu art. 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998–I, p. 290, § 34). Într-adevăr, dreptul de acces la o instanță judecătorească este afectat atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurilor siguranței juridice și administrării corecte a justiției și constituie un fel de barieră care împiedică justiciabilul să-și vadă litigiul tranșat pe fond de instanța competentă.

Curtea reamintește de asemenea că art. 6 al Convenției nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în special, Delcourt c. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă asemenea instanțe există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate, în special în ceea ce privește asigurarea părților cu proces de un drept efectiv de acces la instanțe judecătorești pentru hotărârile referitoare la «drepturile și obligațiile de ordin civil» (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2956, § 37). De asemenea, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță judecătorească recunoscut de art. 6 § 1 al Convenției depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luate în considerare întregul proces din ordinea juridică internă și rolul jucat în acesta de Curtea supremă, condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în final că reglementarea relativă la formalități pentru a forma un recurs urmărește să asigure administrația corecă a justiției și respectul, în particular, al principiului siguranței juridice. Cu toate acestea, persoanele interesate trebuie să se poată aștepta ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Până acum, Curtea a concluzionat în mai multe rânduri că aplicarea de către instanțele interne a formalităților ce trebuie respectate pentru a forma un recurs este susceptibilă de a încălca dreptul de acces la o instanță judecătorească. Aceasta se întâmplă atunci când interpretarea prea formalistă a legalității ordinare făcută de o instanță împiedică, de fapt, examinarea pe fond a recursului exercitat de persoana interesată (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX). Aceasta fiind spus, Curtea a admis deja că condițiile de admisibilitate ale unui recurs în casație puteau fi mai riguroase decât pentru un apel (Běleš și alții c. Republica Cehă, citat, § 62). ii. Aplicarea în cazul de față a principiilor sus-menționate

În cazul de față, sarcina Curții constă în examinarea dacă motivul pentru care Curtea de Casație respingea primele cinci motive de casație a privat, de fapt, reclamații de dreptul lor de a vedea cauza judecată pe fond. Pentru a face acest lucru, Curtea va examina proporționalitatea limitării impuse în raport cu cerințele siguranței juridice și administrării corecte a justiției.

În primul rând, Curtea constată că regula aplicată de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra caracterului admisibil al motivelor în cauză este o construcție jurisprudențială; nu decurge dintr-o dispoziție procedurală specifică ci, în schimb, din combinația a patru articole din Codul de procedură civilă. Pe scurt, instanța supremă fixează în materie o condiție de admisibilitate care se referă la caracterul vag sau nu al motivelor de casație.

Cu toate acestea, regula jurisprudențială această respectă, în general, cerințele siguranței juridice și administrării corecte a justiției; atunci când demandantul în casație reprașează curții de apel o apreciere eronată a faptelor cauzei în raport cu regula juridică aplicată, pare rezonabil a se cere ca acesta să relate în recursul în casație faptele relevante cum fuseseră admise de curtea de apel. În caz contrar, instanța supremă nu ar fi în niciun fel în măsură să-și exercite controlul de anulare asupra sentinței atacate; ar fi obligată să restabilească faptele relevante ale cauzei și să le interpreteze ea însăși în raport cu regula de drept aplicată de curtea de apel. De aici, această ipoteză nu poate fi envisajată deoarece ar fi echivalent cu cererea la instanța supremă să formeze ea însăși motivele de casație, motive pe care ar trebui, mai apoi, să le examineze. Pe scurt, regula jurisprudențială aplicată în cazul de față se conciliază cu specificitatea rolului jucat de Curtea de Casație, al cărei control este limitat la respectarea dreptului (a se vedea, în sensul acesta, Brechos c. Grecia (decizie), nr. 7632/04, 11 aprilie 2006).

Cu toate acestea, în cazul de față, ar fi dificil de susținut că recursul în casație al reclamații punea pe seama Curții de Casație povara de a restabili faptele cauzei. Conform opticii Curții, două elemente trebuie luate în considerare. În primul rând, primele cinci motive în casație vizau exclusiv interpretarea făcută de curtea de apel a dispoziții aplicate în cazul de față. În particular, prin aceste motive de casație, reclamații susțineau că interpretarea adoptată de curtea de apel era contrară diverselor norme de natură legislativă, constituțională și internațională. Prin urmare, prezentarea simultaneă a faptelor cauzei, cum fuseseră stabilite de curtea de apel, nu era indispensabilă pentru ca instanța supremă să-și poată exercita controlul judecătoresc.

În al doilea rând, Curtea observă că faptele determinante ale cauzei pentru examinarea dosarului în fața Curții de Casație nu erau deosebit de complicate. Într-adevăr, se rezumau la un singur element: reclamații au fost pensionați la vârsta de cincizeci și opt ani și după ce au îndeplinit treizeci și cinci de ani de serviciu. Potrivit spuselor reclamații, ar fi trebuit să fie pensionați la vârsta de șaizeci și cinci de ani. Or, reiesa clar din prima parte a recursului în casație că reclamații au fost pensionați la vârsta de cincizeci și opt ani și după treizeci și cinci de ani de serviciu. În orice caz, sentința litigioasă a curții de apel era anexată recursului în casație. Judecătorul suprem era astfel în măsură să consulte cu ușurință textul sentinței atacate și să verifice exactitatea unui fapt simplu inclus în recursul în casație.

În aceste condiții, Curtea estimează că faptele cauzei, cum fuseseră stabilite de curtea de apel, au fost puse la cunoștința judecătorilor supremi. A pronunța inadmisibilitatea motivelor în cauză sub motiv că reclamații «[nu relataseră] în recursul lor în casație ceea ce curtea de apel acceptase în substanță», se încadrează în o abordare prea formalistă, care i-a împiedecat pe aceștia să vadă Curtea de Casație examinând temeinicia alegațiilor lor (a se vedea, în sensul acesta, Běleš și alții c. Republica Cehă, citat, § 69; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, citat, § 55).

În lumina considerațiilor care preced, Curtea estimează că în cazul de față, limitarea impusă dreptului de acces al reclamații la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și administrarea corecă a justiției.

De aici, a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției în ceea ce privește dreptul reclamații de a avea acces la o instanță judecătorească. B. Privind durata procedurii

Reclamații pretind că durata procedurii a încălcat principiul «termenului rezonabil», cum este prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției.

Perioada de luat în considerare a început pe 29 iulie 1996, cu sesizarea tribunalului de prim grad din Atena și s-a încheiat pe 9 aprilie 2002, cu hotărârea nr. 657/2002 a Curții de Casație. A durat deci aproximativ cinci ani și unsprezece luni pentru cinci trepte de jurisdicție. Privind admisibilitatea

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criterii consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea dosarului, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjul litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că o perioadă de cinci ani și unsprezece luni nu poate fi considerată excesivă pentru cinci trepte de jurisdicție (a se vedea, mutatis mutandis, Moschopoulos c. Grecia (decizie), nr. 43858/02, 15 ianuarie 2004). Prin urmare, Curtea estimează că în cazul de față, justiția nu a fost «administrată cu intârzieri susceptibile de a compromite eficacitatea și credibilitatea» (Katte Klitsche de la Grange c. Italia, hotărâre din 27 octombrie 1994, seria A nr. 293-B, p. 39, § 61).

Rezultă că această problemă trebuie respinsă ca în mod evident neîntemeiată, conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Curtea constată că această problemă nu este în mod evident neîntemeiată conform articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind fondul

Ținând seama de constatarea din §35 de mai sus, Curtea nu estimează necesar să se situeze de surcroit pe terenul articolului 13; cerințele acestuia sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele ale articolului 6 § 1 și absorbite de ele în cazul de față (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 32, § 88). III.

Pentru prejudiciul material, reclamații susțin că singurul remediu corespunzător în cazul de față ar fi redeschiderea procedurii în fața Curții de Casație pentru ca instanța supremă să examineze fondul problemelor lor. Pentru prejudiciul moral, reclamații pretind suma de 30.000 euro (EUR) pentru fiecare dintre ei.

Guvernul afirmă că un constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea observă că în cazul de față, singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamații nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanță judecătorească, în încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii în fața Curții de Casație, Curtea observă că reclamații nu precizează dacă aceasta este o măsură autorizată în prezent de sistemul grecesc (a contrario, Claes și alții c. Belgia, nr. 46825/99, 47132/99, 47502/99, 49010/99, 49104/99, 49195/99 și 49716/99, § 53, 2 iunie 2005). De aici, redeschiderea procedurii în fața Curții de Casație nu poate fi considerată în cazul de față ca remediul corespunzător pentru prejudiciul material în sensul articolului 41 al Convenției. Prin urmare, cererea reclamații pe acest temei trebuie respinsă.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamații au suferit probabil frustare din cauza încălcării dreptului lor de acces la o instanță judecătorească. Pronunțând în echitate, cum cere art. 41 al Convenției, Curtea acordă fiecăruia dintre ei 5.000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice suma datorată la titlu de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamații solicită de asemenea o sumă globală de 3.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și 5.000 EUR pentru cele suportate în fața Curții. Nu produc nicio factură sau notă de onorarii.

Guvernul afirmă că prețurile reclamații nu sunt justificate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt dovedite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În cazul de față, Curtea observă că reclamații nu produc nicio factură nici cu privire la cheltuielile suportate în fața instanțelor interne nici cu privire la cheltuielile suportate în fața ei. Prin urmare, pretențiile lor trebuie respinse. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind problemele referitoare la dreptul de acces la o instanță judecătorească și dreptul la un recurs efectiv și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu este necesar să se situeze de surcroit pe terenul articolului 13 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse fiecărui reclamant în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice suma datorată la titlu de impozit; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, suma aceasta va fi majorată de un interes simplu la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 iulie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte Lista reclamații Dimitrios EFSTATHIOU Dimitrios MAKRIS Michail SOULOPOULOS Nikolaos STROMATIAS Konstantinos TOUNTAS

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36998/02) dirigée contre la République hellénique par cinq ressortissants de cet Etat, (« les requérants »), dont les noms figurent ci-joint en annexe, qui ont saisi la Cour le 7 octobre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es T. Sigalas et E. Tsantis, avocats au barreau du Pirée. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

Le 16 mars 2004, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré du droit d’accès à un tribunal et de l’efficacité du pourvoi en cassation au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 30 avril 1996, ladite entreprise mit fin à leurs contrats de travail, au motif qu’ils avaient atteint l’âge requis pour leur mise à la retraite. En particulier, l’EYDAP constata que les requérants avaient atteint l’âge limite de cinquante-huit ans et comptaient en outre trente-cinq années de service à leur actif.

Le 29 juillet 1996, les requérants saisirent le tribunal de première instance d’Athènes d’une action tendant à l’annulation de leur mise à la retraite et leur réintégration dans l’entreprise. Ils formulaient plusieurs moyens à l’appui de leur allégation, à savoir que leur départ à la retraite aurait dû intervenir à l’âge de soixante-cinq ans.

Le 19 juin 1997, le tribunal de première instance d’Athènes fit droit à l’action des requérants (décision n o 1768/1997).

Le 10 novembre 1997, l’EYDAP interjeta appel.

Le 9 février 1999, la cour d’appel d’Athènes confirma la décision du tribunal de première instance en ce que les requérants devaient être mis à la retraite à l’âge de soixante-cinq et non dès cinquante-huit ans.

Le 22 avril 1999, l’EYDAP se pourvut en cassation. Elle formula un seul moyen de cassation tiré de l’appréciation erronée par la cour d’appel de la loi qui devait être appliquée dans le cas d’espèce.

Le 18 janvier 2000, la Cour de cassation fit droit au pourvoi et renvoya l’affaire devant la cour d’appel d’Athènes. En particulier, la Cour de cassation admit que la cour d’appel n’avait pas appliqué la loi pertinente en l’espèce. Elle conclut que la loi appliquée par la cour d’appel avait été abrogée en vertu d’une législation plus récente qui prévoyait le départ à la retraite après trente-cinq ans de service (arrêt n o 93/2000).

Le 18 septembre 2000, la cour d’appel d’Athènes rejeta l’action des requérants (décision n o 7401/2000).

Le 4 décembre 2000, les requérants, représentés par un avocat, se pourvurent en cassation contre la décision n o 7401/2000 de la cour d’appel d’Athènes. Leur pourvoi en cassation de cinquante pages était ainsi structuré : dans une première partie, intitulée « historique », les requérants relataient les faits de la cause et l’évolution de leur affaire devant les instances internes. En particulier, ils exposaient qu’au moment de leur mise à la retraite, ils avaient atteint l’âge de cinquante-huit ans et qu’ils avaient trente-cinq ans de service. Dans la deuxième partie, intitulée « le considérant de la décision attaquée », ils exposaient les motifs sur lesquels la cour d’appel avait fondé le rejet de leur action. Dans la troisième et dernière partie du pourvoi, les requérants développaient neuf moyens de cassation. Les cinq premiers attaquaient, d’une part, l’interprétation de la législation en cause faite par la cour d’appel à la lumière des conclusions de l’arrêt n o 93/2000 de la Cour de cassation. D’autre part, ces moyens visaient à établir que la cour d’appel avait procédé à une appréciation erronée de la législation qui régissait leur départ à la retraite. En particulier, les requérants soutenaient que la disposition appliquée par la cour d’appel méconnaissait d’autres dispositions législatives ou constitutionnelles ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1. Le restant des moyens contestait la motivation de la décision attaquée ainsi que la façon dont la cour d’appel avait administré les preuves. La décision attaquée était jointe au pourvoi en cassation.

Le 9 avril 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Les cinq premiers moyens de droit avancés par les requérants furent déclarés irrecevables au motif que les requérants n’avaient pas précisé dans leur pourvoi les circonstances de fait sur lesquelles la cour d’appel s’était fondée pour rejeter leur appel. En particulier, la Cour de cassation jugea ce qui suit : « En vertu des articles 118 § 4, 566 § 1, 577 § 3 et 578 du code de procédure civile, lorsque l’action en justice a été jugée fondée ou infondée, il ne suffit pas que l’intéressé expose dans son pourvoi en cassation sa version quant aux faits de la cause, les dispositions dont la violation est alléguée, la signification que leur prête le demandeur et la conclusion prétendument erronée à laquelle est parvenue la juridiction. Tout au plus, ce que la juridiction inférieure a admis en substance, à savoir les faits sur lesquels ladite juridiction fonda sa conclusion quant au fond de l’affaire doivent être présentés de manière complète et claire. Dans le cas contraire, le bien-fondé des moyens de cassation ne peut pas être établi, dans la mesure où ceux-ci ne ressortent pas du contenu du pourvoi (...). [En l’occurrence,] les demandeurs n’ont pas relaté dans leur pourvoi en cassation ce que la cour d’appel avait en substance retenu, à savoir les faits sur lesquels celle-ci fonda son jugement prétendument erroné, tandis qu’ils présentent sommairement dans le même pourvoi les faits de la cause, les conclusions finales de la juridiction [inférieure] quant à la partie juridique et factuelle du procès ainsi que leurs points de vue sur l’interprétation des dispositions pertinentes et les faits de la cause. Il s’ensuit qu’il n’est pas possible d’examiner et établir les moyens de droit susmentionnés sur la base du contenu du pourvoi en cassation et que ceux-ci doivent être rejetés comme vagues. »

Les autres moyens de droit furent rejetés soit comme irrecevables soit comme infondés (arrêt n o 657/2002). II.

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le pourvoi en cassation doit préciser quelle est la règle de fond qui a été violée, en quoi consiste l’erreur juridique, autrement dit où se trouve la violation dans l’interprétation ou l’application de la règle en cause, et doit aussi comporter l’exposé des faits sur lequel s’est fondée la cour d’appel pour rejeter le recours (Cour de cassation, n os 372/2002, 388/2002). EN DROIT I.

Les requérants se plaignent que le rejet par la Cour de cassation de certains de leurs moyens de droit pour des raisons formalistes, viola leur droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention. La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, seule disposition pertinente en l’espèce. Celle-ci est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a. Arguments des parties

Le Gouvernement affirme que la Cour de cassation n’agit pas en tant que troisième degré de juridiction. Sa tâche ne consiste pas à réexaminer les faits de la cause mais à apprécier la légalité de la décision attaquée. Le Gouvernement souligne que, dans la présente affaire, la Cour de cassation a purement et simplement appliqué sa jurisprudence constante quant aux conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation. En particulier, selon cette jurisprudence, lorsque l’appel est rejeté comme dénué de fondement, à savoir après l’administration des preuves par la juridiction inférieure, la juridiction suprême exige que l’intéressé relate dans son pourvoi les faits de la cause tels qu’ils avaient été accueillis par la juridiction inférieure. Pour le Gouvernement, cet exposé est indispensable afin que la Cour de cassation puisse, par la suite, exercer son contrôle sur l’interprétation d’une règle de droit par la juridiction inférieure.

Le Gouvernement estime raisonnable que le demandeur en cassation soit tenu de présenter les faits de la cause tels qu’ils ont été établis par la cour d’appel après l’administration des preuves. Dans le cas contraire, il incomberait à la Cour de cassation de rechercher elle-même les faits de la cause qui ont conduit la cour d’appel à une interprétation erronée du droit interne.

En tout état de cause, le Gouvernement argue que, même si les moyens de droit en cause avaient été déclarés recevables, ils auraient été voués à l’échec. En effet, la Cour de cassation avait déjà interprété, dans son arrêt n o 93/2000, les dispositions mises en cause par les cinq premiers moyens de droit en cassation. Par conséquent, la Cour de cassation les aurait à nouveau rejetés, car elle aurait à nouveau adopté le même raisonnement.

Les requérants rétorquent que par le biais des cinq premiers moyens de droit, ils ne contestaient pas la façon dont la cour d’appel avait apprécié les faits de la cause par rapport aux dispositions appliquées. Bien au contraire, leurs griefs visaient directement la manière dont la cour d’appel avait interprété le droit appliqué. Par conséquent, l’intégration dans le pourvoi en cassation des faits de la cause tels qu’ils avaient été accueillis par la cour d’appel n’était pas indispensable pour l’examen des cinq premiers moyens en cassation. En tout état de cause, les requérants avancent qu’ils relataient dans leur pourvoi en cassation tant les faits de la cause que les motifs retenus par la cour d’appel afin que la Cour de cassation exerçât son contrôle judiciaire. b. Appréciation de la Cour i. Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998–I, p. 290, § 34). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente.

La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , arrêt du 17 janvier 1970, série A n o 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2956, § 37). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

A ce jour, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l’application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d’accès à un tribunal. Il en est ainsi, quand l’interprétation par trop formaliste de la légalité ordinaire faite par une juridiction empêche, de fait, l’examen au fond du recours exercé par l’intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX). Cela étant, la Cour a déjà admis que les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvaient être plus rigoureuses que pour un appel ( Běleš et autres c. République tchèque , précité, § 62). ii. Application en l’espèce des principes susmentionnés

Dans le cas d’espèce, la tâche de la Cour consiste à examiner si la raison pour laquelle la Cour de cassation rejeta les cinq premiers moyens de cassation priva, de fait, les requérants de leur droit de voir leur affaire jugée au fond. Pour ce faire, la Cour se penchera sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice.

Tout d’abord, la Cour constate que la règle appliquée par la Cour de cassation pour se prononcer sur le caractère recevable des moyens en cause est une construction jurisprudentielle ; elle ne découle pas d’une disposition procédurale spécifique mais, en revanche, de la combinaison de quatre articles du code de procédure civile. Bref, la haute juridiction fixe en la matière une condition de recevabilité portant sur le caractère vague ou non des moyens en cassation.

Il n’en reste pas moins que cette règle jurisprudentielle obéit, en général, aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice ; quand le demandeur en cassation reproche à la cour d’appel une appréciation erronée des faits de la cause par rapport à la règle juridique appliquée, il paraît raisonnable d’exiger que celui-ci relate dans son pourvoi les faits pertinents tels qu’ils avaient été admis par la cour d’appel. Dans le cas contraire, la haute juridiction ne serait aucunement en mesure d’exercer son contrôle d’annulation à l’égard de l’arrêt attaqué ; elle serait tenue à rétablir les faits pertinents de la cause et à les interpréter elle-même par rapport à la règle de droit appliquée par la cour d’appel. Partant, cette hypothèse ne peut être envisagée car elle équivaudrait à exiger de la haute juridiction qu’elle formule elle-même les moyens en cassation, moyens qu’elle devrait, par la suite, examiner. En somme, la règle jurisprudentielle appliquée dans le cas d’espèce se concilie avec la spécificité du rôle joué par la Cour de cassation, dont le contrôle est limité au respect du droit (voir, en ce sens, Brechos c. Grèce (déc.), n o 7632/04, 11 avril 2006).

Toutefois, dans le cas d’espèce, l’on saurait difficilement soutenir que le pourvoi en cassation des requérants faisait peser sur la Cour de cassation la charge de rétablir les faits de l’espèce. Aux yeux de la Cour, deux éléments doivent être pris en compte. En premier lieu, les cinq premiers moyens en cassation visaient exclusivement l’interprétation faite par la cour d’appel des dispositions appliquées en l’espèce. En particulier, au travers de ces moyens en cassation, les requérants soutenaient que l’interprétation adoptée par la cour d’appel était contraire à diverses normes de nature législative, constitutionnelle et internationale. Par conséquent, la présentation simultanée des faits de la cause, tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel, n’était pas indispensable pour que la haute juridiction puisse exercer son contrôle judiciaire.

En second lieu, la Cour note que les faits déterminants de la cause pour l’examen de l’affaire devant la Cour de cassation n’étaient pas particulièrement compliqués. En effet, ils se résumaient à un simple élément : les requérants furent mis à la retraite à l’âge de cinquante-huit ans et après avoir accompli trente-cinq ans de service. Aux dires des requérants, ils auraient dû être mis à la retraite à l’âge de soixante-cinq ans. Or, il ressortait clairement de la première partie du pourvoi en cassation que les requérants furent mis à la retraite à l’âge de cinquante-huit ans et après trente-cinq ans de service. En tout état de cause, la décision litigieuse de la cour d’appel était jointe au pourvoi en cassation. Le juge suprême était ainsi en mesure de consulter aisément le texte de l’arrêt attaqué et vérifier l’exactitude d’un simple fait inclus dans le pourvoi en cassation.

Dans ces conditions, la Cour estime que les faits de la cause, tels qu’ils avaient été établis par la cour d’appel, étaient portés à la connaissance des juges suprêmes. Prononcer l’irrecevabilité des moyens en question au motif que les requérants « [n’avaient] pas relaté dans leur pourvoi en cassation ce que la cour d’appel avait en substance retenu », s’inscrit dans une approche par trop formaliste, qui a empêché ceux-ci de voir la Cour de cassation examiner le bien-fondé de leurs allégations (voir, en ce sens, Běleš et autres c. République tchèque , précité, § 69 ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , précité, § 55).

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime qu’en l’espèce, la limitation imposée au droit d’accès des requérants à un tribunal n’a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit des requérants d’avoir accès à un tribunal. B. Sur la durée de la procédure

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable », tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

La période à considérer a débuté le 29 juillet 1996, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes et s’est terminée le 9 avril 2002, avec l’arrêt n o 657/2002 de la Cour de cassation. Elle a donc duré cinq ans et onze mois environ pour cinq degrés de juridiction. Sur la recevabilité

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Au vu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’une période de cinq ans et onze mois ne peut être considérée comme excessive pour cinq degrés de juridiction (voir, mutatis mutandis , Moschopoulos c. Grèce (déc.), n o 43858/02, 15 janvier 2004). Par conséquent, la Cour estime qu’en l’espèce, la justice n’a pas été « administrée avec des retards propres à en compromettre l’efficacité et la crédibilité » ( Katte Klitsche de la Grange c. Italie , arrêt du 27 octobre 1994, série A n o 293-B, p. 39, § 61).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Eu égard au constat figurant au paragraphe 35 ci-dessus, la Cour n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 ; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l’article 6 § 1 et absorbées par elle en l’espèce (voir, entre autres Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 32, § 88). III.

Au titre du dommage matériel, les requérants font valoir que le seul redressement approprié en l’espèce serait la réouverture de la procédure devant la Cour de cassation afin que la haute juridiction examine le fond de leurs griefs. A titre de dommage moral, les requérants réclament la somme de 30 000 euros (EUR) pour chacun d’entre eux.

Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que les requérants n’ont pas bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

En ce qui concerne la demande de réouverture de la procédure devant la Cour de cassation, la Cour observe que les requérants ne précisent pas si celle-ci est une mesure autorisée actuellement par le système grec ( a contrario, Claes et autres c. Belgique , n os 46825/99, 47132/99, 47502/99, 49010/99, 49104/99, 49195/99 et 49716/99, § 53, 2 juin 2005). Partant, la réouverture de la procédure devant la Cour de cassation ne peut pas être considérée en l’espèce en tant que redressement approprié au titre du dommage matériel dans le sens de l’article 41 de la Convention. Il convient donc de rejeter la demande des requérants à ce titre.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que les requérants ont vraisemblablement subi une frustration en raison de la violation de leur droit d’accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour octroie à chacun d’eux 5 000 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également une somme globale de 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Ils ne produisent aucune facture ou note d’honoraires.

Le Gouvernement affirme que les prétentions des requérants ne sont pas justifiées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En l’espèce, la Cour note que les requérants ne produisent aucune facture ni en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions internes ni en ce qui concerne les frais encourus devant elle. Il y a donc lieu de rejeter leurs prétentions. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés du droit d’accès à un tribunal et du droit à un recours effectif et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’est pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président Liste des requérants Dimitrios EFSTATHIOU Dimitrios MAKRIS Michail SOULOPOULOS Nikolaos STROMATIAS Konstantinos TOUNTAS