ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1444/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 174 din 11 februarie 2002 formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 și adresată SC F.R. SA Deva, numiții S.S.O., S.M.M. și S.A.C.

au solicitat restituirea în natură a cotei de 6/10 din imobilul înscris în C.F.

nr. 1656 Abrud, top 742, 743 sub B 2 și 3, fostă proprietatea defuncților frați

S.O. junior și S.E., bun naționalizat în baza Decretului nr. 134/1949.

Prin adresa nr. 200 din 27 februarie 2002 SC F.R. SA Deva a răspuns

notificanților că trebuie să se adreseze A.P.A.P.S., conform art. 27 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece persoana juridică notificată s-a

privatizat, devenind o societate cu capital integral privat.

La data de 3 aprilie 2002 reclamanții S.M.M. și S.A. și S.S.O. au chemat

în judecată pe pârâta SC F.R. SA Deva, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să li se acorde „măsuri reparatorii în valoare de 2 miliarde lei,

contravaloarea bunului revendicat, destinația spațiului fiind aceea de

farmacie, prin acordarea de acțiuni la valoarea menționată”.

La 17 mai 2002 pârâta SC F.R. SA Deva a chemat în garanție A.P.A.P.S.

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în situația în care pârâta va cădea

în pretenții, chemata în garanție să fie obligată la măsurile reparatorii

prevăzute de lege.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilul ce face obiectul acțiunii a

fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, fiind evidențiat în

patrimoniul pârâtei care s-a privatizat cu respectarea dispozițiilor legale.

Statul Român, reprezentat de fostul F.P.S., a vândut pachetul majoritar deținut

de societate, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 13

octombrie 2000, situație față de care reclamanții au dreptul la măsuri

reparatorii în condițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, secția civilă,

prin sentința nr. 1868 din 7 noiembrie 2002, a admis acțiunea reclamanților și

a dispus restituirea către aceștia a cotei de 6/10 din imobilul înscris în C.F.

1656 Abrud, nr. top 742, 743, preluată de Statul Român în temeiul Decretului

nr. 134/1949.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de SC F.R. SA

Deva împotriva A.P.A.P.S., sucursala regională Vest Timișoara, pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta SC F.R. SA Deva a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 312/A din 3 aprilie 2003 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția civilă.

Recursul declarat de pârâta SC F.R. SA Deva împotriva acestei decizii a

fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 5471 din 21 iunie 2005, a

casat hotărârea Curții de Apel Alba Iulia și a trimis cauza aceleași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut și motivat că prin

cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtei SC

F.R. SA Deva la despăgubiri, respectiv, la măsuri reparatorii în valoare de 2

miliarde lei, constând în acțiuni la valoarea menționată, invocând în drept

prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Întrucât prin sentința

pronunțată, soluție menținută în apel, instanța de fond a dispus restituirea

către reclamanți, în natură, a cotei de 6/10 din imobil, preluată de Statul

Român în temeiul Decretului nr. 134/1949, deși în considerentele sentinței se

reține că persoanele îndreptățite au solicitat acordarea de măsuri reparatorii

prevăzute de lege, instanța de casare a constatat că pricina a fost soluționată

cu nesocotirea dispozițiilor nr. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece s-a

acordat reclamanților ceea ce nu s-a cerut.

Or, instanțele trebuiau să se pronunțe în raport de obiectul acțiunii

reclamanților și temeiul de drept invocat de aceștia, ce nu au fost modificate

după data introducerii acțiunii, până la judecata în fond a cauzei, când

reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, concluzii

consemnate ca atare în încheierea de dezbateri.

S-au dat îndrumări instanței de trimitere, ca în rejudecare, să dispună

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate având ca obiectiv stabilirea

valorii corespunzătoare a imobilului, în vederea acordării măsurilor

reparatorii prin echivalent și, deasemenea, instanța de trimitere va avea în

vedere dispozițiile art. 2.1 A din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, care prevăd că imobilele ce cad sub incidența unor acte

normative de naționalizare, printre care și Decretul nr. 134/1949, sunt

considerate ca luate cu titlu, în măsura în care s-au respectat condițiile,

stabilite de acestea.

În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia

nr. 90/A din 17 martie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC

F.R. SA Deva împotriva sentinței nr. 1868 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului

Hunedoara.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat următoarele:

procedând la rejudecarea apelului s-au luat în considerare dispozițiile art.

315

1

C. proc. civ., numai în măsura în care acestea se corelează în

speță cu modificările și completările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr.

247/2005; prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, reclamanții au

solicitat în principal restituirea în natură a cotei de 6/10 părți ce le revine

din imobil, precizând că doar în subsidiar ar accepta despăgubiri bănești;

pârâta nu s-a opus modificării obiectului inițial al acțiunii, neinvocând nici

un aspect ce ar putea viza neregularitatea acestei modificări; având în vedere

principiul disponibilității și că prin notificare reclamanții au cerut restituirea

în natură a cotei de 6/10 din imobil, sunt de aplicat prevederile Legii nr.

10/2001 care proclamă prioritatea restituirii în natură; considerând că „nu

încalcă dispozițiile art. 315

1

C. proc. civ., care limitează

obligativitatea hotărârii instanței de recurs doar în ceea ce privește

problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe”,

instanța de trimitere a considerat că „proba cu expertiză tehnică la care a

făcut referire instanța de recurs apare ca fiind inutilă din perspectiva noilor

dispoziții ale Legii nr. 247/2005”; întrucât imobilul a fost preluat fără titlu

valabil, el face obiect al restituirii în natură; prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 3 octombrie 2000 încheiat între fostul F.P.S.

și pârâtă, aceasta din urmă a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului

social) și nu active (corespondent al patrimoniului), astfel că instanța de

trimitere a considerat că respectivul contract „nu prezintă nici o relevanță în

cauză”; nici în cartea funciară nu apare vreo mențiune cu privire la transferul

dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, în termen legal, a declarat

recurs pârâta SC F.R. SA Deva, care a invocat următoarele motive de casare: în

rejudecare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ.,

nesocotind dezlegările de drept câștigate cauzei; instanța de recurs a stabilit

că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil și că reclamanții pot

beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent, sens în care trebuia să se

facă o expertiză prin care să se stabilească cuantumul acestor despăgubiri;

instanța de apel a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, întrucât pârâta este o societate

privatizată integral, anterior apariției legii; reclamanții nu au înțeles să

atace actul de privatizare a societății.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”.

Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor

date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către

aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe

care la face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage

nulitatea hotărârii pronunțate.

Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare

deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea

controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea

deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea

administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text

de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate

de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar

instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare

sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Pe drept

cuvânt s-a apreciat în doctrină că, la speța respectivă, hotărârea instanței

judecătorești asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept

secundar și, oricum, legea este aceea care prevede regula ce impune a fi

aplicată.

Este adevărat că prevederile textului citat conduc și la concluzia

potrivit căreia în privința problemelor de fapt instanța care rejudecă cauza

are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea

stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond, iar în cadrul

rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată

anterior, sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

Cu toate acestea, nu trebuie să le înțeleagă că în privința stării de

fapt libertatea instanței de rejudecare este una absolută și discreționară,

neexistând în acest sens nici o obligație de a se conforma dispozițiilor

adoptate de instanța de recurs.

Astfel, în speță, Curtea de Apel Alba Iulia, ca instanță de trimitere,

în rejudecare, nu a administrat nici o altă probă, așa încât, chiar și în urma

intervenției unei modificări legislative, nu putea reține și stabili altă

situație de fapt decât aceea existentă la data pronunțării deciziei de casare.

În același timp, instanța de trimitere, constatând că nu au fost nesocotite

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și apreciind că expertiza tehnică

de specialitate, dispusă în recurs, reprezintă o probă inutilă și pe cale de

consecință, nu a dat curs administrării ei, a contrazis flagrant, absolut și

discreționar decizia instanței superioare și, încălcând prevederile art. 315 C.

proc. civ., a nerespectat îndrumările date de instanța de casare atât cu

privire la problema de drept dezlegată [art. 129 alin. (6) din același cod],

cât și cu privire la necesitatea administrării unei probe (expertiză tehnică de

evaluare a bunului). Rezultatul nerespectării acestor îndrumări îl reprezintă

nulitatea hotărârii dată în rejudecare.

De asemenea, constatarea instanței de trimitere potrivit căreia

contractul de vânzare-cumpărare nr. AR 51 din 3 octombrie 2000 „nu reprezintă

nici o relevanță în cauză”, este greșită. În primul rând, contractul a fost încheiat

înainte de adoptarea legii de reparațiune, iar, în al doilea rând, reclamanții

nu au atacat actul juridic și nu au invocat nici un motiv de nelegalitate a

acestuia.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării”.

Din dispoziția legală citată rezultă că admiterea acțiunii în restituire

imobiliară fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este condiționată de

admiterea cererii în constatarea nulității actului de înstrăinare, inclusiv a

celui făcut în cadrul procesului de privatizare. În adevăr, din economia

reglementărilor cuprinse în dispozițiile art. 45 și art. 46 din Legea nr.

10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor, care cad sub

incidența acestei legi, constituie o chestiune prejudicială a cărei soluție

poate avea o înrâurire covârșitoare asupra dreptului dedus procedurii

administrative, iar, ulterior, judiciare, de restituire în natură a unor

bunuri, nulitatea putând fi invocată numai pe cale de acțiune.

Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de

pârâtă și urmare a casării deciziei dată de Curtea de Apel Alba Iulia, se va

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cerându-i-se, pentru a doua

oară, să se conformeze îndrumărilor obligatorii date prin decizia nr. 5471 din

21 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC

F.R. SA Deva împotriva deciziei nr. 90/A din 17 martie 2006 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie

2007.