ÎCCJ, decizie (scj.ro #81935)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81935) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Casare.
Nerespectarea
de către instanța de trimitere a îndrumărilor
date de instanța de casare. Consecințe.
Cuprins pe materii.
Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac.
Recursul. Judecarea recursului și efectele casării.
Index alfabetic
.
Drept procesual civil.
-
Casare.
-
Nerespectarea
de către instanța de trimitere a îndrumărilor date de
instanța de casare.
C.pr.civ
.:
art
. 129 alin. 6,
art
. 315
Potrivit
art
. 315 alin. 1 Cod
procedură civilă „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Soluția consacrată de
art
. 315
alin. 1 Cod procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,
dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs
la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.
Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de
lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de
instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța
determinată să
rejudece
cauza nu poate să refuze o
atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală,
decizia
nr
. 1444 din 15 februarie 2007.
Prin notificarea
nr
. 174 din 11
februarie 2002 formulată în temeiul Legii
nr
. 10/2001
și adresată S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, S.S.-O., S.M.M. și S.A.-C. au
solicitat restituirea în natură a cotei de 6/10 din imobilul înscris în CF
nr
. 1656
Abrud
, top 742, 743 sub
B 2 și 3, fostă proprietatea defuncților frați S.O. junior și S.E., bun
naționalizat în baza Decretului
nr
. 134/1949.
Prin adresa
nr
. 200 din 27
februarie 2002 S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva a răspuns
notificanților
că trebuie să se adreseze Autorității pentru
Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, conform
art
. 27 alin. 1 și 2 din Legea
nr
.
10/2001, deoarece persoana juridică notificată s-a privatizat, devenind o
societate cu capital integral privat.
La data de 3 aprilie 2002 reclamanții au chemat în
judecată pe pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunța să li se acorde „măsuri reparatorii în valoare de 2
miliarde lei, contravaloarea bunului revendicat, destinația spațiului fiind
aceea de farmacie, prin acordarea de acțiuni la valoarea menționată”.
S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva a chemat în garanție
Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului pentru
ca prin hotărârea ce se va pronunța, în situația în care pârâta va cădea în
pretenții, chemata în garanție să fie obligată la măsurile reparatorii
prevăzute de lege.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul ce face
obiectul acțiunii a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului,
fiind evidențiat în patrimoniul pârâtei care s-a privatizat cu respectarea
dispozițiilor legale. Statul Român, reprezentat de fostul Fond al Proprietății
de Stat, a vândut pachetul majoritar deținut de societate, conform contractului
de vânzare-cumpărare
nr
. AR 51 din 13 octombrie 2000,
situație față de care reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii în
condițiile
art
. 27 alin. 1 și 2 din Legea
nr
. 10/2001.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Hunedoara –
secția civilă, prin sentința
nr
. 1868 din 7 noiembrie
2002, a admis acțiunea reclamanților și a dispus restituirea către aceștia a
cotei de 6/10 din imobil, preluată de Statul Român în temeiul Decretului
nr
. 134/1949.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată
de S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva împotriva Autorității pentru Privatizare
și Administrarea Participațiilor Statului – Sucursala Regională Vest Timișoara,
pentru lipsa calității procesuale pasive.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta S.C.
Farmaceutica Remedia S.A. Deva a fost respins ca
nefondat
prin decizia
nr
. 312/A din 3 aprilie 2003 a Curții de
Apel Alba Iulia – Secția civilă.
Recursul declarat de pârâta S.C. Farmaceutica Remedia
S.A. Deva împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și
Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia
nr
. 5471 din 21 iunie 2005, a casat hotărârea Curții de
Apel Alba Iulia și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru
rejudecarea
apelului.
Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut și
motivat că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat
obligarea pârâtei S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva la despăgubiri,
respectiv, la măsuri reparatorii în valoare de 2 miliarde lei, constând în
acțiuni la valoarea menționată, invocând în drept prevederile
art
. 9 alin. 2 din Legea
nr
.
10/2001. Întrucât prin sentința pronunțată, soluție menținută în apel, instanța
de fond a dispus restituirea către reclamanți, în natură, a cotei de 6/10 din
imobil, preluată de Statul Român în temeiul Decretului
nr
.
134/1949, deși în considerentele sentinței se reține că persoanele îndreptățite
au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de lege, instanța de
casare a constatat că pricina a fost soluționată cu nesocotirea dispozițiilor
art
. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, deoarece s-a acordat
reclamanților ceea ce nu s-a cerut.
Or, instanțele trebuiau să se pronunțe în raport de
obiectul acțiunii reclamanților și temeiul de drept invocat de aceștia, ce nu
au fost modificate după data introducerii acțiunii, până la judecata în fond a
cauzei, când reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost
formulată, concluzii consemnate ca atare în încheierea de dezbateri.
S-au dat îndrumări instanței de trimitere, ca în
rejudecare
, să dispună efectuarea unei expertize tehnice de
specialitate având ca obiectiv stabilirea valorii corespunzătoare a imobilului,
în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent și, de asemenea,
instanța de trimitere va avea în vedere dispozițiile
art
.
2.1 A din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii
nr
.
10/2001, care prevăd că imobilele ce cad sub incidența unor acte normative de
naționalizare, printre care și Decretul
nr
. 134/1949,
sunt considerate ca luate cu titlu, în măsura în care s-au respectat
condițiile, stabilite de acestea.
În
rejudecare
, Curtea de Apel
Alba Iulia – secția civilă, prin decizia
nr
. 90/A din
17 martie 2006, a respins ca
nefondat
apelul declarat
de pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva împotriva sentinței
nr
. 1868 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat
următoarele: procedând la
rejudecarea
apelului s-au
luat în considerare dispozițiile
art
. 315
1
Cod procedură civilă, numai în măsura în care acestea se corelează în speță cu
modificările și completările aduse Legii
nr
. 10/2001,
prin Legea
nr
. 247/2005; prin concluziile scrise
depuse la instanța de fond, reclamanții au solicitat în principal restituirea
în natură a cotei de 6/10 părți ce le revine din imobil, precizând că doar în
subsidiar ar accepta despăgubiri bănești; pârâta nu s-a opus modificării
obiectului inițial al acțiunii,
neinvocând
nici un
aspect ce ar putea viza neregularitatea acestei modificări; având în vedere
principiul disponibilității și că prin notificare reclamanții au cerut
restituirea în natură a cotei de 6/10 din imobil, sunt de aplicat prevederile
Legii
nr
. 10/2001 care proclamă prioritatea
restituirii în natură; considerând că „nu încalcă dispozițiile
art
. 315
1
Cod procedură civilă, care limitează
obligativitatea hotărârii instanței de recurs doar în ceea ce privește
problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe”,
instanța de trimitere a considerat că „proba cu expertiză tehnică la care a
făcut referire instanța de recurs apare ca fiind inutilă din perspectiva noilor
dispoziții ale Legii
nr
. 247/2005”; întrucât imobilul
a fost preluat fără titlu valabil, el face obiect al restituirii în natură;
prin contractul de vânzare-cumpărare
nr
. AR 51 din 3
octombrie 2000 încheiat între fostul Fond al Proprietății de Stat și pârâtă,
aceasta din urmă a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu
active (corespondent al patrimoniului), astfel că instanța de trimitere a
considerat că respectivul contract „nu prezintă nici o relevanță în cauză”;
nici în cartea funciară nu apare vreo mențiune cu privire la transferul
dreptului de proprietate.
Împotriva deciziei pronunțată în apel, a declarat recurs
pârâta S.C. Farmaceutica Remedia S.A. Deva, care a invocat următoarele motive
de casare: în
rejudecare
, instanța de apel a încălcat
prevederile
art
. 315 Cod procedură civilă, nesocotind
dezlegările de drept câștigate cauzei; instanța de recurs a stabilit că
preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil și că reclamanții pot beneficia
doar de măsuri reparatorii în echivalent, sens în care trebuia să se facă o
expertiză prin care să se stabilească cuantumul acestor despăgubiri; instanța
de apel a încălcat prevederile
art
. 29 din Legea
nr
. 10/2001, modificată prin Legea
nr
.
247/2005, întrucât pârâta este o societate privatizată integral, anterior
apariției legii; reclamanții nu au înțeles să atace actul de privatizare a
societății.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care
succed:
Potrivit
art
. 315 alin. 1 Cod
procedură civilă „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor
probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea
îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept
dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor
probe. Precizările pe care la face textul citat sunt categorice, iar
nerespectarea
lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate.
Soluția consacrată de
art
. 315
alin. 1 Cod procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,
dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs
la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.
Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea
unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de
recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată
să
rejudece
cauza nu poate să refuze o atare
interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun numai
legii. Pe drept cuvânt s-a apreciat în doctrină că, la speța respectivă,
hotărârea instanței judecătorești asupra problemelor de drept are valoarea unui
izvor de drept secundar și, oricum, legea este aceea care prevede regula ce
impune a fi aplicată.
Este adevărat că prevederile textului citat conduc și la
concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt instanța care
rejudecă
cauza are o deplină putere de apreciere, putere
izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al
instanței de fond, iar în cadrul
rejudecării
ea poate
să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată anterior, sau, dimpotrivă,
poate menține constatările de fapt anterioare.
Cu toate acestea, nu trebuie să le înțeleagă că în
privința stării de fapt libertatea instanței de
rejudecare
este una absolută și discreționară,
neexistând
în
acest sens nici o obligație de a se conforma dispozițiilor adoptate de instanța
de recurs.
Astfel, în speță, Curtea de Apel Alba Iulia, ca instanță
de trimitere, în
rejudecare
, nu a administrat nici o
altă probă, așa încât, chiar și în urma intervenției unei modificări
legislative, nu putea reține și stabili altă situație de fapt decât aceea
existentă la data pronunțării deciziei de casare. În același timp, instanța de
trimitere, constatând că nu au fost nesocotite dispozițiile
art
.
129 alin. 6 Cod procedură civilă și apreciind că expertiza tehnică de
specialitate, dispusă în recurs, reprezintă o probă inutilă și pe cale de
consecință, nu a dat curs administrării ei, a contrazis flagrant, absolut și
discreționar decizia instanței superioare și, încălcând prevederile
art
. 315 Cod procedură civilă, a
nerespectat
îndrumările date de instanța de casare atât cu privire la problema de drept
dezlegată (
art
. 129 alin. 6 din același cod), cât și
cu privire la necesitatea administrării unei probe (expertiză tehnică de
evaluare a bunului). Rezultatul
nerespectării
acestor
îndrumări îl reprezintă nulitatea hotărârii dată în
rejudecare
.
De asemenea, constatarea instanței de trimitere potrivit
căreia contractul de vânzare-cumpărare
nr
. AR 51 din
3 octombrie 2000 „nu reprezintă nici o relevanță în cauză”, este greșită. În
primul rând, contractul a fost încheiat înainte de adoptarea legii de
reparațiune, iar, în al doilea rând, reclamanții nu au atacat actul juridic și
nu au invocat nici un motiv de
nelegalitate
a
acestuia.
Potrivit
art
. 45 alin. 1 din
Legea
nr
. 10/2001 „actele juridice de înstrăinare,
inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect
imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă
au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării”.
Din dispoziția legală citată rezultă că admiterea
acțiunii în restituire imobiliară fondată pe dispozițiile Legii
nr
. 10/2001, este condiționată de admiterea cererii în
constatarea nulității actului de înstrăinare, inclusiv a celui făcut în cadrul
procesului de privatizare. În adevăr, din economia reglementărilor cuprinse în
dispozițiile
art
. 45 și 46 din Legea
nr
. 10/2001, rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a
imobilelor, care cad sub incidența acestei legi, constituie o chestiune
prejudicială a cărei soluție poate avea o înrâurire covârșitoare asupra
dreptului dedus procedurii administrative, iar, ulterior, judiciare, de
restituire în natură a unor bunuri, nulitatea putând fi invocată numai pe cale
de acțiune.
Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului
declarat de pârâtă și urmare a casării deciziei dată de Curtea de Apel Alba
Iulia, se va trimite cauza spre
rejudecare
la aceeași
instanță,
cerându-i-se
, pentru a doua oară, să se
conformeze îndrumărilor obligatorii date prin decizia
nr
.
5471 din 21 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.