ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3227/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 8 decembrie 2004 și completată ulterior, D.C. a solicitat anularea

deciziilor nr. 906 din 28 octombrie 2004 și nr. 4 din 27 ianuarie 2005, emise

de Casa de Asigurări a Avocaților, precum și obligarea acestei pârâte să

procedeze la recalcularea pensiei de retragere definitivă din profesia de

avocat.

De asemenea, a cerut

obligarea pârâtei să-i plătească, cu începere de la data de 1 decembrie 2004, o

pensie de asigurări sociale în profesia de avocat, în sumă de 17.782.663 lei,

precum și suma de 223.706.280 lei, reprezentând diferența reactualizată de la

data de 1 mai 2005, dintre pensia în plată și pensia cuvenită potrivit legii,

de la data de 28 noiembrie 2001.

În cadrul întâmpinării

depuse, pârâta a invocat excepția de necompetentă materială a instanței

sesizate, respectiv Curtea de Apel Ploiești și a solicitat declinarea

competenței în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 56 din 8

aprilie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului București, reținând că

o atare soluție se impune în raport cu obiectul litigiului, cu prevederile art.

72 și 138 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaților, precum și de art. 155

din Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de

asigurări sociale.

Recursul declarat de

reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

3786 din 15 iunie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal.

S-a reținut, pe de o parte,

că prima instanță a aplicat corect normele de competență materială prevăzute în

art. 156 din Legea nr. 19/2000 și art. 138 alin. (1) din Statutul Casei de

Asigurări Sociale a Avocaților, iar pe de altă parte, că nu există temei pentru

admiterea excepției de nelegalitate a acestor din urmă norme juridice, care

sunt concordante cu regula de competență teritorială stabilită de legea cadru

din materia drepturilor de asigurări sociale.

Și ultima hotărâre

judecătorească a fost atacată de către D.C., cu contestație în anulare.

Invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

declarat în cauză, fără să cerceteze motivele de casare formulate „în esența

lor”.

Totodată, s-a omis

examinarea motivului de recurs care se referă la nelegalitatea dispoziției

statutare adoptată de Uniunea Avocaților din România, în ceea ce privește

instanța competentă a soluționa astfel de pricini.

Contestația în anulare nu

este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Condițiile prevăzute de

această normă legală procesuală pentru admisibilitatea cererii de retractare,

nu sunt îndeplinite, de vreme ce rezultă fără echivoc din considerentele

deciziei nr. 3786 din 15 iunie 2005, că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a examinat recursul declarat de D.C.,

care se limita la măsura declinării competenței dispusă de Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, în favoarea

Tribunalului București, pentru soluționarea litigiului dintre părți.

S-a reținut că rezolvarea dată

excepției de necompetentă materială, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este

legală, întrucât pentru drepturile de asigurări sociale cuvenite avocaților nu

sunt prevăzute norme de competență materială derogatorii de la dreptul comun în

jurisdicția asigurărilor sociale, reglementată prin Legea nr. 19/2000 privind

sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

De asemenea, s-a apreciat că

instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 156 din legea respectivă,

care stabilesc că pentru cererile îndreptate împotriva casei naționale și a

caselor teritoriale de pensii, este competentă instanța în a cărei rază

teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.

O reglementare identică se

regăsește în dispozițiile art. 138 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a

Avocaților, conform cărora, litigiile se soluționează la instanțele de la

domiciliul pârâtului.

Cât privește excepția de

nelegalitate a acestei prevederi statutare, instanța de control judiciar a

considerat că ea nu poate fi primită, deoarece această normă nu contravine

regulii de competență teritorială cuprinsă în legea cadru, din materia

drepturilor de asigurări sociale.

Având în vedere că instanța

de recurs nu a omis să cerceteze unicul motiv de casare formulat de D.C. și cu o

motivare amplă, a respins recursul sub ambele aspecte analizate, urmează a se

respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de D.C. împotriva deciziei nr. 3786 din 15 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2006.