ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 616 din 3

iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

dispus după cum urmează:

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei B.M. ca neîntemeiată.

S-a admis excepția lipsei procesuale

active a intervenienților P.J., I.T.M. și I.O.L.

S-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC J.T. SA.

S-a respins acțiunea astfel cum a

fost modificată și precizată formulată de către reclamanta B.M. în contradictoriu

cu intervenienții menționați și pârâta SC J.T. SA, ca fiind formulată în

contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală.

S-au respins acțiunea astfel cum a

fost modificată și precizată formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu

cu pârâta U.N.C.C.C. ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție

formulată de această pârâtă împotriva Municipiului București prin Primarul

General ca rămasă fără obiect.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere actele dosarului față de care s-au reținut următoarele:

Acțiunea înregistrată la data de 14

aprilie 2003 pe rolul instanței la cererea reclamantei B.M. în contradictoriu

cu pârâții U.N.C.C.C. și SC J.T. SA a fost ulterior modificată și precizată,

astfel încât, acțiunea are două capete de cerere după cum urmează: să se

constate că decizia nr. 15 din 3 martie 2003 a U.N.C.C.C. este nelegală și

netemeinică și să se dispună anularea; să se constate că imobilul situat în

Bucureșți a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 și pe

cale de consecință să-i fie restituit în natură.

Ulterior, reclamanta a depus la

dosar o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în temeiul art. 57 C.

proc. civ., respectiv a numiților I.O.L. și I.T.M., frați, nepoți de soră ai

reclamantei și P.J., soră a reclamantei.

Pentru părțile chemate în judecată

s-a menționat că sunt moștenitori ai aceluiași autor, însă neacceptanți.

Având în vedere că obiectul

litigiului îl constituie contestarea unei decizii emisă în temeiul Legii

10/2001, calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a

formulat o notificare conform Legii 10/2001 și a parcurs toate etapele

prevăzute de lege, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea

emitentă a deciziei contestate.

Reclamanta este persoana care a notificat

pârâta U.N.C.C.C. solicitând restituirea imobilului în litigiu, aceasta

pronunțându-se prin decizia contestată. Prin urmare, calitate procesuală au

atât reclamanta cât și emitentul deciziei.

Intervenienții chemați în judecată

în temeiul art. 57 C. proc. civ., dobândesc calitatea de intervenienți în

interes propriu, urmând să-și valorifice propriile drepturi în contradictoriu

cu părțile originale.

Având în vedere că în litigiul de

față cadrul procesual este cel reglementat și impus de Legea 10/2001, intervenienții

nu au calitate procesuală în cauză.

Astfel, intervenienții nu au probat

că ar fi formulat o notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, aceasta fiind

singura posibilitate prin care să-și fi putut valorifica drepturile după

intrarea în vigoare a acestei legi, iar în această situație nu se mai impune a

fi analizate nici eventualele drepturi succesorale ale acestora.

Nici pârâta SC J.T. SA chemată în

judecată de către reclamantă prin cererea introductivă nu are calitate

procesuală pasivă. Cealaltă pârâtă are calitate de acționar al societății iar

dreptul de folosință al bunului imobil solicitat a fost adus ca aport în natură

în cadrul acestei societăți, dar legitimarea procesuală a pârâtei nu decurge

din această împrejurare. Pe de altă parte, societatea nu este entitatea cu

personalitate juridică care, având înregistrat în patrimoniul său imobilul

solicitat, ar avea calitate de unitate deținătoare conform Legii 10/2001.

Prin decizia contestată, unitatea

deținătoare a apreciat că preluarea imobilului nu a fost abuzivă în raport de

modul în care acesta a intrat în patrimoniul unității, apreciind totodată că nu

este entitatea investită cu soluționarea notificării, întrucât imobilul nu

poate fi restituit în natură; față de această situație s-a dispus înaintarea

deciziei către Prefectura municipiului București pentru acordarea

despăgubirilor bănești cuvenite.

În condițiile în care anularea

actului de schimb, prin care unitatea deținătoare a dobândit imobilul în

litigiu, nu s-a solicitat în condițiile legii, nu a avut loc o preluare în mod

abuziv a imobilului de către aceasta; s-a apreciat astfel că în mod corect s-a

reținut că nu este posibilă restituirea în natură, persoana îndreptățită putând

solicita și obține numai măsuri reparatorii prin echivalent.

Apelurile declarate de către

reclamantă și intervenienți împotriva sentinței primei instanțe au fost

respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 137 A din 21 martie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, pentru următoarele motive:

Imobilul a fost preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 92/1950, cu toate că persoana pe numele căruia a fost

preluat era casnică iar soțul său era avocat, potrivit actelor de la dosar.

Prin urmare, trecerea bunurilor în

proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv și fără titlu, niciunul dintre

coproprietari nefăcând parte din categoriile vizate prin Decretul nr. 92/1950.

Pe lângă acest aspect s-a mai

reținut, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, că Decretul

nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 11 din

Constituția din anul 1948.

După preluarea bunului de către

stat, acesta a fost transmis în proprietatea C. în temeiul Decretului

Consiliului de Stat al RSR nr. 670 din 25 august 1966 iar pe baza actului de

schimb intervenit la 6 aprilie 1966 între C. și Comitetul Executiv al Sfatului

Popular al orașului București, Statul Român a dobândit în urma acestui schimb

proprietatea a 15 imobile situate pe teritoriul Municipiului București, foste

proprietăți ale C.

În aceste condiții, pârâta

U.N.C.C.C. este un subdobânditor cu titlu particular și oneros al bunului

solicitat de către reclamantă, la data dobândirii de către aceasta a bunului

litigios titlul statului nefiind contestat.

Curtea a apreciat că în mod corect

prima instanță a statuat asupra lipsei calității procesuale pasive a SC J.T. SA

având în vedere precizările acțiunii inițiale făcute de către reclamant, precum

și realitatea emiterii deciziei contestate de către U.N.C.C.C. și nu de către

SC J.T. SA.

Chiar dacă prin constituirea bunului

în discuție ca aport în natură la capitalul SC J.T. SA, proprietatea asupra

acestuia a fost transferată în patrimoniul societății nou constituită,

U.N.C.C.C. este cea care are calitatea de unitate deținătoare conform art. 20

din Legea nr. 10/2001 și este ținută de a soluționa orice notificare în

legătură cu bunul în litigiu.

Anterior anului 1960, pe baza

autorizației nr. 82 din 31 octombrie 1952, U.N.C.C.C. a executat o extindere la

corpul clădirii centrale, cu privire la care probele administrate au

concluzionat că nu constituie o transformare de natură a considera că imobilul

a devenit unul nou.

Deși Legea nr. 10/2001 instituie

principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, același act

normativ prevede și o serie de excepții de la această regulă, una dintre ele

regăsindu-se și în cazul dedus judecății, respectiv art.46 din lege.

Ceea ce dă particularitate cazului

de față este faptul că U.N.C.C.C. nu este un dobânditor originar al bunului

preluat de la fostul proprietar ci doar un subdobândit cu titlu particular și

oneros al imobilului a cărui proprietate a obținut-o prin cedarea proprietății

sale asupra altor 15 imobile din București către Statul Român.

Din interpretarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, respectiv art. 9, art. 18, art. 20 și art. 46, rezultă că

atunci când cu privire la bunurile preluate abuziv au intervenit acte juridice

de înstrăinare, restituirea în natură este condiționată de desființarea actelor

juridice pe calea acțiunii în constatarea nulității promovată în termenul

prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege.

Prin urmare, pentru a-și fi asigurat

vocația dobândirii în natură a imobilelor solicitate în procedura Legii nr.

10/2001, reclamanta ar fi trebuit să conteste actul juridic de schimb în

temeiul căruia U.N.C.C.C. a dobândit proprietatea bunului.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recurs reclamanta B.M. și intervenienta P.J.

Reclamanta a criticat decizia pentru

următoarele motive care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

anularea deciziei emisă de către unitatea deținătoare prevăzută de art. 20 din

Legea nr. 10/2001.

Legea nu impune condiția ca unitatea

deținătoare să fie cea care a preluat în mod abuziv imobilul.

Atât timp cât imobilul preluat

abuziv, astfel cum s-a constatat de instanța de apel, se află în detenția unei

dintre persoanele juridice identificate ca subiecte ale obligației de

restituire, nu are importanță dacă acestea au fost dobânditoare primare sau

dacă au dobândit imobilul de la stat.

În H.G. nr. 498/2003, cap. II se

definește noțiunea de „unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001, în

sensul că aceasta este reprezentată de entitatea cu personalitate juridică care

are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat, bunul care face obiectul legii, inclusiv organizație cooperatistă.

care se face trimitere în motivarea deciziei de apel, vizează o altă situație și

anume cea în care persoanele juridice indicate în art. 20 din lege ca fiind

unități deținătoare au procedat la înstrăinarea imobilelor preluate în mod

abuziv.

a prevăzut că este nevoie de anularea actelor de înstrăinare sunt cele

referitoare la donațiile făcute statului și actele de înstrăinare făcute de

foștii chiriași sau prin efectul privatizării.

Normele respective nu se aplică la

cazul în speță.

În momentul formulării notificării

și la data soluționării cauzei în primă instanță art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001 prevedea ca excepție de la restituirea în natură situația imobilelor

înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În condițiile în care această

situație este de excepție, nu se poate aplica prin extensie la alte cazuri.

Modificarea art. 18 lit. d), devenit

art. 18 lit. c), prin Legea nr. 247/2005 și care se referă la actele de

înstrăinare fără nici o distincție, nu se poate aplica retroactiv.

contradictorie, neexistând concordanță între considerente și dispozitiv, în

condițiile în care reține că imobilul este preluat fără titlu valabil dar nu îl

restituie fostului proprietar.

principiul restituirii în natură sunt limitativ prevăzute de lege și sunt de

strictă interpretare; respectiv cele prevăzute de art. 9 alin. (2), fost art.

18, fostul art. 11 alin. (9), art. 19 și art. 27 (actual art. 29) și art. 16

din Legea nr. 10/2001, situație în care nu se regăsește imobilul în litigiu.

raport de obligația pe care o avea unitatea deținătoare de a face o ofertă de

restituire prin echivalent în condițiile legii.

Intervenienta P.J. a criticat

decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9

C. proc. civ.:

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care recunoaște calitatea de persoană

îndreptățită moștenitorilor fostului proprietar, calitate pe care recurenta o

are în baza certificatului de moștenitor nr. 48 din 9 mai 2005 și a celorlalte

acte aflate la dosar.

În același timp, art. 4 alin. (3) îi

repune în termen pe moștenitorii neacceptanți ai moștenirii fostului proprietar

prin cererea de restituire făcută în temeiul Legii nr. 10/2001.

A aflat despre existența

prezumtivului drept de proprietate numai la data introducerii sale în cauză,

întrucât este stabilită în SUA și nu are o legătură apropriată cu familia.

Prin poziția avută în cauză, a

achiesat la cererea de restituire făcută de către reclamantă.

lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București este

neîntemeiată iar imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate de către reclamantă, Înalta Curte constată că recursul

său este fondat pentru motivele ce succed:

10/2001 [cu același conținut ca fostul art. 20 alin. (1)] prevede că

„imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de

destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei lege de

o regie autonomă, (.....), de o organizație cooperatistă sau de altă persoană

juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie

sau, după caz, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare” [alin. (1)].

Alin. (4) al aceluiași text legal

prevede că „prin excepție de la dispozițiile alin. (1) și (2), în cazul

bunurilor deținute de o organizație cooperatistă, persoana îndreptățită poate

opta și pentru măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu

alte bunuri ori servicii sau despăgubiri bănești”.

Din modul de reglementare a legii

rezultă că s-a avut în vedere deținătorul imobilului la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și că acestuia i s-a conferit competența să

soluționeze notificările persoanelor îndreptățite, prin acte emise de organele

sale de conducere.

În condițiile în care legea nu

distinge în funcție de titlul în baza căruia persoanele juridice indicate de art.

21 alin. (1) [fost art. 20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 au în detenție

imobilele ce intră sub incidența acestei legi și pentru cele reținute în cele

ce urmează asupra celorlalte critici, Înalta Curte constată că s-a făcut o

aplicare greșită a acestui text legal de către instanța de apel.

Prin textul legal incident s-a

prevăzut numai condiția ca imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 să

fie „deținut” de către una dintre entitățile la care se face referire expresă.

Faptul că aceasta a fost intenția

legiuitorului, care rezultă foarte clar din textul legal, este sublinierea

făcută în același sens și prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Astfel, în capitolul 2 se arată că

„unitate deținătoare” este, prin cazurile arătate, „entitatea cu personalitate

juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care

a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, ... ,

organizații cooperatiste)”.

2.3.5. Instanța de apel reține, cu

referire și la art. 18, art. 20 și art. 46 din Legea nr. 10/2001, că

soluționarea cererii de restituire în natură formulată de către reclamantă este

condiționată de anularea actului de schimb în temeiul căruia deține imobilul în

litigiu.

Art. 46 din lege trebuie aplicat

însă corelativ cu art. 18 din aceeași lege care prevedea la lit. d) (actual

modificat) că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în

care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că situația

prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nemodificată cuprindea o

situație de excepție iar excepțiile sunt de strictă interpretare, în mod greșit

care s-a extins această excepție la cazul în speță, respectiv relativ la actul

de schimb prin care intimata-pârâtă deține imobilul.

Într-adevăr, la data soluționării

cauzei în apel art. 18 lit. d) a fost republicat sub lit. c) (imobilul a fost

înstrăinat cu „respectarea dispozițiilor legale”) în urma modificărilor

intervenite prin Legea nr. 247/2005 și are în vedere actele juridice de

înstrăinare, fără nici o distincție, însă aplicarea textului legal republicat

nu poate avea loc decât cu încălcarea dreptului de proprietate al

reclamantului, recunoscut prin decizia de apel prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului de preluare de către stat.

Soluționarea notificării trebuie

făcută în raport de dispozițiile în vigoare la data formulării, întrucât la

acea dată reclamanta avea speranța legitimă de redobândire a imobilului în

natură în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 primit corelativ cu art.

18 lit. d), ca situație de excepție.

Reclamanta avea, dacă nu un bun, cel

puțin o speranță legitimă, calificată pe permanent de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului ca fiind un „element al dreptului de proprietate”, de a obține

restituirea în natură a imobilului, față de dispozițiile art. 20 care excludeau

în speță aplicarea art. 18 lit. d) din lege, speranță pe care modificarea

legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005, în cursul judecății, i-a

luat-o, prin forma textului art. 18 lit. c) din lege.

Modificarea legislativă constituie o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, din perspectiva art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale individului.

Aceasta pentru că, deși ingerința

este prevăzută de lege și urmărește realizarea unui interes economic general,

nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit și mijloacele

folosite, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1 alin.1 teza a II-a din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Legiuitorul, în situațiile în care a

avut în vedere restituirea numai prin echivalent sau restituirea condiționată

de anularea actului juridic, a prevăzut în mod expres acest lucru, în rest

predominând principiul restituirii în natură cu subsidiarul de restituire prin

echivalent în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură.

Pe de altă parte, contrar celor

invocate prin cel de al doilea motiv de recurs, art. 46 din Legea nr. 10/2001

(actual art. 47) nu distinge ca înstrăinările la care se referă să fie făcute

sau nu de către entitățile indicate ca fiind „unități deținătoare” în art. 20

alin. (1) din lege [actual art. 21 alin. (1)].

Valabilitatea sau nevalabilitatea

unui act juridic de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența

Legii nr. 10/2001 având relevanță sub aspectul persoanei juridice căreia îi

revine obligația să soluționeze notificarea.

reclamantei nu este fondată, în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-au

prevăzut situații în care, deși imobilul ce cade sub incidența sa a fost

preluat fără titlu valabil de către stat, restituirea nu se poate face decât

prin sau, în subsidiar, prin echivalent.

reclamanta practic achiesează la dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, mai sus arătate, acceptând și varianta subsidiară de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent.

Oricum, unitatea deținătoare este

ținută de dispozițiile legale care prevăd expres că dacă restituirea în natură

nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este

obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

Pentru motivele apreciate ca fiind

fondate din recursul formulat de către reclamantă, din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin.

(5) C. proc. civ. (instanța de apel neintrând în cercetarea fondului) și să

admită recursul, să caseze decizia de apel în parte și să dispună trimiterea

cauzei spre rejudecarea apelului declarat de aceeași parte la Curtea de apel.

Urmează a se casa decizia în parte,

cu mențiunea celorlalte dispoziții ale deciziei, întrucât recursul declarat de

către intervenientă este nefondat, pentru motivele care vor fi arătate în

continuare.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că de prevederile acestei legi beneficiază și

moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite și că succesibilii care, după data

de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi,

cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile

a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Calitatea însă de moștenitor a

persoanei care se consideră îndreptățită nu este suficientă pentru a beneficia

de dispozițiile legii, fiind necesar ca notificarea să fie formulată în

termenul prevăzut de lege, respectiv art. 22 alin. (1) [fost art. 21 alin.

(2)].

În condițiile în care acest termen

legal a expirat fără a se formula notificarea de către persoana care se

consideră îndreptățită, este pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 al final, fost art. 21 alin.

final).

Pentru depășirea termenului legal de

formulare a notificării nu se poate invoca necunoașterea legii și nicio

împrejurare care ar pune persoana respectivă în imposibilitate de a forma

notificarea, întrucât termenul prevăzut de dispozițiile legale menționate nu

este un termen procedural de decădere care să atragă incidența art. 103 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 137/A din 21 martie 2006 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Casează în parte decizia.

Trimite cauza pentru rejudecarea

apelului declarat de aceeași reclamantă la aceeași curte de apel.

Menține dispozițiile deciziei

referitoare la apelul intervenienților.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de intervenienta P.J. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 mai 2007.