ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4083/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 616 din 3 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus după cum urmează: S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei procesuale active a intervenienților P.J., I.T.M. și I.O.L. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC J.T. SA. S-a respins acțiunea astfel cum a fost modificată și precizată formulată de către reclamanta B.M. în contradictoriu cu intervenienții menționați și pârâta SC J.T. SA, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală.
S-au respins acțiunea astfel cum a fost modificată și precizată formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâta U.N.C.C.C. ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva Municipiului București prin Primarul General ca rămasă fără obiect. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului față de care s-au reținut următoarele: Acțiunea înregistrată la data de 14 aprilie 2003 pe rolul instanței la cererea reclamantei B.M. în contradictoriu cu pârâții U.N.C.C.C. și SC J.T. SA a fost ulterior modificată și precizată, astfel încât, acțiunea are două capete de cerere după cum urmează: să se constate că decizia nr. 15 din 3 martie 2003 a U.N.C.C.C.
este nelegală și netemeinică și să se dispună anularea; să se constate că imobilul situat în Bucureșți a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 și pe cale de consecință să-i fie restituit în natură. Ulterior, reclamanta a depus la dosar o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în temeiul art. 57 C. proc. civ., respectiv a numiților I.O.L. și I.T.M., frați, nepoți de soră ai reclamantei și P.J., soră a reclamantei. Pentru părțile chemate în judecată s-a menționat că sunt moștenitori ai aceluiași autor, însă neacceptanți. Având în vedere că obiectul litigiului îl constituie contestarea unei decizii emisă în temeiul Legii 10/2001, calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii 10/2001 și a parcurs toate etapele prevăzute de lege, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea emitentă a deciziei contestate.
Reclamanta este persoana care a notificat pârâta U.N.C.C.C. solicitând restituirea imobilului în litigiu, aceasta pronunțându-se prin decizia contestată. Prin urmare, calitate procesuală au atât reclamanta cât și emitentul deciziei. Intervenienții chemați în judecată în temeiul art. 57 C. proc. civ., dobândesc calitatea de intervenienți în interes propriu, urmând să-și valorifice propriile drepturi în contradictoriu cu părțile originale. Având în vedere că în litigiul de față cadrul procesual este cel reglementat și impus de Legea 10/2001, intervenienții nu au calitate procesuală în cauză. Astfel, intervenienții nu au probat că ar fi formulat o notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, aceasta fiind singura posibilitate prin care să-și fi putut valorifica drepturile după intrarea în vigoare a acestei legi, iar în această situație nu se mai impune a fi analizate nici eventualele drepturi succesorale ale acestora.
Nici pârâta SC J.T. SA chemată în judecată de către reclamantă prin cererea introductivă nu are calitate procesuală pasivă. Cealaltă pârâtă are calitate de acționar al societății iar dreptul de folosință al bunului imobil solicitat a fost adus ca aport în natură în cadrul acestei societăți, dar legitimarea procesuală a pârâtei nu decurge din această împrejurare. Pe de altă parte, societatea nu este entitatea cu personalitate juridică care, având înregistrat în patrimoniul său imobilul solicitat, ar avea calitate de unitate deținătoare conform Legii 10/2001.
Prin decizia contestată, unitatea deținătoare a apreciat că preluarea imobilului nu a fost abuzivă în raport de modul în care acesta a intrat în patrimoniul unității, apreciind totodată că nu este entitatea investită cu soluționarea notificării, întrucât imobilul nu poate fi restituit în natură; față de această situație s-a dispus înaintarea deciziei către Prefectura municipiului București pentru acordarea despăgubirilor bănești cuvenite. În condițiile în care anularea actului de schimb, prin care unitatea deținătoare a dobândit imobilul în litigiu, nu s-a solicitat în condițiile legii, nu a avut loc o preluare în mod abuziv a imobilului de către aceasta; s-a apreciat astfel că în mod corect s-a reținut că nu este posibilă restituirea în natură, persoana îndreptățită putând solicita și obține numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelurile declarate de către reclamantă și intervenienți împotriva sentinței primei instanțe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 137 A din 21 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru următoarele motive: Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu toate că persoana pe numele căruia a fost preluat era casnică iar soțul său era avocat, potrivit actelor de la dosar. Prin urmare, trecerea bunurilor în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv și fără titlu, niciunul dintre coproprietari nefăcând parte din categoriile vizate prin Decretul nr. 92/1950.
Pe lângă acest aspect s-a mai reținut, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția din anul 1948. După preluarea bunului de către stat, acesta a fost transmis în proprietatea C. în temeiul Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 670 din 25 august 1966 iar pe baza actului de schimb intervenit la 6 aprilie 1966 între C. și Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului București, Statul Român a dobândit în urma acestui schimb proprietatea a 15 imobile situate pe teritoriul Municipiului București, foste proprietăți ale C. În aceste condiții, pârâta U.N.C.C.C. este un subdobânditor cu titlu particular și oneros al bunului solicitat de către reclamantă, la data dobândirii de către aceasta a bunului litigios titlul statului nefiind contestat.
Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a statuat asupra lipsei calității procesuale pasive a SC J.T. SA având în vedere precizările acțiunii inițiale făcute de către reclamant, precum și realitatea emiterii deciziei contestate de către U.N.C.C.C. și nu de către SC J.T. SA. Chiar dacă prin constituirea bunului în discuție ca aport în natură la capitalul SC J.T. SA, proprietatea asupra acestuia a fost transferată în patrimoniul societății nou constituită, U.N.C.C.C. este cea care are calitatea de unitate deținătoare conform art. 20 din Legea nr. 10/2001 și este ținută de a soluționa orice notificare în legătură cu bunul în litigiu. Anterior anului 1960, pe baza autorizației nr. 82 din 31 octombrie 1952, U.N.C.C.C.
a executat o extindere la corpul clădirii centrale, cu privire la care probele administrate au concluzionat că nu constituie o transformare de natură a considera că imobilul a devenit unul nou. Deși Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, același act normativ prevede și o serie de excepții de la această regulă, una dintre ele regăsindu-se și în cazul dedus judecății, respectiv art.46 din lege. Ceea ce dă particularitate cazului de față este faptul că U.N.C.C.C. nu este un dobânditor originar al bunului preluat de la fostul proprietar ci doar un subdobândit cu titlu particular și oneros al imobilului a cărui proprietate a obținut-o prin cedarea proprietății sale asupra altor 15 imobile din București către Statul Român.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 9, art. 18, art. 20 și art. 46, rezultă că atunci când cu privire la bunurile preluate abuziv au intervenit acte juridice de înstrăinare, restituirea în natură este condiționată de desființarea actelor juridice pe calea acțiunii în constatarea nulității promovată în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege. Prin urmare, pentru a-și fi asigurat vocația dobândirii în natură a imobilelor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta ar fi trebuit să conteste actul juridic de schimb în temeiul căruia U.N.C.C.C. a dobândit proprietatea bunului. Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamanta B.M. și intervenienta P.J.
Reclamanta a criticat decizia pentru următoarele motive care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Prin acțiune s-a solicitat anularea deciziei emisă de către unitatea deținătoare prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001. Legea nu impune condiția ca unitatea deținătoare să fie cea care a preluat în mod abuziv imobilul. Atât timp cât imobilul preluat abuziv, astfel cum s-a constatat de instanța de apel, se află în detenția unei dintre persoanele juridice identificate ca subiecte ale obligației de restituire, nu are importanță dacă acestea au fost dobânditoare primare sau dacă au dobândit imobilul de la stat. În H.G. nr. 498/2003, cap. II se definește noțiunea de „unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001, în sensul că aceasta este reprezentată de entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii, inclusiv organizație cooperatistă.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001, la care se face trimitere în motivarea deciziei de apel, vizează o altă situație și anume cea în care persoanele juridice indicate în art. 20 din lege ca fiind unități deținătoare au procedat la înstrăinarea imobilelor preluate în mod abuziv.
Singurele excepții în care legea a prevăzut că este nevoie de anularea actelor de înstrăinare sunt cele referitoare la donațiile făcute statului și actele de înstrăinare făcute de foștii chiriași sau prin efectul privatizării. Normele respective nu se aplică la cazul în speță. În momentul formulării notificării și la data soluționării cauzei în primă instanță art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevedea ca excepție de la restituirea în natură situația imobilelor înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea Legii nr. 112/1995. În condițiile în care această situație este de excepție, nu se poate aplica prin extensie la alte cazuri. Modificarea art. 18 lit. d), devenit art. 18 lit. c), prin Legea nr. 247/2005 și care se referă la actele de înstrăinare fără nici o distincție, nu se poate aplica retroactiv.
Instanța a pronunțat o hotărâre contradictorie, neexistând concordanță între considerente și dispozitiv, în condițiile în care reține că imobilul este preluat fără titlu valabil dar nu îl restituie fostului proprietar.
Singurele excepții de la principiul restituirii în natură sunt limitativ prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare; respectiv cele prevăzute de art. 9 alin. (2), fost art. 18, fostul art. 11 alin. (9), art. 19 și art. 27 (actual art. 29) și art. 16 din Legea nr. 10/2001, situație în care nu se regăsește imobilul în litigiu.
Decizia este nelegală și în raport de obligația pe care o avea unitatea deținătoare de a face o ofertă de restituire prin echivalent în condițiile legii. Intervenienta P.J. a criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. S-au încălcat dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care recunoaște calitatea de persoană îndreptățită moștenitorilor fostului proprietar, calitate pe care recurenta o are în baza certificatului de moștenitor nr. 48 din 9 mai 2005 și a celorlalte acte aflate la dosar. În același timp, art. 4 alin. (3) îi repune în termen pe moștenitorii neacceptanți ai moștenirii fostului proprietar prin cererea de restituire făcută în temeiul Legii nr. 10/2001. A aflat despre existența prezumtivului drept de proprietate numai la data introducerii sale în cauză, întrucât este stabilită în SUA și nu are o legătură apropriată cu familia. Prin poziția avută în cauză, a achiesat la cererea de restituire făcută de către reclamantă. 2. Se arată, argumentat, că excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București este neîntemeiată iar imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate de către reclamantă, Înalta Curte constată că recursul său este fondat pentru motivele ce succed: 1. Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [cu același conținut ca fostul art. 20 alin. (1)] prevede că „imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei lege de o regie autonomă, (… ), de o organizație cooperatistă sau de altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare” [alin. (1)]. Alin. (4) al aceluiași text legal prevede că „prin excepție de la dispozițiile alin. (1) și (2), în cazul bunurilor deținute de o organizație cooperatistă, persoana îndreptățită poate opta și pentru măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri ori servicii sau despăgubiri bănești”. Din modul de reglementare a legii rezultă că s-a avut în vedere deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că acestuia i s-a conferit competența să soluționeze notificările persoanelor îndreptățite, prin acte emise de organele sale de conducere. În condițiile în care legea nu distinge în funcție de titlul în baza căruia persoanele juridice indicate de art. 21 alin. (1) [fost art. 20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 au în detenție imobilele ce intră sub incidența acestei legi și pentru cele reținute în cele ce urmează asupra celorlalte critici, Înalta Curte constată că s-a făcut o aplicare greșită a acestui text legal de către instanța de apel. Prin textul legal incident s-a prevăzut numai condiția ca imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 să fie „deținut” de către una dintre entitățile la care se face referire expresă. Faptul că aceasta a fost intenția legiuitorului, care rezultă foarte clar din textul legal, este sublinierea făcută în același sens și prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Astfel, în capitolul 2 se arată că „unitate deținătoare” este, prin cazurile arătate, „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, ... , organizații cooperatiste)”. 2.3.5. Instanța de apel reține, cu referire și la art. 18, art. 20 și art. 46 din Legea nr. 10/2001, că soluționarea cererii de restituire în natură formulată de către reclamantă este condiționată de anularea actului de schimb în temeiul căruia deține imobilul în litigiu. Art. 46 din lege trebuie aplicat însă corelativ cu art. 18 din aceeași lege care prevedea la lit. d) (actual modificat) că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Având în vedere că situația prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nemodificată cuprindea o situație de excepție iar excepțiile sunt de strictă interpretare, în mod greșit care s-a extins această excepție la cazul în speță, respectiv relativ la actul de schimb prin care intimata-pârâtă deține imobilul. Într-adevăr, la data soluționării cauzei în apel art. 18 lit. d) a fost republicat sub lit. c) (imobilul a fost înstrăinat cu „respectarea dispozițiilor legale”) în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 247/2005 și are în vedere actele juridice de înstrăinare, fără nici o distincție, însă aplicarea textului legal republicat nu poate avea loc decât cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, recunoscut prin decizia de apel prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către stat. Soluționarea notificării trebuie făcută în raport de dispozițiile în vigoare la data formulării, întrucât la acea dată reclamanta avea speranța legitimă de redobândire a imobilului în natură în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 primit corelativ cu art. 18 lit. d), ca situație de excepție. Reclamanta avea, dacă nu un bun, cel puțin o speranță legitimă, calificată pe permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un „element al dreptului de proprietate”, de a obține restituirea în natură a imobilului, față de dispozițiile art. 20 care excludeau în speță aplicarea art. 18 lit. d) din lege, speranță pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005, în cursul judecății, i-a luat-o, prin forma textului art. 18 lit. c) din lege. Modificarea legislativă constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale individului. Aceasta pentru că, deși ingerința este prevăzută de lege și urmărește realizarea unui interes economic general, nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1 alin.1 teza a II-a din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Legiuitorul, în situațiile în care a avut în vedere restituirea numai prin echivalent sau restituirea condiționată de anularea actului juridic, a prevăzut în mod expres acest lucru, în rest predominând principiul restituirii în natură cu subsidiarul de restituire prin echivalent în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură. Pe de altă parte, contrar celor invocate prin cel de al doilea motiv de recurs, art. 46 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 47) nu distinge ca înstrăinările la care se referă să fie făcute sau nu de către entitățile indicate ca fiind „unități deținătoare” în art. 20 alin. (1) din lege [actual art. 21 alin. (1)]. Valabilitatea sau nevalabilitatea unui act juridic de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 având relevanță sub aspectul persoanei juridice căreia îi revine obligația să soluționeze notificarea. 4. Cea de-a 4-a critică din recursul reclamantei nu este fondată, în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-au prevăzut situații în care, deși imobilul ce cade sub incidența sa a fost preluat fără titlu valabil de către stat, restituirea nu se poate face decât prin sau, în subsidiar, prin echivalent. 6. Sub acest motiv de recurs, reclamanta practic achiesează la dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, mai sus arătate, acceptând și varianta subsidiară de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Oricum, unitatea deținătoare este ținută de dispozițiile legale care prevăd expres că dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Pentru motivele apreciate ca fiind fondate din recursul formulat de către reclamantă, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (instanța de apel neintrând în cercetarea fondului) și să admită recursul, să caseze decizia de apel în parte și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de aceeași parte la Curtea de apel. Urmează a se casa decizia în parte, cu mențiunea celorlalte dispoziții ale deciziei, întrucât recursul declarat de către intervenientă este nefondat, pentru motivele care vor fi arătate în continuare. 1. Într-adevăr, art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite și că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Calitatea însă de moștenitor a persoanei care se consideră îndreptățită nu este suficientă pentru a beneficia de dispozițiile legii, fiind necesar ca notificarea să fie formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv art. 22 alin. (1) [fost art. 21 alin. (2)]. În condițiile în care acest termen legal a expirat fără a se formula notificarea de către persoana care se consideră îndreptățită, este pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 al final, fost art. 21 alin. final). Pentru depășirea termenului legal de formulare a notificării nu se poate invoca necunoașterea legii și nicio împrejurare care ar pune persoana respectivă în imposibilitate de a forma notificarea, întrucât termenul prevăzut de dispozițiile legale menționate nu este un termen procedural de decădere care să atragă incidența art. 103 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 137/A din 21 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează în parte decizia. Trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de aceeași reclamantă la aceeași curte de apel. Menține dispozițiile deciziei referitoare la apelul intervenienților. Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta P.J. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 mai 2007.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.