ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1944/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1944/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Mureș, prin sentința

civilă nr. 442 din 9 aprilie 1999, a respins acțiunea formulată de reclamanta

C.S.M.D. Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Primăria orașului Sovata, SC

R. DGN și SC B. SA Sovata.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Târgu-Mureș, care, prin decizia

civilă nr. 396/A din 13 decembrie 1999, desființând sentința apelată, a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând cauza, Tribunalul Mureș,

prin decizia civilă nr. 63 din 23 martie 2001, a admis în parte acțiunea

formulată și precizată de reclamanta C.S.M., în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin Primăria Sovata, SC D.N. SA Târgu-Mureș și SC B. SA Sovata.

A constatat nelegalitatea trecerii

în proprietatea statului a imobilelor înscrise în C.F. nr. 857 Sovata, A + 97,

nr.top. 3154/10/11/1/2; C.F. 857 Sovata, A + 112, nr.top. 3142/1; C.F. nr. 857

Sovata, A + 113, nr.top. 3142/2/a.

A dispus radierea dreptului de

proprietate al statului și repunerea în situația anterioară, în sensul

reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor

menționate. Pârâții au fost obligați să recunoască dreptul de proprietate al

reclamantei asupra bunurilor care fac obiectul procesului și să le predea acesteia

în deplină posesie și pașnică folosință și a fost respins petitul privind

obligarea pârâților la daune cominatorii.

S-a constatat că reclamanta a

renunțat la judecată cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 857 Sovata, A +

111, nr.top. 3177, s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC

D.N. SA Târgu-Mureș și a fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte

suma de 616.000.000 lei reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la

imobilul înscris în C.F. nr. 857 Sovata, nr.top. 3154/10/11/1/2.

A fost instituit drept de retenție

în favoarea SC D.N. SA Târgu-Mureș până la achitarea sumei datorate de

reclamantă și a fost obligată reclamanta (pârâtă în cererea reconvențională) la

plata sumei de 23.165.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că în cursul rejudecării cauzei pârâta SC D.N. SA

Târgu-Mureș a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a

solicitat să se respingă acțiunea, iar pentru ipoteza admiterii acțiunii a cerut

ca reclamanta să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor făcute cu imobilul

în litigiu și instituirea dreptului de retenție până la achitarea integrală a

sumei solicitate.

Reține tribunalul, că imobilele care

fac obiectul litigiului au fost preluate de stat în baza Decretului nr.

92/1950, însă deciziile de preluare nu au fost depuse la dosar. Faptul că

imobilele nu au fost preluate în baza Decretului nr. 358/1948 a fost constatat

și de Comisia județeană Târgu-Mureș pentru aplicarea Decretului-lege nr.

126/1990.

Preluarea s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor Decretului nr. 92/1950 care privea imobilele aflate „în mâna

exploatatorilor” și, fiind o preluare abuzivă, nu sunt incidente prevederile

art. 27 din Legea nr. 115/1938 pentru uzucapiunea tabulară.

Față de prevederile art. 8 alin. (2)

și art. 52 din Legea nr. 10/2001, toate actele normative care reglementau

situația juridică a acestor imobile au fost abrogate, însă art. 3 C. civ.

prevede că „judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu

prevede sau că este întunecată, ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit

pentru denegare de dreptate”.

Mai reține tribunalul, că pârâtele

nu și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, iar cererea

reconvențională este întemeiată, deoarece, conform raportului de expertiză

efectuat în cauză, SC D.N. SA a efectuat investiții la imobil în valoare reală

și actuală de 616.000.000 lei.

În baza principiului îmbogățirii

fără justă cauză, pârâta din cererea reconvențională este obligată să restituie

contravaloarea acestor investiții și, pentru că datoria este în strânsă

conexiune cu lucrul pe care deținătorul creditor trebuie să îl restituie, se va

institui un drept de retenție asupra imobilului, în favoarea SC D.N. SA.

În privința petitului privind

obligarea pârâtelor la daune cominatorii, se reține că se impune respingerea

lui, pentru că executarea obligațiilor este posibilă pe calea executării

silite.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin

decizia civilă nr. 18/A din 22 martie 2002, a admis apelurile declarate de

reclamantă și de pârâtele SC D.N. SA Târgu-Mureș și SC B. SA Sovata și a

schimbat în tot această sentință, respingând ca prematur formulate acțiunea în

revendicare imobiliară, precum și cererea reconvențională.

Această hotărâre a fost casată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5209 din 21

septembrie 2004, și s-a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelurilor.

Instanța de recurs a reținut, în

esență, că, față de prevederile art. 21 alin. (2) din Constituție, art. 2 din

Legea nr. 92/1992 și art. 3 C. civ., acțiunea nu este prematur formulată, iar

decizia atacată este nelegală.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin

decizia civilă nr. 16/A din 30 ianuarie 2006, a respins apelurile declarate de

reclamanta C.S.M. și de pârâta SC B. SA Sovata, precum și apelul incident

declarat de pârâta SC D.N. SA.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut că imobilele care fac obiectul procesului au fost

preluate de către stat, cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data

preluării. Deoarece la data preluării imobilelor reclamanta aparținea cultului

greco-catolic, care a fost desființat, imobilele intrau sub incidența

Decretului nr. 358/1948, însă nu au fost incluse în lista bunurilor ce urmau să

fie predate din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Greco-Catolice,

iar din înscrierile făcute în cartea funciară, opozabile părților, rezultă că

statul a preluat bunurile în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta nu se încadra, însă, în

categoria exploatatorilor, iar imobilele nu intrau în categoria celor supuse

naționalizării.

După preluarea de către stat,

imobilul înscris în nr.top. 3154/10/11/1/2 a fost dat în administrarea fostei

I.R.I.D.G.N. Târgu-Mureș, a cărei succesoare este pârâta SC D.N. SA

Târgu-Mureș, iar celelalte două imobile au fost date în administrarea

Întreprinderii B. Sovata SA.

Reține instanța de apel, că pârâta

SC D.N. SA Târgu-Mureș a efectuat lucrări la imobilul aflat în administrarea

sa, în baza proiectului nr. 28449/1977 elaborat de secția de proiectare a

Cooperativei Constructorul Târgu-Mureș. Pârâta a făcut dovada contravalorii

lucrărilor, cu devize de lucrări, situații de lucrări și facturile cu care s-a

achitat costul lor și, pentru că valoarea bunului a crescut prin efectuarea

acestor lucrări, iar prin restituirea bunului în favoarea reclamantei se

produce o sărăcire a patrimoniului pârâtei, reclamanta trebuie să plătească

contravaloarea lor.

Se mai reține, că pârâta SC B.

Sovata SA a cerut să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra vilelor nr.

15 „Mureșul” și nr. 55 „Someșul”, susținând că unul din imobile a fost

reconstruit, iar la celălalt imobil a făcut investiții, însă cererea este

inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., pentru că a fost

formulată pentru prima dată în apel.

Apelanta SC B. Sovata SA a susținut

că acțiunea se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, însă acțiunea fiind

promovată în anul 1998 nu poate fi analizată prin prisma prevederilor legii

speciale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanta și pârâtele SC D.N. SA și SC B. SA Sovata.

Reclamanta, invocând art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susține că principiul îmbogățirii fără just temei, în baza

căruia a fost obligată să plătească pârâtei SC D.N. SA contravaloarea

investițiilor făcute la imobil, nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece în

decizia civilă nr. 5209/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție există

îndrumarea ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere și dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 126/1990, în raport de care bunurile preluate de stat se

restituie în starea lor actuală.

Susține recurenta, că principiul

îmbogățirii fără justă cauză nu își găsește aplicarea și pentru faptul că

lipsește cel mai important element îmbogățirea sa, deoarece prin Decretul-lege

nr. 126/1990 statul recunoaște că prin preluarea imobilelor cu rea credință

proprietarul a suferit un important prejudiciu de ordin moral și material, prin

lipsirea de folosință a bunului. Investițiile la imobil au fost efectuate în

anul 1977 de Statul Român, fondurile fiind suportate din bugetul de stat. De

aceea, pârâta SC D.N. SA nu poate să ceară despăgubiri în numele statului.

Aceasta nu este proprietara bunului, pentru că dreptul său nu este înscris în

cartea funciară, iar dacă se are în vedere aspectul cronologic al intrării în

vigoare a Decretului-lege nr. 126/1990 și a Legii nr. 15/1990, rezultă că la

data când Legea nr. 15/1990 a intrat în vigoare, Statul Român recunoscuse

recurentei dreptul de proprietate asupra bunului care urma să fie restituit

conform prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990.

Pârâta SC D.N. SA Târgu-Mureș,

invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arată că instanța nu a

luat în considerare că imobilul a fost revendicat de reclamantă în baza

Decretului-lege nr. 126/1990, care privește bunurile preluate de stat prin

efectul Decretului nr. 358/1948, însă din actele depuse la dosar rezultă că

imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și nu a Decretului nr.

358/1948.

De aceea, este inaplicabil

Decretul-lege nr. 126/1990, fapt constatat și de Comisia județeană Mureș pentru

aplicarea Decretului nr. 126/1990, iar dreptul asupra bunului a fost dobândit

de recurentă în baza Legii nr. 15/1990.

Mai susține recurenta, că fiind

societate cu capital majoritar privat, nu poate fi obligată la diminuarea

patrimoniului său, ca urmare a preluării abuzive de către stat a imobilului în

discuție. Preluarea abuzivă fiind făcută de stat, statul trebuie obligat să

plătească și despăgubirea către Biserica Greco-Catolică.

Pârâta SC B. SA Sovata, invocând

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că vilele nr. 15 și nr. 55 i-au fost date

în administrare, după naționalizarea lor, în baza Decretului nr. 92/1950, însă

în anul 1989 vila nr. 15 a fost demolată și s-a construit o clădire nouă. Arată

recurenta, că s-a opus la restituirea acestui imobil, deoarece imobilul preluat

prin naționalizare este demolat.

Greșit s-a reținut că imobilele au

fost naționalizate fără titlu valabil, fără să se arate care sunt motivele

pentru care s-a reținut această împrejurare.

Reclamanta nu este un cult religios,

ci o congregație care a fost înființată în anul 1921, cu sediul în Blaj. De

aceea, clădirile din Sovata nefiind destinate desfășurării activității congregației,

erau incidente prevederile decretului nr. 92/1950. Susține recurenta, că vila

15 fiind o construcție nouă, care nu a fost preluată de la reclamantă, nu poate

fi obligată la restituirea ei.

Din oficiu, Înalta Curte a invocat

motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Recursurile vor fi admise, pentru

următoarele considerente:

Reclamanta, prin acțiunea

înregistrată la data de 10 decembrie 1998, a cerut ca pârâții să fie obligați

să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F. 847

Sovata, să se restabilească situația de carte funciară și să se dispună

evacuarea pârâtelor de la rândul 2 și rândul 3 din imobilele pe care le dețin.

Față de obiectul pricinii și de

prevederile art. 18

1

C. proc. civ., competența materială a instanței

se determină după valoarea bunurilor la momentul investirii primei instanțe,

iar în cererea de chemare în judecată reclamanta a precizat că valoarea

imobilelor care fac obiectul procesului depășește suma de 1.000.000.000 lei.

În cursul procesului,

recurenta-reclamantă nu a susținut că la data introducerii acțiunii valoarea

imobilelor era mai mare de 5 miliarde lei, iar la instanța de recurs a depus la

dosar înscrisuri care atestă faptul că vila nr. 15 și terenul aferent figurează

în evidențe cu valoarea de 355.419,59 lei, iar vila 55 figurează cu valoarea de

7.677,53 lei.

Se constată că, față de valoarea

bunurilor la data introducerii acțiunii și de prevederile art. II din Legea nr.

219/2005, la data de 30 ianuarie 2006, când s-a pronunțat decizia atacată,

competent să soluționeze apelurile era tribunalul și nu curtea de apel.

Articolul II din Legea nr. 219/2005,

în vigoare la data pronunțării hotărârii recurate, prevede, în alin. (2), că

apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii,

care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la

tribunale.

Față de prevederea „potrivit

prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material

să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul pricinii și normele

de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 și nu

în raport de instanța care a soluționat pricina în fond, competentă conform

normelor de competență în vigoare la data pronunțării sentinței apelate.

Legea nr. 219/2005 a modificat art.

2 C. proc. civ., iar, conform alin. (1) lit. b) al acestui text, tribunalul

judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de

peste 5 miliarde lei.

Procesele și cererile al căror

obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc.

civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc.

civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea apelurilor.

Prin urmare, în raport de obiectul

pricinii și valoarea imobilelor, care la data introducerii acțiunii, 10

decembrie 1998, nu depășea 5 miliarde lei, la data de 30 ianuarie 2006

competent să soluționeze apelul era Tribunalul Mureș, iar curtea de apel, care

a soluționat apelul nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr.

219/2005, a încălcat competența tribunalului.

De aceea, fiind incidente

prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se vor admite recursurile și, fără

să se analizeze motivele de recurs, se va casa hotărârea atacată, iar, conform

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite, spre judecarea

apelurilor, Tribunalului Mureș.

Sentința apelată fiind pronunțată

tot de tribunal, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac

împotriva propriei hotărâri, prin derogare de la prevederile art. 282 alin. (1)

C. proc. civ., însă, prin art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, legiuitorul

a stabilit această reglementare cu caracter tranzitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanta C.S.M.D. și pârâții SC B. SA și SC D.N. SA împotriva deciziei civile

nr. 16 A din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pe care o casează.

Trimite dosarul spre judecarea

apelurilor Tribunalului Mureș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2007.