ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4364/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții G.V.A.C. și G.A.S.Ș. au

chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Buzău, Municipiul Buzău prin

primar și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând Tribunalului

Buzău, secția civilă, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub

nr. 211/2006, obligarea pârâților să se pronunțe prin decizie/dispoziție asupra

notificărilor formulate pentru restituirea bunurilor preluate abuziv în

perioada 1945-1989, precum și judecarea pe fond a cererii de restituire sau

prin echivalent a imobilelor ce au aparținut autorilor, G.D. și G.P.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că deși au formulat notificările în luna iulie 2001, singurele acte

întocmite de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost două

procese-verbale, nefiind emise dispoziții conform legii, astfel că au fost

nevoiți să formuleze acțiunea în justiție.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

217 din 1 martie 2006, a admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Buzău prin primar pe care l-a obligat să emită „decizii” conform

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind cererile de restituire

formulate de reclamanți prin notificările nr. 395/2001 și 394/2001, a respins

ca prematur capătul de cerere privind restituirea în natură și a respins acțiunea

față de ceilalți doi pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Instanța a reținut că unitatea

deținătoare nu a respectat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în sensul că nu a emis o „decizie” motivată în termen de 60 de zile de

la data înregistrării notificării.

Referitor la capătul doi de cerere

s-a apreciat că unitatea deținătoare are obligația să se pronunțe mai întâi cu

privire la modul de soluționare a notificării, iar în caz de refuz pe calea

obligației de a face să fie obligată de instanță, urmând ca după emiterea

deciziei sau a dispoziției instanța să verifice la cererea părții interesate

legalitatea măsurii dispuse.

Sentința a rămas definitivă, prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanți, potrivit deciziei

nr. 431 din 12 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, în dosarul nr. 3846/2006. Motivul de apel privind respingerea capătului

doi de cerere a fost înlăturat, cu motivarea că instanțele de judecată sunt

ținute în soluționarea cauzei de parcurgerea procedurilor administrative și că

în mod corect instanța fondului a respins acest capăt de cerere, întrucât

unitatea deținătoare nu a emis încă o „decizie” motivată din care să rezulte

nemulțumirea contestatorului.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs apelanții-reclamanți, criticând-o ca fiind nelegală, cu

motivarea că prin modul în care a argumentat soluția de respingere a apelului,

instanța a refuzat să judece lăsând la discreția organelor administrative emiterea

deciziei sau dispoziției, contrar practicii instanței supreme.

Se arată că au fost administrate

probele necesare pentru soluționarea pe fond a cererilor restituire, că nu au

primit nici un răspuns la notificări după 5 ani de la depunere și că prin

hotărârile pronunțate, le-au fost încălcate drepturile recunoscute de Legea nr.

10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, de art. 1 alin. (1) din Protocolul

adițional al Convenției europene pentru drepturile omului și de art. 6 paragraf

1 din Convenție.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente care vor suplini motivarea hotărârilor pronunțate de

instanțele anterioare.

Este adevărat că refuzul persoanei

juridice notificate de a soluționa cererea privind măsurile reparatorii nu

poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularii notificărilor de a se

adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute

de legea specială de reparație, sub pretextul inadmisibilității

(prematurității), o asemenea interpretare contravenind spiritului legii

analizate și principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din

Constituție și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu toate acestea soluția preconizată

de recurenți, în sensul soluționării pe fond și al admiterii și a celui de-al

doilea capăt de cerere, nu este posibil din considerente de ordin procedural

determinate de modul în care reclamanții au înțeles să redacteze acțiunea.

Procesul civil este guvernat de

principiul disponibilității, potrivit căruia obiectul cererii de chemare în

judecată este stabilit de titularul cererii, conform dispozițiilor art. 129

alin. (6) C. proc. civ., instanțele având obligația să hotărască numai în

limitele determinate de parte.

Prin cererea introductivă, care nu a

fost precizată sau modificată în primă instanță în condițiile prevăzute de art.

132 C. proc. civ., reclamanții au solicitat în primul rând, în mod expres

„obligarea pârâtelor să se pronunțe prin decizie (sau dispoziție) asupra

notificărilor formulate de noi privind bunurile preluate abuziv în perioada

1945-1989” precizând în termeni clari că este vorba de o „obligație de a face”

și, în al doilea rând judecarea pe fond a cererii de restituire în natură sau

prin echivalent.

În finalul cererii au solicitat, de

asemenea, obligarea persoanei notificate să se pronunțe asupra notificărilor,

cu mențiunea: „și, în funcție de răspunsurile acestora, instanța să dispună

judecarea pe fond a cererii noastre (…)”.

Refuzul unității deținătoare de a

soluționa notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 dă

posibilitatea persoanei îndreptățite să solicite în instanță fie obligarea

acesteia la emiterea deciziei/dispoziției motivate, fie în mod direct

verificarea și statuarea de către instanță asupra cererii de restituire, însă

asemenea cereri nu pot fi formulate și soluționate simultan, în cadrul

aceluiași proces, întrucât sunt ireconciliabile.

În condițiile în care, tribunalul a

admis primul capăt de cerere și, în cadrul obligației de a face, a obligat

unitatea administrativă notificată să se pronunțe prin dispoziție motivată

asupra notificării, prin sentința pronunțată s-a dezinvestit, fiind

inadmisibilă și ilogică solicitarea reclamanților ca instanța, după admiterea

capătului principal de cerere întemeiat pe „obligația de a face” și

dezinvestire, să rămână totuși cu procesul pe rol, așteptând ca pârâtul să se

conformeze obligației dispuse prin hotărârea judecătorească și, în funcție de

modul în care în viitor avea să fie soluționată notificarea, să dispună și pe

fondul cererii de restituire.

În acest context, tocmai

reclamanții, prin modul defectuos din punct de vedere procedural în care au

înțeles să investească instanța cu cele două capete de cerere contradictorii,

au creat premisa respingerii ca prematur a celui de-al doilea capăt de cerere.

Pentru considerentele prezentate

care vor suplini motivarea deciziei atacate, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții G.V.A.C. și G.A.S.Ș. împotriva deciziei nr. 431 din 12

decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2007.