ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3066/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3066/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, prin

sentința civilă nr. 2470 din 25 mai 2005, a respins, ca nefondată, excepția

prematurității acțiunii invocată de pârâta SC P. SA București.

A admis acțiunea reclamantei

U. SRL București și a obligat pârâta la plata sumei de 13.840,40 Euro penalități

de întârziere, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

A respins ca nefondată

cererea reconvențională a pârâtei.

A admis acțiunea reclamantei

în dosarul nr. 10866/2003, conexat și a obligat pârâta la plata sumei de

3.694,62 Euro penalități de întârziere, în echivalent lei la cursul B.N.R. din

ziua plății.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta a făcut

dovada efectuării procedurii concilierii prealabile, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. și că pârâta datorează penalitățile de întârziere, conform

clauzei penale din contract.

Împotriva menționatei hotărâri,

pârâta a declarat apel.

La termenul din 27 martie

2006, apelanta a formulat o cerere completatoare legal timbrată prin care a

solicitat suspendarea executării hotărârii apelate, cerere la judecata căreia a

renunțat la același termen, conform art. 246 C. proc. civ.

Pronunțând decizia civilă nr.

147 din 27 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii instanței

de fond.

A luat act de renunțarea

pârâtei la judecarea cererii de suspendare a executării conform art. 246 C.

proc. civ.

A fost obligată pârâta la

5.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Nemulțumită de soluția din

apel pârâta SC P. SA București a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 5, 6

și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

în concluzie, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, iar în secundar

casarea deciziei și rejudecând cauza, respingerea acțiunii reclamantei și

admiterea cererii sale reconvenționale, obligarea reclamantei la 2.025.859.728

lei.

În criticile formulate,

recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

- că instanța de apel a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., în speță încălcându-se principiul dreptului la apărare și

principiul contradictorialității, respingându-i-se în mod nejustificat cererea

de acordare a unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de întâmpinarea

și cererea de probe, cu înscrisuri și expertiza contabilă în completarea

probatoriului administrat pentru cererea reconvențională, pentru dovedirea

modului de calcul a sumei prejudiciului, constatat pe calea expertizei tehnice,

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- că modificarea sau casarea

unei hotărâri se poate cere dacă instanța a dat mai mult decât s-a cerut, ori a

dat ce nu s-a cerut, ori în cauză instanța a acordat cheltuieli de judecată intimatei,

fără să fie cerute, art. 304 pct. 6 C. proc. civ.;

- că hotărârea este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens a susținut că

referitor la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii, privind

contractul nr. 50/2001, greșit s-a reținut că societatea sa s-a angajat la

plata debitului datorat compus din preț și penalități în raport de conținutul

procesului verbal de conciliere încheiat, prin care S.C. P. s-a obligat să

achite datoria rămasă neachitată din contract, respectiv numai diferența de

preț corespunzătoare echipamentului din setul III al contractului, proces

verbal semnat de reclamantă fără obiecțiuni și în care nu s-a vorbit despre

penalități, dar din care reiese în mod cert că reclamanta a renunțat la

penalități.

Referitor la contractul nr. 51/2001,

a susținut că greșit a reținut instanța că în urma chemării la conciliere,

societatea sa a recunoscut implicit, prin plățile parțiale ale diferențelor de

preț efectuate și penalitățile de întârziere.

Recurenta pârâtă a susținut

că, din motive independente de voința sa, nu a putut întotdeauna să respecte

termenele de plată ale contractului nr. 50/2001, dar că această situație i-a

fost comunicată reclamantei, asigurându-se de înțelegere și bună colaborare din

partea acesteia, acordul fiind este adevărat doar verbal.

S-a mai susținut că în afara

livrării seturilor la care reclamanta s-a obligat, trecând peste aspectul că

setul III a fost incomplet, aceasta avea și atribuții de instalare și punere în

funcțiune a acestor utilaje, inclusiv asigurarea garanției pentru o perioadă de

4 ani, de a pune la dispoziție cărțile tehnice, instrucțiunile de utilizare,

certificatele de garanție, intimata reclamantă neîndeplinindu-și întocmai

obligațiile contractuale.

Față de această situație,

recurenta pârâtă consideră că în mod greșit a fost obligată la plata

penalităților.

În ceea ce privește respingerea

cererii reconvenționale recurenta concluzionează că motivele instanței de apel

sunt vădit neîntemeiate.

Greșit a reținut instanța de

apel că referitor la contractul nr. 51/2001, procesul verbal de punere în

funcțiune nr. 16 din 25 februarie 2002, nu a fost semnat, că semnătura

societății pe acesta confirmă obiecțiunile și nu punerea în funcțiune și că

înscrisul de la fila 290 face referire la recepția faptică a componentelor

instalației, nu la remedierea deficiențelor ce au făcut obiectul obiecțiunilor

și că potrivit H.G. nr. 51/1996, obligația organizării recepției revenea

societății sale, fără să țină cont de art. 31 și 33 din același act normativ,

care instituia în sarcina reclamantei trimiterea unei notificări de terminare a

lucrărilor în vederea organizării recepției acestora.

Că voit nu a fost luată în

considerare expertiza tehnică efectuată la fond, pentru faptul că expertul a

folosit anumite elemente de contabilitate, și că potrivit art. 201 alin. (1)

teza I C. proc. civ., mențiunile cuprinse într-un raport de expertiză fac

dovada până la constatarea falsului, întrucât experții au calitatea de delegați

ai instanței, raportul de expertiză având natura juridică a unui înscris

autentic.

Față de motivele de fapt și

de drept arătate, reclamanta se face vinovată de prejudiciul suferit de

societatea sa și urmează să fie obligată la plata acestuia.

Intimata reclamantă a depus

întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca

nefondat.

Recursul pârâtei este

nefondat.

Înalta Curte, examinând

susținerile ce se fac în recurs, în raport de probatoriile administrate în

cauză și de dispozițiile legale incidente, constată că acestea nu sunt de

natură să conducă la casarea deciziei recurate, în speță nefiind întrunită nici

una din situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În mod corect instanța de

apel a reținut situația de fapt, în sensul că la baza raporturilor dintre părți

au stat contractele de vânzare cumpărare nr. 50 și 51/2001.

Prin contractul nr. 50/2001

reclamanta s-a obligat să vândă pârâtei 4 seturi de echipamente la prețul și

termenele convenite, că prin clauza penală de la art. V, părțile au convenit că

pentru orice întârziere în efectuarea plăților sau a livrării echipamentelor

față de termenele stabilite, partea în culpă datorează penalități de 0,15 % zi

întârziere, calculate la suma neachitată în termen, sau la avansul primit

pentru echipamentele livrate cu întârziere.

Prin contractul nr. 51/2001,

reclamanta s-a obligat să-i vândă pârâtei și să-i monteze o instalație de

alimentare dospitor tunel, cu înlocuirea panourilor caroseriei la prețul și în

condițiile din contract, care la art. V prevede aceeași clauză penală ca și în

contractul nr. 50/2001.

Părțile au încheiat la 11

ianuarie 2001, un act adițional la contractul nr. 51/2001, prin care reclamanta

s-a obligat să livreze, să instaleze și să pună în funcțiune o centrală termică

pentru tunelul de dospire.

Referitor la contractul nr. 50/2001,

conform procesului verbal de conciliere, aflat la dosar fond, pârâta s-a

angajat să achite debitul datorat, respectiv prețul și penalitățile datorate la

acel moment dar până la data chemării în judecată aceasta a achitat prețul.

În privința contractului nr.

51/2001, în urma concilierii, pârâta a achitat prețul restant din

contravaloarea utilajelor livrate și o parte din penalitățile de întârziere,

conform înscrisurilor de la dosar, fond.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu se confirmă.

În mod corect instanța de

apel i-a respins cererea de acordare a unui termen pentru a lua cunoștință de

întâmpinare, având în vedere că pârâta și-a formulat apelul la 28 iulie 2005,

iar reclamanta a depus întâmpinarea la dosar la 17 martie 2006, iar apelul a

fost soluționat la 27 martie 2006, apreciind în mod just că aceasta a avut

suficient timp ca să ia cunoștință de întâmpinare.

Referitor la cererea de

probe se constată că și aceasta a fost corect respinsă de instanța de apel,

motivat de faptul că probele au fost administrate la fond, că în ceea ce

privește expertiza, pârâta nu a formulat obiecțiuni la aceasta și a insistat în

numirea expertului desemnat, deși partea adversă s-a opus la numirea acestuia,

iar expertiza contabilă solicitată de aceasta la instanța de fond a avut ca

obiectiv doar calculul penalităților de întârziere.

Raportul de expertiză

tehnică întocmit în cauză s-a făcut la cererea părților și privește o chestiune

de strictă specialitate astfel că nu se poate invoca încălcarea principiului

contradictorialității în măsura în care lucrarea a fost depusă la dosar.

Este adevărat că raportul de

expertiză este un act de procedură și ca atare el trebuie făcut în condițiile

prescrise de lege sub sancțiunea nulității iar instanța nu a luat în considerare

raportul întocmit.

Cum încuviințarea probelor

se face de către instanță printr-o încheiere preparatorie, numai în măsura în

care se apreciază că pot conduce la dezlegarea pricinii, instanța poate reveni

asupra probelor încuviințate, motivat, or, în cauză instanța de apel a

considerat că probele administrate sunt de natură să lămurească faptele deduse

judecății.

Cu privire la cel de al

doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 6 prin care s-a susținut că

instanța i-a acordat cheltuieli de judecată reclamantei fără să fie cerute,

Curtea reține că acesta nu este întemeiat.

Potrivit art. 274 C. proc.

civ., instanța este în măsură să aprecieze obligarea la plata cheltuielilor de

judecată a părții care cade în pretențiuni.

Nici critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că pârâta nu datorează

penalitățile de întârziere, în raport de procesele verbale de conciliere

încheiate de părți și de modul de derulare și executare a contractelor, nu

poate fi reținută.

Analizând pretențiile

reclamantei în raport de situația de fapt reală, se desprinde concluzia că

pârâta a achitat cu întârziere prețul echipamentelor cumpărate și deci datorează

penalitățile de întârziere.

Însăși recurenta pârâtă

recunoaște că din motive independente de voința sa, nu a putut întotdeauna să

respecte termenele de plată stabilite prin contracte și că acest aspect i-a

fost comunicat reclamantei, asigurându-se de bună înțelegere și bună colaborare

din partea acesteia.

Susținerea recurentei că nu

a respectat termenele de plată întrucât reclamanta și-a îndeplinit în mod

necorespunzător obligația de livrare, montare și garanție, este nefondată în

raport de probele dosarului, care dovedesc situația contrară, și de art. IV

litera A din cele două contracte prin care se prevedea că livrarea și

instalarea echipamentelor în cauză era condiționată tocmai de plata prețului.

Aspectul că în procesele

verbale de conciliere s-a folosit termenul debit și nu de preț și penalități nu

înlătură obligația pârâtei de la plata penalităților de întârziere, raportat la

clauza penală inclusă de art. V din contractele nr. 50 și 51/2001, încheiate de

părți.

Cum potrivit art. 969 C.

civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și

reținând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate,

neachitând prețul utilajelor la termenele stabilite, în mod corect instanța de

apel a menținut obligația de plată a pârâtei la penalități.

Critica referitoare la

cererea reconvențională, prin care recurenta pârâtă susține că reclamanta și-a

onorat defectuos obligațiile asumate prin contractele semnate, întrucât

instalațiile și piesele livrate nu erau în stare corespunzătoare de

funcționare, că nu s-a făcut recepția lucrărilor efectuate, că nu i-au fost înmânate

cartea tehnică, instrucțiunile de utilizare, certificatul de calitate al

utilajelor și că în raport de acest aspect urmează să fie obligată la plata

prejudiciului pretins în sumă de 2.025.859.728 lei, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 4

și 7 din H.G. nr. 51/1996, pârâta era cea care trebuia să organizeze recepția,

să numească comisia de recepție și să o convoace, ori la dosarul cauzei nu

există nici o dovadă în acest sens. În condițiile în care instalațiile nu au

fost în stare de funcționare, este greu de crezut că pârâta a așteptat

notificarea din partea reclamantei, pentru demararea acestei proceduri.

La dosarul cauzei nu există

nici o probă din care să rezulte că echipamentul livrat în baza contractului nr.

51/2001 nu a funcționat și că pârâtei nu i-au fost predate cartea tehnică,

instrucțiunile de utilizare și certificatul de calitate.

Procesul verbal de punere în

funcțiune din 25 februarie 2002, semnat cu obiecțiuni, procesul verbal din data

de 26 februarie 2002, din care rezultă soluționarea obiecțiunilor demonstrează

contrariul.

Prima sesizare făcută de

pârâtă, cu privire la faptul că instalația nu mai atinge parametrii proiectați,

la 30 mai 2003, deci după un an de la recepția finală (26 februarie 2002) duce

la concluzia că instalația a funcționat.

Deși garanția era de 12 luni

conform art. IV lit. a), reclamanta a procedat la remedierea defecțiunilor

existente, dovada făcând-o înscrisul de la dosar, prin care se aducea la

cunoștința pârâtei lucrările executate și contravaloarea lor și poziția

avocatului pârâtei prin mențiunea făcută pe acesta, considerând astfel litigiul

stins. Cum alte sesizări nu au mai fost făcute de pârâtă, singura concluzie

care se poate trage este că din acel moment instalația a funcționat și că nu se

poate vorbi de existența unui prejudiciu, care nu a fost dovedit.

În ceea ce privește

expertiza tehnică efectuată și neomologată de instanțe, corect se reține de

Curtea de Apel București că expertul nu îndeplinește condițiile impuse de art. 201

alin. (1) C. proc. civ., în sensul că în raport de pregătirea sa profesională,

de specializarea sa ca absolvent al facultății de construcții, nu poate să

efectueze o expertiză contabilă, neavând studii de specialitate.

Față de cele de mai sus, cum

hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, Înalta Curte în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta S.C. P. SA București împotriva deciziei civile nr. 147 din 27 martie

2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2006.