ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2601 din 7
octombrie 2004, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de
reclamanții S.E.B., K.A.B.S., H.B. și K.B., în contradictoriu cu Primăria
comunei Brebu Nou, Primarul comunei Brebu Nou și B.L.S.
Pentru a pronunța această hotărâre,
tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 638 din 5 martie 2003
Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamanți, în
contradictoriu cu Primarul comunei Brebu Nou și B.L.S., având ca obiect
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de
pârâți, anularea dispoziției primarului nr. 18 din 31 iulie 2002 și
retrocedarea imobilului înscris în C.F., cu nr.top. A, casa, cu teren
intravilan de 238 mp.
Reține tribunalul, că, în prezenta
cauză, capetele de cerere 1, 3 și 4 au același obiect, părți și cauză ca și
cererile soluționate prin sentința civilă nr. 638 din 5 martie 2003 a
Tribunalului Caraș-Severin, rămasă definitivă prin respingerea apelului,
existând astfel autoritate de lucru judecat.
În privința contractului de
închiriere, se reține că, operând autoritatea de lucru judecat pentru cererea
care are ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai poate
pune în discuție anularea contractului de închiriere, act anterior contractului
de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a mai reținut, că al
cincilea capăt de cerere se impune a fi respins ca o consecință a respingerii
primului capăt de cerere.
Prin decizia civilă nr. 79 din 2
martie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți și
a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că s-a anulat dispoziția
nr. 18 din 31 iulie 2003 emisă de Primarul comunei Brebu Nou, județul
Caraș-Severin și a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziție motivată,
care să conțină oferta de despăgubire prin echivalent, corespunzătoare valorii
imobilului înscris în C.F. Gărîna, casa cu nr. 96 și teren intravilan în
suprafață de 238 mp.
Instanța de apel a reținut că
autoritatea de lucru judecat există în raport cu anumite petite ale acțiunii.
În prezenta cauză, pe lângă anularea
dispoziției nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de Primarul comunei Brebu Nou,
reclamantele au cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat
între Primarul comunei Brebu Nou și B.L.S.
Anularea contractului de
vânzare-cumpărare a fost cerută și într-un alt proces, în care, prin sentința
civilă nr. 638 din 5 martie 2003, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin,
cererea a fost respinsă, cu motivarea că încheierea contractului s-a făcut cu
respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și cu buna-credință a pârâtului
chiriaș.
Această sentință a rămas definitivă
prin decizia civilă nr. 337 din 9 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara și
irevocabilă prin decizia civilă nr. 5087 din 10 iunie 2005 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Pentru că prima judecată se impune
cu forță obligatorie și cu valoare de adevăr juridic, în privința petitului
acțiunii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare este incidentă
autoritatea lucrului judecat.
Prin respingerea acestui petit este
consolidat dreptul de proprietate al pârâtului B.L. și nu mai există în mod
obiectiv posibilitatea legală a restituirii în natură a bunului și nici temei
juridic pentru rectificarea cărții funciare.
Referitor la contractul de
închiriere, instanța de apel a reținut că din moment ce efectele acestui
contract au încetat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu
mai era posibilă examinarea condițiilor de legalitate a acestui act pe cale
principală, ci doar incidental, verificându-se respectarea condițiilor de
încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
Se reține, că este greșită soluția
respingerii cererii de anulare a dispoziției nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de
Primarul comunei Brebu Nou. La data sesizării instanței, dispoziția nr. 18 din
31 iulie 2003 era în ființă, fiind revocată pe parcursul judecării cauzei, prin
dispoziția nr. 35 din 24 septembrie 2003. Prin această dispoziție, s-a statuat
că modul de soluționare a notificării rămâne cel stabilit prin dispoziția nr.
18 din 31 iunie 2002.
Prin emiterea și comunicarea acestei
dispoziții, s-au produs însă efecte juridice a căror încetare putea fi dispusă
pe cale judiciară și nu prin revocare. De aceea, tribunalul trebuia să
analizeze pe fond legalitatea dispoziției.
Se mai reține, că dispoziția nr. 18
din 31 iulie 2003 este neconformă cu legea, pentru că s-a respins cererea de
restituire în natură a imobilului, cu motivarea că, potrivit prevederilor pct.
1, 4 lit. b) alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
10/2001, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 nu este abuzivă.
Preluarea este însă abuzivă, în
raport cu art. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că Decretul nr. 223/1974 încălca
prevederile Constituției din anul 1965, ale art. 480 C. civ. și ale art. 13 și art.
17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și, conform art. 24 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, Primarul comunei Brebu Nou trebuie obligat la emiterea
unei dispoziții care să conțină oferta de despăgubire în echivalent.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs reclamanții care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată
că s-a respins cererea, deși nu există autoritate de lucru judecat.
Pentru a exista lucru judecat,
trebuie să existe identitate de cauză și obiect. În speță, a fost atacată o
altă dispoziție a primarului, iar cererea privitoare la constatarea nulității
contractului de închiriere este nouă, nefiind analizată în primul proces.
Inițial s-a cerut să se constate
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru că a fost
încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar în prezent se cere
să se constate nulitatea absolută a contractului, pentru că este un act
subsecvent contractului de închiriere și, dacă acest contract este nul, nici
cel de vânzare-cumpărare nu este valabil.
Prin urmare, este o nouă cauză, în
sensul art. 1201 C. civ., iar instanța de apel, printr-o gravă eroare,
considerând că actul subsecvent, valabil cu privire la anumite dispoziții,
validează și actul anterior, care este nul, nu a mai verificat actul anterior.
Recursul va fi admis, pentru
considerentele la care ne vom referi în continuare.
Recurenții, prin declarația de
recurs, critică hotărârea atacată numai cu privire la reținerea existenței
lucrului judecat, susținând că cererea pentru constatarea nulității
contractului de închiriere este nouă față de procesul anterior și că în
privința contractului de vânzare-cumpărare, în prezenta cauză se invocă un alt
motiv de nulitate decât cel invocat în primul proces.
Deși instanța de apel, care a
reținut că există lucru judecat numai în privința cererii care are ca obiect
constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, a cercetat în fond
cererea privind anularea dispoziției nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă în temeiul
Legii nr. 10/2001, obligând primăria să emită o nouă dispoziție prin care să
acorde despăgubiri reclamanților, nu s-au formulat critici cu privire la modul
de soluționare a acestei cereri.
De aceea, analizând recursul numai
în limita susținerilor făcute prin declarația de recurs, care se referă la
modul de soluționare a capetelor de cerere privitoare la constatarea nulității
contractului de închiriere și a celui de vânzare-cumpărare și, în raport cu
prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocate de instanță, din oficiu, se
constată că soluția pronunțată cu privire la aceste cereri a fost dată de
tribunal cu încălcarea competenței judecătoriei.
Prin acțiunea înregistrată la
tribunal, reclamanții au cerut să se constate și nulitatea contractului de
închiriere încheiat cu pârâtul B.L.S., precum și a contractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu același pârât, iar la dosar au fost depuse cele
două contracte (contractul de închiriere nr. 177 din 15 august 1996 și
contractul de vânzare-cumpărare nr. 184 din 30 septembrie 1996).
Față de actul de investire a
instanței, se constată că, în prezenta cauză, competent să soluționeze cererea
pentru anularea dispoziției nr. 18 din 31 iulie 2003, emisă de Primarul comunei
Brebu Nou, județul Caraș-Severin este, conform art. 24 alin. (8) din Legea nr.
10/2001 [art. 26 alin. (3) din Legea republicată] tribunalul, însă pentru
petitele privind anularea contractului de închiriere și a celui de
vânzare-cumpărare a imobilului preluat fără titlu nu operează prorogarea de
competență.
Prin art. 26 alin. (3) din Legea nr.
10/2001 este stabilită competența absolută a tribunalului pentru soluționarea
plângerii formulate împotriva dispoziției de respingere a notificării. Această
competență se poate extinde, conform art. 17 C. proc. civ., numai asupra
cererilor cu caracter accesoriu și a cererilor incidentale.
Or, petitele privind constatarea
nulității contractelor de închiriere și de vânzare-cumpărare nu au caracter de
accesorietate față de cererea întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, deoarece soluționarea acestor petite nu depinde de soluția
dată în acțiunea în anularea dispoziției.
În accepțiunea Legii nr. 10/2001,
cererea privind anularea dispoziției emise de unitatea deținătoare și cea prin
care se solicită constatarea nulității contractului prin care s-a vândut
imobilul sunt principale, pentru că, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr.
10/2001 [art. 51 alin. (2) din Legea republicată], atunci când a fost
exercitată acțiunea în constatarea nulității actului de înstrăinare, procedura
administrativă se suspendă până la soluționarea irevocabilă a acesteia.
Prin urmare, în această situație, nu
sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., iar competența de soluționare
în primă instanță aparține tribunalului pentru petitul privind anularea
dispoziției prin care s-a soluționat notificarea și instanței de drept comun
pentru petitele privind anularea contractelor încheiate cu privire la imobil.
În prezenta cauză, în raport de
valoarea imobilului (valoarea actualizată cu indicele inflației, înscrisă în
dispoziția nr. 18 din 31 iulie 2002 este de 127.182.837 lei), competentă să
soluționeze cererile pentru anularea celor două contracte la care se referă
cererea de recurs este judecătoria.
De aceea, tribunalul a soluționat
aceste cereri cu încălcarea competenței judecătoriei, pronunțând o hotărâre
nelegală și tot nelegală este și decizia prin care a fost păstrată sentința
tribunalului.
Pentru considerentele expuse, va fi
admis recursul și, fără a se analiza criticile privitoare la lucru judecat, conform
art. 312 alin. (6) C. proc. civ. se va casa în parte decizia atacată, conform
art. 297 alin. (2) C. proc. civ., se va anula în parte sentința tribunalului,
în sensul disjungerii cererilor privind anularea contractului de închiriere și
a contractului de vânzare-cumpărare, de celelalte cereri și se vor trimite
aceste cereri, spre judecare, Judecătoriei Reșița.
Restul dispozițiilor deciziei
atacate, necriticate prin declarația de recurs, vor fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
reclamanții B.S.E., B.H.H., B.K. și B.S.K.A. împotriva deciziei civile nr. 79
din 2 martie 2006 a Curții de Apel Timișoara, pe care o casează în parte.
Anulează în parte sentința civilă nr.
2601 din 7 octombrie 2004 a Tribunalului Caraș Severin.
Disjunge cererile privitoare la
anularea contractului de închiriere și a contractului de vânzare-cumpărare și
trimite aceste cereri spre judecare instanței competente, Judecătoria Reșița.
Menține restul dispozițiilor
deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
22 februarie 2007
.