ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 12 februarie 2001, reclamanta M.E.G.S. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a deciziei rn. 915 din 9 mai 1989 a fostului C.M.M.B. (dată în baza Decretului nr. 223/1974) și obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 160 mp. Reclamanta a completat acțiunea solicitând ca, în contradictoriu cu SC T.A.

SA, C.F. și C.E., să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul ce face obiectul litigiului. Cererea completatoare a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 480, art. 948 și urm. C. civ., Legea nr. 112/1995 al art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 1534 din 30 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea precizată. S-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 915 din 9 mai 1989 a C.M.M.B. Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 160 mp. Prin decizia nr. 195 din 12 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate cererile de apel formulate de Municipiul București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, C.F.

și C.E. împotriva sentinței civile nr. 1534 din 30 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Împotriva deciziei de apel au declarat recurs apelanții. 1. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu valabil, cu respectarea Decretului nr. 223/1974. Având în vedere principiul neretroactivității legii, Decretul nr. 223/1974 nu este un act abuziv prin raportare la dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată. Imobilul în cauză a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat, deci cu titlu valabil, așa cum prevede art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Faptul că decizia de preluare a imobilelor ar fi nulă absolut datorită lipsei consimțământului și a voinței vânzătorului este nereal întrucât fiecare cetățean care vroia să părăsească țara definitiv în acea perioadă trebuia să se supună legislației în vigoare la acea dată, având de ales între a rămâne în țară sau a părăsi țara, dar în condițiile impuse de lege. 2. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, critică decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 223/1974 care era în vigoare la data respectivă și cu respectarea acestuia. Decretul nr. 223/1974 reprezintă titlu valabil pentru stat față de prevederile art. 645 C. civ.

care prevede printre motivele de dobândire a proprietății și legea. 3. Pârâții C.F. și C.E. au criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Imobilul a fost preluat cu respectarea Decretului nr. 223/1974, la cererea reclamantei și cu plată. Prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2005 (în vigoare la data judecării apelului) s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și se prevede la pct. 1.4. B. că restituirea se face prin echivalent în cazul în speță, respectiv în cazul în care persoana îndreptățită a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat iar locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană.

Viciile de consimțământ nu atrag decât nulitatea relativă, dacă sunt invocate în termenul de prescripție de 3 ani, iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi avut consimțământul viciat. Nu există motive de nulitate absolută a deciziei de preluare a imobilului și în consecință titlul recurenților este preferabil titlului reclamantei. În mod greșit curtea de apel invocă dispozițiile Legii nr. 213/1998. Aceste dispoziții legale îndreptățesc instanțele de judecată să cenzureze aplicarea legală sau nelegală a actelor în vigoare la acea dată și nu să se transforme într-o veritabilă Curte Constituțională. Instanța de apel a motivat decizia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ignorând cu desăvârșire dispozițiile procedurale ale Legii nr. 213/1998 și Decretul nr. 223/1974.

Toate textele de lege invocate în decizia de apel cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 privesc chiriașii și nu proprietarii. Instanța de apel a fost investită cu apelul lor și al celorlalți pârâți care nu au vizat atacarea sentinței de fond sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Întrucât acest capăt de cerere nu a fost respins prin sentința de fond iar reclamanta nu a înțeles să promoveze apel împotriva acestei sentințe, s-a încălcat principiul disponibilității care are în vedere faptul că la judecarea apelului instanța hotărăște numai în limitele cererii de apel. Instanța de apel a încălcat astfel și dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. care stabilește că apelantului nu i se poate crea o situație mai grea în propria-i cale de atac. Practica CEDO invocată în susținerea deciziei de apel nu reprezintă izvor de drept în legislația românească. Chiar și având în vedere practica CEDO, care în cazurile admise pronunță hotărâri alternative, fie de restituire în natură, fie de acordare de despăgubiri la valoarea reală a imobilului, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se stabilește o despăgubire reală în concordanță cu practica Curții Europene. Analizându-se decizia de apel în raport de criticile formulate Înalta Curte constată: În cadrul recursurilor formulate în cauză se invocă aspecte ce țin de respectarea condițiilor Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului în litigiu de către stat.

Fără a intra în analizarea condițiilor de preluare a imobilului pe care le presupunea Decretul nr. 223/1974 se constată că, oricum, titlul de preluare a imobilului nu este valabil din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998. Nevalabilitatea titlului statului în raport de acest temei legal a fost reținută de către ambele instanțe și este suficientă în analizarea acestui aspect. Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permite instanțelor de judecată să aprecieze asupra valabilității titlului Statului și condiționează această valabilitate de concordanța cu cerințele constituției, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării lor de către stat. Nu este afectat în nici un fel principiul neretroactivității legii civile; se constată că aprecierea se face în raport cu dispozițiile în vigoare la data respectivă și nu la data când se analizează valabilitatea titlului statului.

Este suficient ca titlul de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 223/1974 să nu fie în concordanță cu cel puțin unul dintre elementele prevăzute cumulativ de textul legal (art. 6 din Legea nr. 213/1998) pentru a fi afectată valabilitatea sa. Astfel, potrivit Constituției din anul 1965 [art. 36 alin. 1)], dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege iar obiectul acestui drept îl putea constitui, printre altele, și casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află [art. 36 alin. (2)]. În același timp, Constituția mai prevedea în art. 17 alin. (1) că cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de rasă, naționalitate, sex sau religie sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, sociale, culturale, politice și juridice.

Din aceste dispoziții legale rezultă că rațiunea Constituției din 1965 a fost aceea de a nu se face discriminări între cetățenii români, nici măcar după faptul că aveau sau nu domiciliul în România. Prin această discriminare, Decretul nr. 223/1974 contravenea spiritului și dispozițiilor Constituției în vigoare la data emiterii, ceea ce face ca titlul statului constituit în baza acesteia să fie lipsit de valabilitate. Față de neconcordanța cu Constituția în vigoare la acea dată a Decretului nr. 223/1974 și față de tripla cerință impusă cumulativ de art. 6 din Legea nr. 212/1998, nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte. Contrar celor invocate de către recurenții C.F. și C.E. , valabilitatea titlului statului a fost analizată de instanța de apel și din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin aprecierea preluării imobilului în raport cu Constituția din 1965 (art. 36), art. 480 C. civ.

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 invocate de către recurenții C.F. și C.E. nu au, în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974, corespondent în Legea nr. 10/2001 deși acestea au fost emise în aplicarea acestei legi. Astfel, deși noțiunea de „preluare abuzivă” este definită de art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin art. 1.4. lit. b) pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi se prevede că stabilirea conduitei persoanei era atributul inclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de finalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

Hotărârea de Guvern de aprobare a Normelor Metodologice nu poate fi reținută în condițiile în care modifică sau completează o lege, cu atât mai mult cu cât art. 108 alin. (2) din Constituția României prevede că hotărârile de guvern se emit pentru organizarea executării legilor. Curtea constată că nici criticile de recurs vizând depășirea de către instanța de apel a limitelor de investire fixate prin cererea de apel și faptul că li s-ar fi creat apelanților C. o situație mai grea în propria cale de atac, din perspectiva art. 296 C. proc. civ., nu sunt fondate. În apelul formulat de pârâtul Municipiul București s-a invocat că titlul pârâților cumpărători ai imobilului este un titlu valabil, invocându-se art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în aprecierea preferabilității titlurilor analizate, ceea ce implica analiza respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia înstrăinării și a bunei-credințe la data încheierii actului de înstrăinare.

Pe de altă parte, în apelul formulat de către pârâții C. s-a invocat buna-credință la data dobândirii imobilului, instanța de apel făcând aprecieri în cauză din perspectiva art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanțele din România în urma ratificării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Protocoalelor adiționale la această Convenție încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 2004. În concordanță cu prevederile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă prin care se urmărește înlăturarea măsurilor abuzive luate în perioada de referință iar în spiritul acestei legi prevalează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile de recurs formulate în cauză, Curtea urmează să facă aprecierea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursurilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul General, C.F. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 295 din 12 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iulie 2006.