ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

12 februarie 2001, reclamanta M.E.G.S. a chemat în judecată pârâții

Consiliul General al Municipiului București și Ministerul

Finanțelor Publice solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care să se constate nulitatea absolută a deciziei rn. 915 din 9 mai

1989 a fostului C.M.M.B. (dată în baza Decretului nr. 223/1974) și

obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i lase

în deplină proprietate imobilul situat în București, compus din

construcție și teren în suprafață de 160 mp.

Reclamanta a completat acțiunea

solicitând ca, în contradictoriu cu SC T.A. SA, C.F. și C.E., să se

constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare având

ca obiect imobilul ce face obiectul litigiului.

Cererea completatoare a fost

motivată în drept pe dispozițiile art. 480, art. 948 și urm. C.

civ., Legea nr. 112/1995 al art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr.

1534 din 30 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea precizată. S-a

constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 915 din 9 mai 1989 a C.M.M.B.

Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, compus din construcție

și teren în suprafață de 160 mp.

Prin decizia nr. 195 din 12 iunie

2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-au respins ca nefondate cererile de apel formulate de Municipiul

București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice, C.F.

și C.E. împotriva sentinței civile nr. 1534 din 30 octombrie 2002

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recurs apelanții.

Finanțelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Imobilul în litigiu a fost preluat

de Statul Român cu titlu valabil, cu respectarea Decretului nr. 223/1974.

Având în vedere principiul

neretroactivității legii, Decretul nr. 223/1974 nu este un act abuziv

prin raportare la dispozițiile constituționale în vigoare la acea

dată.

Imobilul în cauză a intrat în

proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării de către stat, deci cu titlu valabil, așa cum

prevede art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Faptul că decizia de preluare a

imobilelor ar fi nulă absolut datorită lipsei

consimțământului și a voinței vânzătorului este nereal

întrucât fiecare cetățean care vroia să

părăsească țara definitiv în acea perioadă trebuia

să se supună legislației în vigoare la acea dată, având de

ales între a rămâne în țară sau a părăsi țara, dar

în condițiile impuse de lege.

București, prin Primarul General, critică decizia de apel pentru

următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului potrivit Decretului nr. 223/1974 care era în vigoare la

data respectivă și cu respectarea acestuia.

Decretul nr. 223/1974

reprezintă titlu valabil pentru stat față de prevederile art.

645 C. civ. care prevede printre motivele de dobândire a proprietății

și legea.

criticat decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează

în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Imobilul a fost preluat cu

respectarea Decretului nr. 223/1974, la cererea reclamantei și cu

plată.

Prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2005

(în vigoare la data judecării apelului) s-au aprobat Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 și se prevede la pct. 1.4. B. că

restituirea se face prin echivalent în cazul în speță, respectiv în

cazul în care persoana îndreptățită a făcut cerere de

plecare definitivă din țară și a înstrăinat

locuința către stat iar locuința respectivă a fost

înstrăinată legal către o terță persoană.

Viciile de consimțământ nu

atrag decât nulitatea relativă, dacă sunt invocate în termenul de

prescripție de 3 ani, iar din probele administrate nu rezultă că

reclamanta ar fi avut consimțământul viciat.

Nu există motive de nulitate

absolută a deciziei de preluare a imobilului și în

consecință titlul recurenților este preferabil titlului

reclamantei.

În mod greșit curtea de apel

invocă dispozițiile Legii nr. 213/1998. Aceste dispoziții legale

îndreptățesc instanțele de judecată să cenzureze

aplicarea legală sau nelegală a actelor în vigoare la acea dată

și nu să se transforme într-o veritabilă Curte Constituțională.

Instanța de apel a motivat

decizia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ignorând cu

desăvârșire dispozițiile procedurale ale Legii nr. 213/1998

și Decretul nr. 223/1974.

Toate textele de lege invocate în

decizia de apel cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 privesc chiriașii și nu proprietarii.

Instanța de apel a fost

investită cu apelul lor și al celorlalți pârâți care nu au

vizat atacarea sentinței de fond sub aspectul constatării

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Întrucât acest capăt de cerere

nu a fost respins prin sentința de fond iar reclamanta nu a înțeles

să promoveze apel împotriva acestei sentințe, s-a încălcat

principiul disponibilității care are în vedere faptul că la

judecarea apelului instanța hotărăște numai în limitele

cererii de apel.

Instanța de apel a

încălcat astfel și dispozițiile art. 296 C. proc. civ. care

stabilește că apelantului nu i se poate crea o situație mai grea

în propria-i cale de atac.

Practica CEDO invocată în

susținerea deciziei de apel nu reprezintă izvor de drept în

legislația românească.

Chiar și având în vedere

practica CEDO, care în cazurile admise pronunță hotărâri

alternative, fie de restituire în natură, fie de acordare de

despăgubiri la valoarea reală a imobilului, prin Normele Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se stabilește o

despăgubire reală în concordanță cu practica Curții

Europene.

Analizându-se decizia de apel în

raport de criticile formulate Înalta Curte constată:

În cadrul recursurilor formulate în

cauză se invocă aspecte ce țin de respectarea condițiilor

Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului

în litigiu de către stat.

Fără a intra în analizarea

condițiilor de preluare a imobilului pe care le presupunea Decretul nr.

223/1974 se constată că, oricum, titlul de preluare a imobilului nu

este valabil din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Nevalabilitatea titlului statului în

raport de acest temei legal a fost reținută de către ambele instanțe

și este suficientă în analizarea acestui aspect.

Art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998 permite instanțelor de judecată să aprecieze asupra

valabilității titlului Statului și condiționează

această valabilitate de concordanța cu cerințele constituției,

tratatele internaționale la care România era parte și legile în

vigoare la data preluării lor de către stat.

Nu este afectat în nici un fel

principiul neretroactivității legii civile; se constată că

aprecierea se face în raport cu dispozițiile în vigoare la data

respectivă și nu la data când se analizează valabilitatea

titlului statului.

Este suficient ca titlul de preluare

a imobilului, respectiv Decretul nr. 223/1974 să nu fie în

concordanță cu cel puțin unul dintre elementele prevăzute

cumulativ de textul legal (art. 6 din Legea nr. 213/1998) pentru a fi

afectată valabilitatea sa.

Astfel, potrivit Constituției

din anul 1965 [art. 36 alin. 1)], dreptul de proprietate personală era

ocrotit de lege iar obiectul acestui drept îl putea constitui, printre altele,

și casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe

care ele se află [art. 36 alin. (2)].

În același timp,

Constituția mai prevedea în art. 17 alin. (1) că cetățenii

Republicii Socialiste România, fără deosebire de rasă,

naționalitate, sex sau religie sunt egali în drepturi în toate domeniile

vieții economice, sociale, culturale, politice și juridice.

Din aceste dispoziții legale

rezultă că rațiunea Constituției din 1965 a fost aceea de a

nu se face discriminări între cetățenii români, nici măcar

după faptul că aveau sau nu domiciliul în România.

Prin această discriminare,

Decretul nr. 223/1974 contravenea spiritului și dispozițiilor

Constituției în vigoare la data emiterii, ceea ce face ca titlul statului

constituit în baza acesteia să fie lipsit de valabilitate.

Față de neconcordanța

cu Constituția în vigoare la acea dată a Decretului nr. 223/1974

și față de tripla cerință impusă cumulativ de

art. 6 din Legea nr. 212/1998, nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte.

Contrar celor invocate de către

recurenții C.F. și C.E. , valabilitatea titlului statului a fost

analizată de instanța de apel și din perspectiva art. 6 din

Legea nr. 213/1998, prin aprecierea preluării imobilului în raport cu

Constituția din 1965 (art. 36), art. 480 C. civ. și art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 invocate de către recurenții C.F. și C.E. nu

au, în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974, corespondent în Legea nr.

10/2001 deși acestea au fost emise în aplicarea acestei legi.

Astfel, deși noțiunea de

„preluare abuzivă” este definită de art. 2 din Legea nr. 10/2001,

prin art. 1.4. lit. b) pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a acestei

legi se prevede că stabilirea conduitei persoanei era atributul inclusiv

al acesteia, urmând a se considera că preluarea în temeiul Decretului nr.

223/1974 nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin

prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă

înstrăina imobilul înainte de finalizarea intenției de a

părăsi definitiv țara.

Hotărârea de Guvern de aprobare

a Normelor Metodologice nu poate fi reținută în condițiile în

care modifică sau completează o lege, cu atât mai mult cu cât art.

108 alin. (2) din Constituția României prevede că hotărârile de

guvern se emit pentru organizarea executării legilor.

Curtea constată că nici

criticile de recurs vizând depășirea de către instanța de

apel a limitelor de investire fixate prin cererea de apel și faptul

că li s-ar fi creat apelanților C. o situație mai grea în

propria cale de atac, din perspectiva art. 296 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În apelul formulat de pârâtul

Municipiul București s-a invocat că titlul pârâților

cumpărători ai imobilului este un titlu valabil, invocându-se art. 18

lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în aprecierea

preferabilității titlurilor analizate, ceea ce implica analiza

respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia

înstrăinării și a bunei-credințe la data încheierii actului

de înstrăinare.

Pe de altă parte, în apelul

formulat de către pârâții C. s-a invocat buna-credință la

data dobândirii imobilului, instanța de apel făcând aprecieri în

cauză din perspectiva art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Practica Curții Europene a Drepturilor

Omului este obligatorie pentru instanțele din România în urma

ratificării Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și a Protocoalelor

adiționale la această Convenție încheiată la Roma la 4

noiembrie 1950, prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135 din 31

mai 2004.

În concordanță cu

prevederile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor și

libertăților fundamentale, Legea nr. 10/2001 reprezintă o

normă prin care se urmărește înlăturarea măsurilor

abuzive luate în perioada de referință iar în spiritul acestei legi

prevalează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Constatând, prin urmare, că nu

sunt fondate criticile de recurs formulate în cauză, Curtea urmează

să facă aprecierea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

să dispună respingerea recursurilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București, prin Primarul General, C.F. și C.E. împotriva deciziei

civile nr. 295 din 12 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iulie 2006.