ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8200/2006

Constată că prin cererea formulată, reclamanta U.N.C.C.C.C.

a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA, solicitând obligarea acesteia să îi

restituie magazinele situate în București, împreună cu încăperile situate în

subsolul aceluiași imobil.

În motivarea în fapt a acțiunii s-a

arătat că spațiile revendicate aparțin reclamantei în calitate de succesoare a

fostei C.O.C.; că în anul 1949 fostul proprietar al acestor spații, C.S.I.C. a

fost desființat prin Decretul nr. 318/1948, iar potrivit procesului-verbal din

15 octombrie 1949, toate spațiile revendicate au fost predate reclamantei.

Cadrul procesual a fost modificat

ulterior sub aspectul părților, în sensul îndreptării pretențiilor reclamantei

împotriva Consiliului General al Municipiului București și SC H.N. SA, în

calitate de pârâte și constatării lipsei calității procesuale active a SC R.

SA. De asemenea, în cauză au formulat cereri de intervenție accesorie și

respectiv, în nume propriu, N.G. și SC C. SA.

Prin sentința nr. 1634 din 30

octombrie 2001 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea

formulată ca inadmisibilă.

Pentru pronunțarea acestei soluții

s-a reținut că, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a-și

valorifica dreptul de proprietate pe care pretinde că îl are, reclamanta este

obligată să urmeze procedura specială reglementată de acest act normativ.

Cum reclamanta nu a înțeles să

urmeze procedura prealabilă și să adreseze cerere de restituire unității

deținătoare, conform art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că demersul în

justiție este inadmisibil, pe acest considerent fiind respinsă acțiunea.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta care a susținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, care

recunosc dreptul persoanei îndreptățite de a urma calea prevăzută de acest act

normativ nu sunt imperative, ci dau părților posibilitatea să opteze, acestea

având facultatea să ceară continuarea judecății.

Prin decizia nr. 1089 din 13 iunie

2005 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul, a anulat

sentința atacată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În justificarea soluției s-a reținut

că prin dispoziție a Primarului General (nr. 1716 din 5 noiembrie 2003) s-a

respins notificarea reclamantei, constatându-se că aceasta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate și nici a calității de succesor în drepturi a fostului

proprietar.

Ca atare, s-a făcut dovada

respectării procedurii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel încât

acțiunea este admisibilă.

După rejudecare, a fost pronunțată

decizia civilă nr. 1449 din 7 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, prin care

s-a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de

intervenientul N.G. și în consecință, s-a dispus respingerea acțiunii ca fiind

promovată de o persoană care nu și-a justificat legitimarea procesuală în

cauză. A fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de N.G. și a

fost respinsă, ca nefondată, cererea de intervenție în interes propriu a SC C.

SA.

În considerentele deciziei s-a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat.

Astfel, din probele administrate în

cauză a rezultat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1944, numitul Z.A.S. a vândut C.S.I.C. 6 prăvălii situate la parterul

imobilului. La 15 octombrie 1949 aceste spații au fost predate C.O.C.

Or, acțiunea în revendicare este

formulată de U.N.C.C.C.C., care nu a făcut dovada că este succesoarea în

drepturi a fostei persoane juridice C.S.I.C.. Nu s-a probat de asemenea, dacă

înființarea C.O.C. a însemnat și transmiterea patrimoniului preluat de la C.S.I.C.,

către noile gospodării agricole colective.

Împotriva deciziei a declarat recurs

apelanta-reclamantă, care a formulat critici cu referire la dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele aspecte:

- Aprecierea asupra lipsei calității

procesuale active a reclamantei s-a făcut în mod greșit, ignorându-se

dispozițiile art. III din Decretul nr. 318/1949 (potrivit cărora „restul

bunurilor rezultate din lichidare se va atribui C.O.C.”), ceea ce înseamnă că

dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a trecut ex lege din

patrimoniul C.S.I.C. în cel al C.O.C..

Legătura juridică dintre C. și C.O.C. rezultă din

faptul că rolul acestei comisii a fost identic celui avut anterior de C.,

respectiv, acela de a coordona și organiza întreaga mișcare cooperatistă. Drept

urmare, dacă din punct de vedere al dreptului public, C. a acționat ca succesor

al comisiei, acest aspect reprezintă un fapt vecin și conex din care se poate

trage prezumția că această succesiune a existat și din punct de vedere al

dreptului privat, prin preluarea patrimoniului.

Rezultă astfel, că au fost încălcate dispozițiile

art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 („activele imobilizate, proprietate a

organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, care au fost

trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora”) care

dau legitimare procesuală activă structurilor cooperației de consum în vederea

redobândirii posesiei unor astfel de imobile.

Cum, potrivit art. 126 alin. (1) lit. c) din actul

normativ menționat, C. reprezintă interesele (economico-financiare, juridice și

social-culturale) ale organizațiilor cooperației de consum, rezultă că este

singura entitate căreia legea îi recunoaște calitate procesuală activă în

vederea restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de către stat.

- Printr-o interpretare logică, folosindu-se

argumentul

reductio ad absurdum

, consecința care poate fi trasă este

numai în sensul rămânerii dreptului de proprietate asupra imobilelor

revendicate în patrimoniul organismelor coordonatoare ale mișcării

cooperatiste.

Altminteri, ar însemna fie ca bunurile să fi fost

înstrăinate de către C.O.C., ceea ce nu poate fi reținut întrucât Municipiul

București nu a invocat sau depus vreun înscris din care să fi rezultat că a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor, și nici de o desesizare

forțată cu privire la aceste bunuri întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr .133/1949

„averea cooperativelor este apărată în conformitate cu prevederile legii

patrimoniului public”.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi, iar

intimații nu au formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ.

Examinând criticile formulate, Curtea constată

caracterul nefondat al acestora, față de următoarele considerente.

- Respingând, în evocarea fondului, acțiunea în

revendicare privitoare la mai multe spații (magazine situate la parterul

imobilului), instanța de apel a avut în vedere lipsa de calitate procesuală

activă a reclamantei, dedusă din nedovedirea dreptului de proprietate al

acesteia asupra imobilului în litigiu.

Susținând că acest drept, a cărui valorificare a

urmărit-o prin acțiunea promovată, a fost dovedit, recurenta face referire la

dispozițiile Decretului nr. 318/1949 și la art. 645 C. civ., invocând legea ca

mod de dobândire a proprietății.

Or, potrivit Decretului nr. 318/1949, care ar

constitui în opinia recurentei, temeiul dobândirii dreptului său, s-a abrogat

Legea din 11 iunie 1913 pentru înființarea C.S.I.C. (cel care prin contract de

vânzare-cumpărare încheiat în 1944 dobândise spațiile revendicate).

Conform aceluiași decret (art. III), articolele de

expoziție și materialul documentar au fost atribuite Ministerului Artelor,

restul bunurilor rezultate din lichidare atribuindu-se C.O.C. (art. IV).

Invocând această ultimă dispoziție și susținând că

respectiva comisie ar fi avut același rol deținut ulterior de C., acela de

coordonare a mișcării cooperatiste, recurenta pretinde că a acționat ca succesor

al comisiei, aspect care constituie o prezumție și în sensul preluării

patrimoniului acesteia.

Calitatea de succesor a unei persoane juridice față

de o altă persoană juridică nu se poate deduce însă, contrar susținerii

recurentei, din obiectul de activitate identic al acestora, ci trebuie să fie

rezultatul unei forme de reorganizare din cele prevăzute de lege.

În speță nu s-a făcut însă dovada că vechea persoană

juridică (respectiv, C.O.C.) a fost transformată, prin reorganizare, sub forma C.

La fel, transmiterea bunurilor dintr-un patrimoniu în

altul, nu poate fi consecința rolului identic pe care l-ar fi avut, în

succesiune cronologică, cele două persoane juridice, ci consecința comasării

prin absorbție ori fuziune.

Or, C. s-a înființat în anul 1950 prin transformarea

I.N.C.C. și nu prin transformarea comisiei, pentru a prelua bunurile dobândite

de aceasta în baza Decretului nr. 318/1949 (în urma desființării C.S.I.C.).

De aceea, prezumția pe care o propune recurenta în

dovedirea dreptului său de proprietate, în sensul că, având același scop în

coordonarea mișcării cooperatiste, ar rezulta că această succesiune a existat

și în ce privește patrimoniul C.O.C., nu poate fi primită cu valoarea

probatorie pretinsă de aceasta.

O asemenea prezumție, ca mijloc de probă în dovedirea

dreptului de proprietate ar fi de altfel, oprită de dispozițiile art. 1203 teza

a III a C. civ., potrivit cărora „prezumțiile nu sunt permise decât numai în

cazurile când este permisă și dovada prin martori”.

- În privința aspectului de nelegalitate care ar

decurge din încălcarea art. 162 din Legea nr. 109/1996, critica este nefondată

întrucât textul de lege recunoaște într-adevăr, legitimare procesuală

structurilor cooperației de consum, dar numai în măsura în care bunurile

(activele imobilizate trecute fără plată la stat) au fost proprietatea

acestora.

Așadar, aplicabilitatea textului de lege este

condiționată de dovedirea dreptului de proprietate al celui care pretinde

restituirea imobilului, ceea ce în speță nu s-a realizat.

- Referitor la argumentul de interpretare logică

propus de reclamant, în sensul că bunurile ar fi rămas în proprietatea acestuia

pentru că altminteri, ar însemna ca ele să fi fost vândute de către comisie,

Municipiului București sau să fi fost trecute forțat în proprietatea statului,

el nu este de natură să-i dovedească dreptul de proprietate.

Din împrejurarea că bunul nu s-ar afla în mod legal

în patrimoniul Municipiului București sau al statului nu decurge titlul de

proprietate pentru reclamantă, câtă vreme aceasta nu demonstrează dacă și în ce

fel a dobândit respectivul bun.

Față de considerentele expuse, criticile de

nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de U.N.C.C.R. C.

împotriva deciziei nr. 1449 din 7 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția

a IV a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie

2006.