ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6132/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 9 septembrie 1999, I.I. a solicitat, în

contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București, retrocedarea

terenului în suprafață de 200 mp situat în București, care a fost expropriat

prin Decretul Prezidențial nr. 97 din 21 iunie 1974 și Decizia nr. 1010 din 12

august 1974 a fostului Consiliu Popular al municipiului București, Comitetul

Executiv.

Prin sentința nr. 1211 din 18

decembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând în fond

urmare a casării dispusă prin decizia nr. 695 din 31 ianuarie 2001 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis acțiunea formulată de I.I.

împotriva pârâtului Consiliul general al municipiului București, pe care l-a

obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în

litigiu, identificat potrivit raportului de expertiză efectuat de expert P.I.

la 15 februarie 2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a făcut dovada calității sale de proprietar

asupra terenului potrivit actului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea sa O.A.(devenită

I., cunoscută sub numele de I.) la data de 17 septembrie 1932 și a

certificatului de moștenitor nr. 490 din 26 decembrie 1962 eliberat de

Notariatul de Stat al raionului 1 Mai. S-a arătat totodată că instanța nu poate

să verifice în ce măsură scopul preluării a fost realizat câtă vreme Decretul

Prezidențial nr. 97/1974 pe temeiul căruia s-a dispus exproprierea nu

îndeplinește cerința de accesibilitate a actului normativ, nefiind publicat,

așa încât scopul urmărit la momentul realizării acesteia scapă controlului

judecătoresc. Constatând că potrivit adresei nr. 16130/III din 4 iunie 1992 a

DGLPUAT, reclamantului i s-a făcut cunoscut că terenul ce i-a fost preluat este

în prezent liber și situat în zona dintre blocurile de locuințe pentru care nu

există vreun proiect de organizare urbană și că această situație este dovedită

și prin expertiza tehnică efectuată la prima judecată în fond de către expert P.I.,

care a stabilit că terenul nu este afectat de rețele edilitare, instanța a

făcut aplicațiunea dispozițiilor cuprinse la art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Soluția instanței de fond a fost

menținută de către Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă

și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 40/A din 16 martie 2004 prin care

s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul general al

municipiului București prin Primarul general.

S-a reținut în esență că tribunalul

în mod corect a făcut aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994 întrucât de la

data exproprierii a trecut mai mult de 1 an fără ca terenul să fie utilizat

potrivit scopului pentru care a fost preluat. S-a arătat totodată că intimatul-reclamant

a formulat notificare, judecata cauzei fiind suspendată în condițiile art. 47

din Legea nr. 10/2001. De altfel, acțiunea fiind introdusă înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar intimatul-reclamant având un drept de

opțiune potrivit art. 47 alin. (1) din lege, n-a renunțat la judecarea cauzei

ci a solicitat suspendarea până la soluționarea notificării, la care unitatea

deținătoare nu a răspuns în cei peste doi ani cât a operat suspendarea.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul arătând că instanța nu avea competența generală să se pronunțe

asupra modului de preluare a imobilului atâta timp cât o lege specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 stabilește regimul juridic al imobilelor preluate

abuziv în perioada 1945-1989. Instanța de apel a respins în mod greșit excepția

inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001,

reclamantul având posibilitatea să solicite restituirea în natură, în

echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni, pe cale administrativă. În

altă ordine de idei, invocând principiul neretroactivității legii civile,

pârâtul a considerat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt

aplicabile numai în cazul exproprierilor de imobile efectuate după intrarea în

vigoare a acestei legi. A considerat astfel că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului prin aplicarea în mod corect a Decretului Prezidențial de

expropriere nr. 97/1974, dreptul de proprietate al statului fiind dobândit prin

efectul legii, cu respectarea dispozițiilor art. 645 C. civ.

Recursul este nefondat urmând a fi

respins ca atare pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin adresa nr. 16130/III.A din 4

iunie 2002 (fila 10 dosar nr. 4505/1999 al Tribunalului București, secția a

III-a civilă), Direcția generală a lucrărilor publice, urbanism și

administrarea teritoriului a comunicat lui I.I. faptul că terenul situat în A.

în prezent este liber și este situat în zona dintre blocurile de locuințe, zonă

pentru care nu există nici un proiect de organizare, care să prevadă realizarea

vreunei investiții.

Din concluziile raportului de

expertiză întocmit de V.V.C. aflat la fila 16 a dosarului nr. 4505/1999 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reiese că „pe imobilul în cauză

nu se află vreo rețea de apă, canalizare, telefonie sau edificat vreo

construcție”, suprafața de teren de 200 mp nefiind diminuată în urma

sistematizării zonei. Aceleași concluzii sunt cuprinse și în raportul de

expertiză tehnică întocmit de P.I. prin care s-a arătat că terenul nu este

ocupat de construcții, nu este afectat de rețele edilitare și nu există nici un

proiect de organizare urbană care să prevadă realizarea vreunei investiții.

De altfel, prin motivele de recurs,

pârâtul nu aduce nici o critică în sensul că pe terenul expropriat au fost

efectuate lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, acesta nefiind în

prezent liber.

În ceea ce privește

critica recurentului-pârât referitoare la aplicarea Legii nr. 10/2001, se

reține că acțiunea a fost formulată de reclamant în anul 1999, înainte de

adoptarea acestei legi. Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

(devenit

art. 46 în

forma la zi a legii), prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul

acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Or, se reține că în speță, intimatul- reclamant a solicitat suspendarea, care a

fost dispusă în ședința publică din 31 mai 2001, potrivit încheierii purtând

aceeași dată pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar

până la data pronunțării de către tribunal a sentinței civile nr. 1211, respectiv

18 decembrie 2003, reclamantul a arătat că nu a primit răspuns la notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea

recurentului-pârât potrivit căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

sunt aplicabile numai în cazul exproprierilor de imobile efectuate după

intrarea în vigoare a acestei legi, această critică se vădește a fi nefondată,

reținându-se că prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 a Curții Supreme de

Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că aceste prevederi sunt aplicabile și

în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate

anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul

exproprierii.

Pentru cele ce preced, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Consiliul general al municipiului București împotriva

deciziei nr. 40/A din 16 martie 2004 a Curții de Apel București, secția pentru

conflicte de muncă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 iunie 2006.