ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7163/2006

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 740 din 10 februarie 2004, reclamanții A.P.M. și A.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la restituirea în natură a imobilului din Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, cu nr. top 947, casă și teren, preluate abuziv. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că imobilul a fost preluat în mod nevalabil, prin naționalizare, de la autoarea reclamanților (A.M.I.) și că prin hotărârea nr. 235 din 27 noiembrie 1996 eliberată de Comisia județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 li s-au acordat despăgubiri (hotărârea fiind însă atacată, constatându-se că nu sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 112/1995).

Prin sentința civilă nr. 1123 din 8 noiembrie 2005, Tribunalul a respins acțiunea formulată. Pentru pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut faptul că apartamentele din imobilul a cărui restituire s-a cerut, au fost înstrăinate de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca (prin unitatea specializată SC C. SA) chiriașilor din respectivele apartamente, în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a reținut de asemenea, că acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă în mod irevocabil (prin decizia nr. 1696/R din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel Cluj), astfel încât este evident că restituirea în natură nu poate opera, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții care au arătat că, deși prin hotărâre irevocabilă Curtea de Apel Cluj a menținut ca valabile contractele de vânzare-cumpărare și titlul de proprietate emis pentru teren în baza Legii nr. 18/1991, unui veteran de război, a statuat în același timp, că preluarea imobilului în litigiu de către stat, s-a făcut fără titlu valabil. Ca atare, bunul nu putea fi înstrăinat, întrucât nu a devenit niciodată proprietatea statului. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 47/A din 6 februarie 2006 a Curții de Apel Cluj. În considerentele deciziei s-a reținut că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în privința apartamentelor din imobilul solicitat, ca și a titlului de proprietate emis asupra terenului au fost cenzurate în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.

Astfel fiind, chestiunile vizând încălcarea dispozițiilor legale existente la momentul perfectării vânzării-cumpărării nu mai pot fi puse în discuție. Cum restituirea în natură a imobilului pe seama reclamanților, în condițiile Legii nr. 10/2001, depinde de soarta contractului de vânzare-cumpărare și a titlului de proprietate emis pentru teren, iar situația de carte funciară a rămas neschimbată, în sensul că imobilul în litigiu este intabulat în prezent în favoarea subdobânditorilor, nemaiaflându-se în proprietatea statului, rezultă că în speță nu mai poate opera restituirea în natură a imobilului. Întrucât primarul nu mai poate dispune asupra unui imobil ce nu mai este proprietate de stat, în speță reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Criticile acestora, nesistematizate și neîncadrate în drept (indicându-se în mod generic prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.) au vizat în esență, următoarele aspecte: - Greșita respingere de către instanță a cererii de restituire în natură a întregului imobil, casă și teren, care fiind preluat de stat abuziv și fără titlu, nu a intrat niciodată în proprietatea statului, astfel încât recurenții-reclamanți au pierdut doar posesia bunului. Drept urmare, statul nu putea să vândă bunul, iar chiriașii nu puteau să-l cumpere; - Deși prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel Cluj) s-a considerat că imobilul a fost preluat la stat în mod abuziv, s-a stabilit în același timp, că toți chiriașii-cumpărători au fost de bună-credință.

S-a susținut că acest lucru este greșit, indicându-se în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia nu se poate invoca buna-credință a chiriașului-cumpărător, atunci când este vorba de un imobil trecut la stat fără titlu valabil și când contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești în cauza de retrocedare a imobilului respectiv; - Nu se poate reține, astfel cum a făcut instanța de apel, existența autorității de lucru judecat, întrucât nu se solicită constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, ci doar radierea aparenților proprietari, așa-zișii cumpărători de bună-credință, în urma stabilirii dreptului de proprietate al reclamanților, cu efecte pentru trecut și a înscrierii acestora ca proprietari în cartea funciară.

Examinând criticile formulate, Curtea urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Respingând cererea de restituire în natură a imobilului din Cluj-Napoca, instanțele au avut în vedere situația juridică a bunului (apartamentele ce alcătuiesc imobilul fiind înstrăinate conform Legii nr. 112/1995). În acest sens, s-a reținut în mod corect că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, a făcut obiectul dezbaterii judiciare în cadrul unui proces separat, stabilindu-se în mod irevocabil (prin decizia nr. 1696/2004 a Curții de Apel Cluj) faptul că respectivele contracte nu sunt lovite de nulitate.

Această statuare a instanței, rămasă irevocabilă, este intrată în puterea lucrului judecat și se opune în cadrul celei de-a doua judecăți, care nu poate stabili în sens contrar celor deja tranșate jurisdicțional. Faptul că în cel de-al doilea proces nu se pune aceeași problemă, așa cum susțin recurenții, a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, nu face inoperabilă la speță instituția autorității de lucru judecat, raportat la prima hotărâre. Este adevărat că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă prin efectul său negativ, al excepției lucrului judecat (reglementată de art. 1201 C. civ. și care în prezența triplei identități de elemente, obiect, cauză, părți, ar interzice o a doua judecată), ci se manifestă la speță prin funcția sa pozitivă.

Aceasta înseamnă că partea care a câștigat procesul anterior va opune hotărârea obținută și drepturile recunoscute, în cadrul unei judecăți ulterioare, fără ca raporturile juridice tranșate să mai poată face obiect al disputei. Dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ. cu referire la 1202 alin. (2) C. civ. reglementează ca mijloc de probă autoritatea lucrului judecat, dând acesteia valoarea unei prezumții absolute, care nu permite dovada contrară. Rezultă că instanțele au procedat corect atunci când au constatat că nu mai pot fi supuse discuției aspectele referitoare la buna-credință a chiriașilor-cumpărători și la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Hotărârea anterioară opunându-se cu efectul pozitiv al lucrului judecat, consecința pe care au tras-o instanțele în legătură cu situația juridică a bunului și imposibilitatea restituirii lui în natură de către stat este corectă.

Invocarea jurisprudenței Curții Europene nu este de natură să conducă, raportat la situația reclamanților, la o altă soluție. Astfel, recurenții pretind că le-a fost încălcat dreptul de proprietate prin menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și refuzul restituirii în natură a imobilului.

Aceștia nu au făcut însă dovada deținerii unui bun în sensul Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, cu privire la care să li se fi încălcat dreptul la momentul actelor de dispoziție, în condițiile în care, potrivit considerentelor hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat, acțiunea în revendicare inițială a acestora a fost respinsă prin sentința civilă nr. 787 din 22 ianuarie 1998 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar demersul pentru a obține despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 a însemnat o recunoaștere a valabilității titlului statului (întrucât obiectul de reglementare al legii îl reprezentau numai imobile preluate de stat cu titlu.

De asemenea, statuarea instanței în sensul că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, s-a realizat cu trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (text pe care de altfel, reclamanții și-au fundamentat pretențiile), arătându-se că această calificare a fost dată de legiuitor tuturor imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent că această preluare s-a realizat cu sau fără titlu, cu titlu valabil sau titlu nevalabil. Consecința acestei constatări, a preluării abuzive a bunului, o reprezintă recunoașterea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în cadrul oferit de Legea nr. 10/2001 (art. 18 lit. c), în forma modificată), pe dispozițiile căreia de altfel, reclamanții și-au sprijinit pretențiile.

Normele Convenției europene nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun, protecția acestora aplicându-se cu privire la bunurile actuale. Or, angajând împotriva statului o procedură având ca scop restituirea unui imobil, reclamanții au urmărit tocmai să li se recunoască un drept de proprietate care aparținuse autoarei lor, dar care la momentul introducerii acțiunii nu se mai afla în patrimoniul acesteia sau al reclamanților, ca moștenitori ai fostului proprietar. Drept urmare, nu se poate spune că exista un „bun actual”, iar „speranța legitimă”, asimilabilă în jurisprudența Curții Europene unei valori patrimoniale care trebuie ocrotită, de a face să renască dreptul de proprietate asupra unui bun, trebuie văzută din punct de vedere al legislației referitoare la restituirea imobilelor trecute în proprietatea statului.

Or, în limitele acestei reglementări speciale a fost analizat dreptul reclamanților. Deși în exercitarea rolului activ, instanțele au pus în discuția recurenților posibilitatea modificării cadrului procesual, ca și efectuarea unor expertize în vederea evaluării terenului, a construcției și a identificării terenului liber care ar putea fi restituit în natură, aceștia s-au opus, astfel încât, dându-se eficiență principiului disponibilității, judecata s-a desfășurat în limitele pretențiilor formulate. Față de considerentele expuse, urmează să se constate că soluția adoptată de instanțe este corectă, că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului a fost determinată de situația juridică a acestuia, tranșată prin hotărâre anterioară irevocabilă.

Totodată, reparația pentru preluarea abuzivă a bunului, deși realizabilă în condițiile legii speciale (nr. 10/2001) pe care de altfel reclamanții au invocat-o în demersul lor judiciar, nu a putut fi acordată, datorită refuzului acestora de modificare a cadrului procesual. În consecință, criticile de nelegalitate fiind nefondate, recursul declarat va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.P.M. și A.M.A. împotriva deciziei civile nr. 47/A din 6 februarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2006.