ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8829/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 15 august 2001 reclamantele S.L.L., G.A.R. și A.R.I. au chemat în judecată

pârâții Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București și SC

G.C. SA pentru a se constata nulitatea (invaliditatea) titlului de preluare de

către stat a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de

788 mp și construcții, 3 corpuri de casă; să se constate că reclamantele sunt

proprietare ale acestui imobil; să fie obligați pârâții să le lase imobilul în

deplină proprietate și posesie iar, în subsidiar, să fie obligați la plata de

despăgubiri bănești sau în echivalent a valorii de circulație a imobilului

menționat.

În motivarea acțiunii, reclamantele

au susținut că imobilul revendicat a aparținut autorilor lor, H.A., H.A.V. și H.A.J.,

astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. 15981 din 20 august 1940 al Comisiei

pentru Înființarea Cărților Funciare și autorizația de construcție nr. 398 din 8

iulie 1926, fiind preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 92/1950,

poziția 3549, preluare făcută în mod eronat numai pe numele , H.A.

Reclamantele au învederat că au

justificat calitatea procesuală cu certificatele de moștenitor anexate

acțiunii.

Au mai arătat că o acțiune în

revendicare anterioară îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului

București, le-a fost respinsă pe cale de excepție, a lipsei calității

procesuale active și, că ulterior apariției Legii nr. 10/2001, au solicitat

Municipiului restituirea în natură a imobilului, care, cu adresa nr. 3416 din 2

august 2001, le-a comunicat că restituirea în natură a imobilului nu este

posibilă, acesta figurând în proprietatea SC G.C. SA, în baza H.G. nr.

834/1991.

Reclamantele au susținut că nici

unul dintre pârâți nu poate invoca în apărare buna-credință, în condițiile în

care, încă din anul 1990 și-au manifestat calitatea de proprietari și că

societatea pârâtă, fostă unitate economică de stat, înființată prin Decizia nr.

1102/1990 nu putea să dobândească în mod legal dreptul de proprietate asupra

imobilului, deoarece acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, cu încălcarea

prevederilor Constituției de la 1948.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din

Legea nr. 213/1998, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 480, art. 481 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 676 din 10

iulie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au fost respinse

excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor și a chematei

în garanție precum și a prematurității cererii de chemare în garanție, ca

neîntemeiate.

A fost respinsă acțiunea principală

și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC

C. SA.

În considerentele sentinței s-a

reținut în esență că imobilul revendicat de reclamante a trecut în proprietatea

statului cu titlu, că acesta se află în posesia legitimă a pârâtei SC G.C. SA,

societate cu capital privat care a dobândit dreptul de proprietate în baza unor

acte legale de transmitere, astfel încât nu poate fi obligată la restituirea

către persoanele îndreptățite (a reparației în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care, cererea principală nu este întemeiată.

Neîntemeiată este și cererea

subsidiară, privind acordarea de despăgubiri bănești, întrucât aceasta ar fi

trebuit adresată pârâtei deținătoare a imobilului, soluționarea acesteia fiind

necesar să urmeze calea prevăzută de art. 24 și urm. din Legea nr. 10/2001,

procedură obligatorie și care nu a fost respectată de reclamante.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

cale de atac soluționată prin decizia civilă nr. 312 A din 5 februarie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

A fost respins ca nefondat apelul,

reținându-se că, deși preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără un titlu

valabil, această împrejurare este lipsită de eficiență juridică, față de

modalitatea prin care pârâta deținătoare a devenit titulara dreptului de

proprietate asupra acestuia și anume din aplicarea dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 15/2002 deci în virtutea unui act normativ, împrejurare de natură a

înlătura orice eventuală îndoială asupra caracterului licit a operațiunii de

organizare și, consecutiv asupra bunei sale credințe în dobândirea bunului.

Solicitarea subsidiară referitoare

la acordarea de despăgubiri nu poate fi înaintată direct instanței de judecată,

pentru rațiuni decurgând din dispozițiile legale reținute (art. 24 și urm. din

Legea nr. 10/2001), constând în reglementarea unor procedee administrative

speciale și la care deși reclamantele au făcut referire, nu au invocat-o.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru motivele:

1 – hotărârea atacată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, sens în care au susținut că, deși

întemeiat se susține încălcarea legii fundamentale și a art. 6 din Legea nr.

213/1998, în mod greșit s-a apreciat că preluarea imobilului revendicat fără

titlu, nu poate conduce la admiterea apelului.

2 – hotărârea instanței de apel

cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Au susținut că din actele dosarului

rezultă că încă din anul 1990 au încercat redobândirea proprietății asupra

acestui imobil, situație cunoscută și de pârâta deținătoare chemată în judecată

în anul 1995. Deși a cunoscut situația juridică a imobilului, aceasta, cu

rea-credință, abia în anul 2000 a îndeplinit formalitățile de cumpărare,

achiziționarea acțiunilor în cadrul procesului de privatizare, obiectul

vânzării constituindu-l doar construcțiile și nu terenul, neexistând astfel

nici un impediment legal la restituirea acestuia.

Prin urmare, chiar dacă s-ar

conchide că pârâta ar fi fost de bună-credință, aceasta nu putea dobândi mai multe

drepturi decât însuși cumpărătorul putea transmite, iar vânzătorul nu putea

transmite un drept valabil de proprietate, deoarece titlul său era inexistent.

Instanța de apel nu a dat eficiență

prevederilor art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, deși a reținut că preluarea

imobilului de către stat s-a făcut fără titlu.

În subsidiar, au solicitat, în

temeiul prevederilor art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligarea

pârâților și a chematei în garanție la plata sumei de 26.548.000.000 lei cu

titlu de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului calculată

la valoarea sa de circulație sau a sumei de 4.168.400.000 lei, astfel cum a

fost evaluat prin expertize efectuate în cauză.

Examinând hotărârea atacată, față de

motivele de recurs și de prevederile legale invocate, recursul va fi respins,

dar pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu, proprietatea

antecesorilor reclamantelor, a fost naționalizat în baza dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950, greșit aplicate proprietarilor, care nu se încadrau în

categoria exploatatorilor de locuințe, aspect corect reținut de instanța de

apel, și cu nesocotirea prevederilor Constituției din 1948, care recunoșteau și

garantau proprietatea particulară [art. 8 alin. (1)] dar și ale Codului civil

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului în raport de care „nimeni

nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa”.

Prin urmare, temeinic s-a reținut că,

în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocate de reclamanți,

preluarea imobilului s-a realizat fără un titlul valabil.

După naționalizare, imobilul a

trecut în administrarea I.A.C., fiind transferat către G.Ș. nr. 2 din cadrul C.C.M.

București.

Pârâta deținătoare a fost înființată

prin Decizia nr. 1182 din 10 decembrie 1990 a Primăriei municipiului București,

în temeiul prevederilor Legii nr. 58/1990 și Legii nr. 15/1990 prin

transformarea Grupului de Șantiere nr. 2 în societate pe acțiuni.

Intimata-pârâtă a fost supusă

procesului privatizării, acțiunile deținute de stat fiind integral

achiziționate la data de 6 octombrie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

Acțiunea în revendicare a constituit

obiectul sesizării instanței, întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ.

și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost pronunțată la data de 15

august 2001, după intrarea în vigoare a sus menționatei legi și după ce

reclamantele se adresează cu notificare pârâtei Primăria municipiului

București, în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ are o aplicare

generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a

bunurilor imobile, dispozițiile art. 2 din lege acoperind sfera tuturor

modalităților de preluare abuzivă a imobilelor.

Odată cu intrarea sa în vigoare,

pentru toate imobilele ce intră sub incidența sa, persoanele îndreptățite pot

obține măsurile reparatorii (inclusiv restituirea în natură) numai în

condițiile legii speciale.

Reclamanții au recurs la procedura

administrativă, pe care însă nu au finalizat-o în conformitate cu prevederile

art. 21 și urm. din lege.

Reglementările acestei legi sunt

speciale față de prevederile legale invocate ca temei al acțiunii, art. 480, art.

481 C. civ., iar mecanismul de punere în aplicare a legii speciale este

alcătuit din două etape succesive, din care, cea sus menționată este

obligatorie.

De aceea, pentru imobilele preluate

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie-22 decembrie 1989, care sunt deținute de

entitățile menționate la art. 21 din lege, persoanele îndreptățite la

restituire nu au posibilitatea legală să opteze pentru formularea acțiunii în revendicare

direct la instanțele de drept comun.

Ele au obligația să parcurgă

procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în dispozițiile legale sus

enunțate.

Prin lege se asigură și accesul la

justiție, deoarece aceasta prevede o a doua etapă, procedura judiciară,

facultativă și subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în

care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să

apeleze la controlul judiciar pentru satisfacerea drepturilor lor, procedură în

cadrul căreia, instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de

proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.

Dispoziția legală invocată în recurs

și întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu are

sensul susținut de recurente, și anume că persoana îndreptățită, căreia nu i

s-a răspuns la notificare, își poate realiza dreptul pe calea acțiunii de drept

comun. Textul dispune „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi”.

Sintagma „conform prevederilor

prezentei legi” și faptul că decizia sau hotărârea judecătorească de restituire

sunt actele prin care se finalizează procedura inițiată prin expedierea

notificării de către persoana îndreptățită duc la concluzia că și pentru

imobilele preluate fără titlu valabil trebuie declanșată și finalizată

procedura prevăzută de legea specială.

Numai prin intermediul acesteia,

reclamanții își pot valorifica drepturile invocate asupra imobilului în

litigiu, calitatea de persoane îndreptățite fiind îndeplinită, urmând ca

acestea să beneficieze de una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege. În

măsura în care sunt nemulțumiți de dispozițiile entității prevăzute de lege, au

posibilitatea de a supune controlului judiciar actul emis în cadrul acestei

proceduri.

Pentru considerentele sus-expuse în

temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul declarat împotriva hotărârii atacate va

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții S.L.L., G.A.R., A.R., împotriva deciziei nr. 312/A din 5 februarie

2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.