ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3542/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La 20 ianuarie 2006 M.U. a

cerut Tribunalului Brașov să recunoască și să încuviințeze executarea silită a

hotărârii definitive nr. 770 din 17 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul

din Terni (Italia) în contradictoriu cu T.L.

Cererea a fost respinsă de

către Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 167/S din 13

iulie 2006 cu motivarea că, anterior pronunțării hotărârii străine, în România

a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă, prin care T.L. a fost obligat

la repararea aceluiași prejudiciu cauzat lui M.U., astfel încât sunt aplicabile

prevederile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care

recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a fost

soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a

instanței române.

M.U. a declarat apel

susținând, pe de o parte, că dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr.

105/1992 nu sunt imperative și nici nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu

există unitate de obiect între hotărârile examinate, instanța italiană având în

vedere infracțiunile de fals și înșelătorie, iar instanța română pe cea de

gestiune frauduloasă și cele prevăzute și pedepsite de Legea nr. 31/1990.

Apelul a fost respins prin

decizia civilă nr. 246/Ap din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă.

Fără a face o analiză de

fond a hotărârii străine, interzisă de altfel de art. 169 din Legea nr. 169 din

Legea nr. 105/1992, instanța de apel a reținut că aceasta a rezolvat același

litigiu dintre părți, întemeiat pe aceeași cauză, soluționat și de Tribunalul

Brașov prin decizia penală nr. 779 din 20 decembrie 1996, definitivă prin

decizia penală nr. 177/R din 10 iunie 1997 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția penală.

Prin urmare, a statuat

curtea de apel, nu au importanță denumirile, posibil a fi diferite, date

faptelor în legislațiile celor două state, ci cauza litigiului, care în speță

este aceeași cum corect a constatat prima instanță, care legal a soluționat

cererea prin prisma prevederilor art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.

M.U. a declarat recurs prin

care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate pentru cazul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond admiterea cererii sale în sensul

formulat.

Dezvoltând recursul, M.U. a

contestat soluția și considerentele instanței de apel, susținând contrar celor

din urmă că între hotărârile judecătorești cercetate nu există identitate, ci

numai unele similitudini, diferențele constând în acelea că:

- hotărârea italiană a fost

pronunțată de o instanță civilă ca urmare a prescrierii răspunderii penale a

făptuitorului T.L. , în timp ce hotărârea română este penală;

- nu există identitate de

obiect între cele două hotărâri;

- în fața instanței italiene

nu s-a invocat excepția autorității de lucru judecat dat de hotărârea română,

astfel că nici nu se poate socoti că aceeași cauză a fost judecată și de o

instanță română.

În raport cu cele astfel

susținute și cu faptul că dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992

nu sunt imperative față de sintagma „recunoașterea hotărârii străine poate fi

refuzată...”(s.n.) utilizată de acest text de lege, recurentul a calificat

decizia atacată ca fiind nelegală prin greșita aplicare a legii.

Recursul astfel motivat nu

este fondat și va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru

considerentele care succed.

Contrar susținerilor din

recurs, examinarea formală a hotărârilor judecătorești comparate pronunțate în

Italia și România, anume sentința nr. 770 din 17 septembrie 2005 a Tribunalului

din Terni și decizia penală nr. 779/A din 20 decembrie 1996 a Tribunalului

Brașov, denotă împrejurarea că prin procesele care au avut loc, penal în

România și civil în Italia, au fost cercetate aceleași fapte ale lui T.L.

constând în însușirea unor sume de bani rezultate din vânzarea în România a

unor autoturisme procurate din Italia de către M.U. și s-a dispus, adevărat în

cuantumuri diferite, asupra întinderii unuia și aceluiași prejudiciu cauzat de

T.L. lui M.U.

Ca urmare, pe deplin corect

instanțele au hotărât că, indiferent de anume particularități ale fiecărui

proces, ele au rezolvat unul și același litigiu între M.U. și T.L.

Așadar, procesul din Italia

a fost soluționat definitiv și anterior în România, fiind astfel incidente

dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, concordantă cu

dispozițiile Regulamentului nr. 44 Bruxelles potrivit cu care o hotărâre nu va

fi recunoscută, printre altele, dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre

pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru al Uniunii

Europene în care se solicită recunoașterea.

În raport cu cele astfel

constatate, hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea legii, iar

recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

M.U. împotriva deciziei nr. 246/Ap din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2007.