ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Galați, secția civilă, la 9 noiembrie 2001, reclamanții N.G.V.

și A.M. au chemat în judecată pe pârâta SC M.S.G. SA. pentru ca

instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamanților în calitate de

autori ai invenției „Unsoare pentru Rulmenții Cilindrilor de

Laminoare”.

În fapt, s-a arătat că OSIM a acordat

brevet de invenție la solicitarea SC S. Galați inventatorilor S.S., K.H.,

N.G.V., M.G. și A.M. care erau salariați ai societății

comerciale.

Pârâta nu a respectat dispozițiile art. 66 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 în sensul că nu a transmis invenția

autorilor ci a folosit-o în continuare, chiar și la data introducerii

acțiunii. De asemenea, a fost încălcată Regula 53 pct. 2 din

regulamentul de aplicare a legii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 39,

art. 46, art. 66 alin. (1)-(3) și art. 67 din Legea nr. 64/1991.

La data de 13 decembrie 2001 reclamanții

și-au precizat acțiunea arătând că nu solicită

obligarea pârâtei la recompensa legală cuvenită inventatorilor,

conform art. 66 din Legea nr. 64/1991 ci obiectul acțiunii îl constituie

plata de daune morale și materiale datorate de pârâtă ca urmare a

utilizării, fără acordul reclamanților, a invenției la

care sunt coautori.

Prin sentința civilă nr. 366 din 14

decembrie 2001 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins

acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că înșiși reclamanții au arătat în

acțiune că plata drepturilor de autor pentru invenția

brevetată sub nr. 105362 din 16 septembrie 1991 a mai făcut obiectul

unui dosar civil în care au fost aceleași părți, în aceeași

calitate.

Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin

decizia civilă nr. 35 A din 6 martie 2003 a Curții de Apel

Galați, secția civilă. Sentința a fost schimbată în

tot în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a fost

obligată pârâta să plătească reclamanților

1.441.508.038 lei cu titlu de despăgubiri și la câte 8.139.600 lei

remunerații suplimentare.

În considerentele hotărârii sale instanța

de apel a arătat că prima instanță a reținut

greșit autoritatea de lucru judecat, obiectul celor două acțiuni

nefiind același. Atât Legea nr. 64/1991 cât și Legea nr. 8/1996

prevăd pentru autorii de invenții și inovații o serie de

drepturi care, în baza art. 39 trebuie stabilite pe bază de contract.

Întrucât drepturile autorilor reclamanți nu s-au negociat pe bază de

contract, aceștia au solicitat ca pârâta să le acorde

despăgubirea ce li s-ar cuveni, cu titlu de daună, ca urmare a

prejudiciului încercat prin folosirea invenției fără acordul

lor.

Această hotărâre, ca și sentința

au fost casate prin decizia nr. 5515 din 7 octombrie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în

primă instanță la același tribunal.

Instanța de recurs a arătat că

reclamanții și-au precizat acțiunea înaintea Tribunalului

Galați, solicitând obligarea pârâtei la daune materiale și morale

pentru utilizarea brevetului de invenție fără acordul lor.

Față de motivarea cererii, față de temeiurile juridice

invocate de reclamanți și față de precizările

ulterioare, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au fixat cadrul

procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.

În fond după casare, Organizația pentru

Apărarea Drepturilor Omului a formulat cerere de intervenție în

interesul reclamanților, arătându-se că a avut loc o

încălcare a prevederilor art. 6 par. 1 din CEDO prin durata procesului

reclamanților, fără ca acesta să fie finalizat.

Prin sentința civilă nr. 62 din 19

decembrie 2005, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins

acțiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor prevăzute de

art. 66 și art. 67 din Legea nr. 64/1991, pentru autoritate de lucru

judecat. Cererea pentru obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și

morale a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a arătat că deși prin precizările depuse pe parcursul

procesului reclamanții au arătat că sumele solicitate decurg din

utilizarea invenției de către titularul brevetului de invenție

fără acordul coautorilor, chiar și în rejudecare aceștia au

avut aceeași poziție exprimată prin cele două cereri din

primul ciclu procesual, în sensul că sumele de bani ar fi datorate de

pârâtă atât cu titlu de drepturi decurgând din calitatea de autor cât

și cu titlu de prejudicii decurgând din exploatarea invenției

fără acordul lor.

În privința pretențiilor întemeiate pe

dispozițiile art. 66 și art. 67 din Legea nr. 64/1991operează

autoritatea de lucru judecat raportată la decizia civilă nr.

5246/2000 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a stabilit

irevocabil că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă

pentru satisfacerea pretențiilor materiale ale celor doi reclamanți.

Reclamanții nu au suferit vreun prejudiciu prin

exploatarea invenției de către pârâtă. Ei sunt autorii

invenției dar titularul brevetului de invenție este pârâta care poate

folosi invenția chiar fără acordul autorilor, astfel încât nu

sunt incidente prevederile art. 59 și art. 35 alin. (1) din Legea nr.

64/1991.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 75 A din

23 martie 2006 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța

de apel a arătat că art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin.

(2)-(6) din Legea nr. 64/1991 nu sunt aplicabile în speță, pentru

că invenția este supusă legii în vigoare la momentul

eliberării, Legea nr. 62/1974-, iar art. 67 se referă la

realizări tehnice și nu la invenții.

Deși în motivele de apel reclamanții au

susținut că acțiunea nu este întemeiată pe

dispozițiile art. 66 alin. (2) din legea nemodificată, în motivarea

în fapt au arătat că unitatea este obligată să-i

recompenseze în calitatea lor de inventatori. Or, din analiza art. 66 nu

rezultă că inventatorii au dreptul la un alt fel de despăgubiri

decât cele datorate ca urmare a refuzului unității de a negocia,

pentru a se putea reține că pretențiile în cauza de

față nu au același izvor de drept cu cele din acțiunea

intentată în anul 1997. Așadar, în mod corect tribunalul a

reținut existența autorității de lucru judecat chiar

dacă prima acțiune s-a respins ca fiind prescrisă și chiar

dacă perioada de valabilitate a brevetului este de 20 de ani. Această

perioadă prevăzută de lege, perioadă de protecție,

conferă titularului de brevet dreptul de a exploata exclusiv

invenția, dar nu conferă și inventatorului dreptul de a pretinde

despăgubirile la care face referire art. 66 pe tot intervalul.

Întrucât pârâta folosește invenția, nu a

avut loc o transmitere de drept a brevetului către inventatori, pentru ca

aceștia să poată pretinde dezdăunări pentru folosirea

invenției în mod nejustificat.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu

recurs de către reclamanți critica, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând

următoarele aspecte:

Hotărârea este nelegală, pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a

stabilit greșit raportul juridic dintre părți, față de

probatoriul administrat. Acest raport juridic nu poate fi redus numai la

anularea tuturor drepturilor bănești legale cuvenite inventatorilor.

Atât problema excepției cât și a fondului

nu au fost tratate conform legislației în vigoare. Invenția

reclamanților a fost premiată cu Medalia de Aur la al treilea Salon

Internațional al Invențiilor, astfel încât tratarea ei în acest mod

de justiție pune multe semne de întrebare.

Hotărârea este nelegală, pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legislației în

materia invențiilor.

De asemenea, au fost încălcate prevederile art.

315 C. proc. civ.

Obiectul acțiunii reclamanților este clar

și nu poate fi interpretat, astfel încât nu sunt incidente în cauză

prevederile art. 1201 C. civ., nefiind identitate de obiect. Reclamanții

s-au adresat instanței pentru că pârâta a folosit invenția

fără acordul lor. Această utilizare a invenției

fără acordul inventatorilor vine în contradicție cu prevederile

art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) și (3) și art. 67 din

Legea nr. 64/1991 precum și cu întreaga legislație în vigoare

armonizată cu legislația europeană în domeniul

proprietății intelectuale. Potrivit acestor dispoziții,

titularul care are în patrimoniul său o invenție are obligația

să-i remunereze pe autorii invenției, mai ales când obține

beneficii importante de pe urma ei.

Titularul de brevet, pârâta, își arogă

drepturi pe care nu le are, considerând că numai ea trebuie să

obțină câștiguri de pe urma brevetului, nu și inventatorii.

Conform art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în termen de 6 luni titularul

de brevet trebuia să cedeze inventatorilor drepturile asupra brevetului de

invenție.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea

recursului, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Analizând hotărârea instanței de apel, în

limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de

dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a

apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

sau casarea unei hotărâri poate fi cerută când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Prin acest motiv se invocă încălcarea principiului

înscris în art. 969 alin. C. civ., potrivit căruia convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante.

Motivul de modificare privește situația în

care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de

clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă natura,

dându-i o altă calificare, ori înțelesul.

Aceste aspecte nu se regăsesc în critica

întemeiată de recurenți pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

În realitate, criticile încadrate în motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt argumente pentru

susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., analizate de instanță conform art. 306

alin. (3) C. proc. civ.;

au invocat încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) și (3), art.

67 din Legea nr. 64/1991 și a întregii legislații aflată în

vigoare în materia invențiilor, armonizată cu legislația

europeană în domeniul proprietății intelectuale. De asemenea, au

fost nesocotite dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Critica privitoare la eludarea dispozițiilor

procedurale menționate nu este întemeiată. În considerentele

instanței de recurs s-a reținut că, față de precizările

de acțiune făcute de reclamanți, instanțele nu au fixat

cadrul procesual în limitele căruia ar fi trebuit să aibă loc

judecata.

Or, în fond după casare, ambele instanțe au

analizat atât aspectele invocate la termenul din 13 decembrie 2001, ca răspuns

al reclamanților la întâmpinare, cât și precizările ulterioare

făcute înaintea instanțelor de rejudecare. Drept urmare, problema

reținută în hotărârea instanței de recurs a fost

cercetată de „judecătorii fondului”, așa cum impune art. 315 C.

proc. civ.

Cât privește aplicarea și interpretarea

greșită a prevederilor legii materiale speciale, Înalta Curte a

considerat că în mod corect instanța de apel a apreciat că

dispozițiile art. 5 și art. 39 din Legea nr. 64/1991 nu sunt

incidente în cauză.

Astfel, obiectul acțiunii îl constituie

obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, materiale și morale,

pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a

folosirii fără drept a invenției realizate de aceștia.

Or, art. 5 reglementează dreptul la brevetul de

invenție, atunci când inventatorul este salariat, iar art. 39

privește ipoteza renunțării la brevet, în tot sau în parte, de

către titularul acestuia. De vreme ce în cauză nu s-a invocat

nelegalitatea emiterii brevetului pe numele pârâtei sau nerespectarea de

către titular a obligației de a comunica inventatorului intenția

sa de renunțare la brevet, aplicarea corectă a acestor texte de lege

nu trebuia verificată de instanța superioară de fond.

De asemenea, textul conform căruia drepturile

bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este

nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se

stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate, nu sunt incidente

în speță, ceea ce s-a dedus judecății fiind aprecierea

drepturilor cuvenite în temeiul realizării unei invenții.

Recurenții au invocat și încălcarea

prevederilor art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 64/1991. Potrivit art. 66

alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare înainte de modificarea

prin Legea nr. 203/2002, drepturile bănești cuvenite inventatorilor

pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau

nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se

vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția. În

aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile bănești maxime

cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data

înregistrării cererii de brevet. În cazul neînțelegerii între

părți, drepturile bănești se vor stabili potrivit

prevederilor art. 62.

De vreme ce din acest text nu rezultă că

inventatorii au dreptul și la alte despăgubiri, decât cele decurgând

din paguba suferită ca urmare a refuzului unității titulare de

brevet de a negocia, în mod corect s-a reținut autoritatea de lucru

judecat. Într-un litigiu anterior, așa cum confirmă chiar

reclamanții, acțiunea prin care aceeași reclamanți

solicitau obligarea aceleiași pârâte la plata drepturilor cuvenite în

calitate de autori ai invenției „Unsoare pentru Rulmenții Cilindrilor

de Laminoare”, a fost respinsă irevocabil, considerându-se că dreptul

la acțiune s-a prescris extinctiv.

Instanțele de fond au apreciat în mod corect

identitatea obiectului din litigiul de față cu obiectul litigiului

anterior, scopul urmărit prin ambele cereri introductive de

instanță fiind același: obținerea de drepturi

bănești decurgând din aplicarea de către pârâtă a

invenției ai cărei autori sunt reclamanții.

Pe de altă parte, nu este întemeiată nici

critica privind daunele cuvenite inventatorilor ca urmare a folosirii

invenției de către pârâtă, fără acordul lor. Pârâta

este titulara brevetului de invenție cu o durată de valabilitate de

20 de ani de la data depozitului, care este 10 noiembrie 1989. Drept urmare,

față de dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,

aceasta are un drept exclusiv de exploatare până în noiembrie 2009,

fără să fie necesar acordul inventatorilor.

Chiar inventatorii au susținut că pârâta a

aplicat invenția. În consecință, nu poate fi reținută

critica în sensul că dreptul asupra brevetului de invenție s-ar fi

transmis inventatorilor, prin efectul legii.

În egală măsură, deși trimiterea

la legislația internațională în materie s-a făcut numai

generic, Înalta Curte nu a identificat încălcarea de drepturi recunoscute

prin Convenția privind brevetul european din 1973 respectiv,

Convenția de la Paris din 1883.

Având în vedere cele mai sus reținute, criticile

formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi

respins cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții N.G.V. și A.M. împotriva deciziei nr. 75A din 23 martie

2006 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2007.