ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, la 9 noiembrie 2001, reclamanții N.G.V. și A.M. au chemat în judecată pe pârâta SC M.S.G. SA. pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamanților în calitate de autori ai invenției „Unsoare pentru Rulmenții Cilindrilor de Laminoare”. În fapt, s-a arătat că OSIM a acordat brevet de invenție la solicitarea SC S. Galați inventatorilor S.S., K.H., N.G.V., M.G. și A.M. care erau salariați ai societății comerciale. Pârâta nu a respectat dispozițiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 în sensul că nu a transmis invenția autorilor ci a folosit-o în continuare, chiar și la data introducerii acțiunii.

De asemenea, a fost încălcată Regula 53 pct. 2 din regulamentul de aplicare a legii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1)-(3) și art. 67 din Legea nr. 64/1991. La data de 13 decembrie 2001 reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că nu solicită obligarea pârâtei la recompensa legală cuvenită inventatorilor, conform art. 66 din Legea nr. 64/1991 ci obiectul acțiunii îl constituie plata de daune morale și materiale datorate de pârâtă ca urmare a utilizării, fără acordul reclamanților, a invenției la care sunt coautori. Prin sentința civilă nr. 366 din 14 decembrie 2001 Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că înșiși reclamanții au arătat în acțiune că plata drepturilor de autor pentru invenția brevetată sub nr. 105362 din 16 septembrie 1991 a mai făcut obiectul unui dosar civil în care au fost aceleași părți, în aceeași calitate. Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 35 A din 6 martie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Sentința a fost schimbată în tot în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților 1.441.508.038 lei cu titlu de despăgubiri și la câte 8.139.600 lei remunerații suplimentare. În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că prima instanță a reținut greșit autoritatea de lucru judecat, obiectul celor două acțiuni nefiind același.

Atât Legea nr. 64/1991 cât și Legea nr. 8/1996 prevăd pentru autorii de invenții și inovații o serie de drepturi care, în baza art. 39 trebuie stabilite pe bază de contract. Întrucât drepturile autorilor reclamanți nu s-au negociat pe bază de contract, aceștia au solicitat ca pârâta să le acorde despăgubirea ce li s-ar cuveni, cu titlu de daună, ca urmare a prejudiciului încercat prin folosirea invenției fără acordul lor. Această hotărâre, ca și sentința au fost casate prin decizia nr. 5515 din 7 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la același tribunal. Instanța de recurs a arătat că reclamanții și-au precizat acțiunea înaintea Tribunalului Galați, solicitând obligarea pârâtei la daune materiale și morale pentru utilizarea brevetului de invenție fără acordul lor.

Față de motivarea cererii, față de temeiurile juridice invocate de reclamanți și față de precizările ulterioare, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc. În fond după casare, Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a formulat cerere de intervenție în interesul reclamanților, arătându-se că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 6 par. 1 din CEDO prin durata procesului reclamanților, fără ca acesta să fie finalizat. Prin sentința civilă nr. 62 din 19 decembrie 2005, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor prevăzute de art. 66 și art. 67 din Legea nr. 64/1991, pentru autoritate de lucru judecat.

Cererea pentru obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale a fost respinsă ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a arătat că deși prin precizările depuse pe parcursul procesului reclamanții au arătat că sumele solicitate decurg din utilizarea invenției de către titularul brevetului de invenție fără acordul coautorilor, chiar și în rejudecare aceștia au avut aceeași poziție exprimată prin cele două cereri din primul ciclu procesual, în sensul că sumele de bani ar fi datorate de pârâtă atât cu titlu de drepturi decurgând din calitatea de autor cât și cu titlu de prejudicii decurgând din exploatarea invenției fără acordul lor.

În privința pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 66 și art. 67 din Legea nr. 64/1991operează autoritatea de lucru judecat raportată la decizia civilă nr. 5246/2000 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a stabilit irevocabil că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă pentru satisfacerea pretențiilor materiale ale celor doi reclamanți. Reclamanții nu au suferit vreun prejudiciu prin exploatarea invenției de către pârâtă. Ei sunt autorii invenției dar titularul brevetului de invenție este pârâta care poate folosi invenția chiar fără acordul autorilor, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 59 și art. 35 alin. (1) din Legea nr. 64/1991. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 75 A din 23 martie 2006 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 64/1991 nu sunt aplicabile în speță, pentru că invenția este supusă legii în vigoare la momentul eliberării, Legea nr. 62/1974-, iar art. 67 se referă la realizări tehnice și nu la invenții. Deși în motivele de apel reclamanții au susținut că acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile art. 66 alin. (2) din legea nemodificată, în motivarea în fapt au arătat că unitatea este obligată să-i recompenseze în calitatea lor de inventatori.

Or, din analiza art. 66 nu rezultă că inventatorii au dreptul la un alt fel de despăgubiri decât cele datorate ca urmare a refuzului unității de a negocia, pentru a se putea reține că pretențiile în cauza de față nu au același izvor de drept cu cele din acțiunea intentată în anul 1997. Așadar, în mod corect tribunalul a reținut existența autorității de lucru judecat chiar dacă prima acțiune s-a respins ca fiind prescrisă și chiar dacă perioada de valabilitate a brevetului este de 20 de ani. Această perioadă prevăzută de lege, perioadă de protecție, conferă titularului de brevet dreptul de a exploata exclusiv invenția, dar nu conferă și inventatorului dreptul de a pretinde despăgubirile la care face referire art. 66 pe tot intervalul.

Întrucât pârâta folosește invenția, nu a avut loc o transmitere de drept a brevetului către inventatori, pentru ca aceștia să poată pretinde dezdăunări pentru folosirea invenției în mod nejustificat. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Hotărârea este nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a stabilit greșit raportul juridic dintre părți, față de probatoriul administrat. Acest raport juridic nu poate fi redus numai la anularea tuturor drepturilor bănești legale cuvenite inventatorilor. Atât problema excepției cât și a fondului nu au fost tratate conform legislației în vigoare.

Invenția reclamanților a fost premiată cu Medalia de Aur la al treilea Salon Internațional al Invențiilor, astfel încât tratarea ei în acest mod de justiție pune multe semne de întrebare. Hotărârea este nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legislației în materia invențiilor. De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ. Obiectul acțiunii reclamanților este clar și nu poate fi interpretat, astfel încât nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1201 C. civ., nefiind identitate de obiect. Reclamanții s-au adresat instanței pentru că pârâta a folosit invenția fără acordul lor. Această utilizare a invenției fără acordul inventatorilor vine în contradicție cu prevederile art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) și (3) și art. 67 din Legea nr. 64/1991 precum și cu întreaga legislație în vigoare armonizată cu legislația europeană în domeniul proprietății intelectuale.

Potrivit acestor dispoziții, titularul care are în patrimoniul său o invenție are obligația să-i remunereze pe autorii invenției, mai ales când obține beneficii importante de pe urma ei. Titularul de brevet, pârâta, își arogă drepturi pe care nu le are, considerând că numai ea trebuie să obțină câștiguri de pe urma brevetului, nu și inventatorii. Conform art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în termen de 6 luni titularul de brevet trebuia să cedeze inventatorilor drepturile asupra brevetului de invenție. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând hotărârea instanței de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: 1. Conform art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin acest motiv se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Motivul de modificare privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă natura, dându-i o altă calificare, ori înțelesul. Aceste aspecte nu se regăsesc în critica întemeiată de recurenți pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În realitate, criticile încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., sunt argumente pentru susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizate de instanță conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.; 2. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) și (3), art. 67 din Legea nr. 64/1991 și a întregii legislații aflată în vigoare în materia invențiilor, armonizată cu legislația europeană în domeniul proprietății intelectuale. De asemenea, au fost nesocotite dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Critica privitoare la eludarea dispozițiilor procedurale menționate nu este întemeiată. În considerentele instanței de recurs s-a reținut că, față de precizările de acțiune făcute de reclamanți, instanțele nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia ar fi trebuit să aibă loc judecata.

Or, în fond după casare, ambele instanțe au analizat atât aspectele invocate la termenul din 13 decembrie 2001, ca răspuns al reclamanților la întâmpinare, cât și precizările ulterioare făcute înaintea instanțelor de rejudecare. Drept urmare, problema reținută în hotărârea instanței de recurs a fost cercetată de „judecătorii fondului”, așa cum impune art. 315 C. proc. civ. Cât privește aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor legii materiale speciale, Înalta Curte a considerat că în mod corect instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 5 și art. 39 din Legea nr. 64/1991 nu sunt incidente în cauză. Astfel, obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, materiale și morale, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a folosirii fără drept a invenției realizate de aceștia.

Or, art. 5 reglementează dreptul la brevetul de invenție, atunci când inventatorul este salariat, iar art. 39 privește ipoteza renunțării la brevet, în tot sau în parte, de către titularul acestuia. De vreme ce în cauză nu s-a invocat nelegalitatea emiterii brevetului pe numele pârâtei sau nerespectarea de către titular a obligației de a comunica inventatorului intenția sa de renunțare la brevet, aplicarea corectă a acestor texte de lege nu trebuia verificată de instanța superioară de fond. De asemenea, textul conform căruia drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate, nu sunt incidente în speță, ceea ce s-a dedus judecății fiind aprecierea drepturilor cuvenite în temeiul realizării unei invenții.

Recurenții au invocat și încălcarea prevederilor art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 64/1991. Potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare înainte de modificarea prin Legea nr. 203/2002, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. În cazul neînțelegerii între părți, drepturile bănești se vor stabili potrivit prevederilor art. 62. De vreme ce din acest text nu rezultă că inventatorii au dreptul și la alte despăgubiri, decât cele decurgând din paguba suferită ca urmare a refuzului unității titulare de brevet de a negocia, în mod corect s-a reținut autoritatea de lucru judecat.

Într-un litigiu anterior, așa cum confirmă chiar reclamanții, acțiunea prin care aceeași reclamanți solicitau obligarea aceleiași pârâte la plata drepturilor cuvenite în calitate de autori ai invenției „Unsoare pentru Rulmenții Cilindrilor de Laminoare”, a fost respinsă irevocabil, considerându-se că dreptul la acțiune s-a prescris extinctiv. Instanțele de fond au apreciat în mod corect identitatea obiectului din litigiul de față cu obiectul litigiului anterior, scopul urmărit prin ambele cereri introductive de instanță fiind același: obținerea de drepturi bănești decurgând din aplicarea de către pârâtă a invenției ai cărei autori sunt reclamanții. Pe de altă parte, nu este întemeiată nici critica privind daunele cuvenite inventatorilor ca urmare a folosirii invenției de către pârâtă, fără acordul lor.

Pârâta este titulara brevetului de invenție cu o durată de valabilitate de 20 de ani de la data depozitului, care este 10 noiembrie 1989. Drept urmare, față de dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, aceasta are un drept exclusiv de exploatare până în noiembrie 2009, fără să fie necesar acordul inventatorilor. Chiar inventatorii au susținut că pârâta a aplicat invenția. În consecință, nu poate fi reținută critica în sensul că dreptul asupra brevetului de invenție s-ar fi transmis inventatorilor, prin efectul legii. În egală măsură, deși trimiterea la legislația internațională în materie s-a făcut numai generic, Înalta Curte nu a identificat încălcarea de drepturi recunoscute prin Convenția privind brevetul european din 1973 respectiv, Convenția de la Paris din 1883. Având în vedere cele mai sus reținute, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.G.V. și A.M. împotriva deciziei nr. 75A din 23 martie 2006 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2007.