ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2087/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, la data de 6 decembrie 2005, reclamantul M.I. a

solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, să se dispună

anularea hotărârii nr. 18156 din 17 august 2005, prin care i s-a respins

cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr.

189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, refuzându-i-se fără vreo

motivare, acordarea drepturilor prevăzute de lege, deși a produs probe care să

susțină cererea.

Prin sentința civilă nr. 62 din 30

ianuarie 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului M.I., a anulat

hotărârea nr. 18156 din 17 august 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de

Pensii Cluj, pe care a obligat-o să recunoască reclamantului, calitatea de

refugiat pe perioada 1 septembrie 1942 - 6 martie 1945 și să-i acorde

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2004.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că

reclamantul a fost strămutat din localitatea de domiciliu, într-o altă

localitate, în perioada iulie 1942 - 1945, ca urmare a persecuțiilor etnice

exercitate, fiind îndreptățit să beneficieze de drepturile compensatorii

instituite.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Cluj.

Recurenta susține că sentința

atacată s-a întemeiat pe declarațiile de martori cu un conținut contradictoriu,

atât în ceea ce privește data începerii perioadei de refugiu, cât și în ceea ce

privește durata acesteia. De asemenea, recurenta critică faptul că reclamantul

nu a prezentat un document oficial care să ateste calitatea sa de refugiat.

Examinându-se sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Potrivit art. 2 din Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană

strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanțe, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să își schimbe domiciliul

în altă localitate, din motive etnice, între alte categorii fiind enumerate și

persoanele refugiate.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.

6

1

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost modificată și completată,

dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege.

În cauză, se reține că instanța de

fond a făcut o apreciere corectă a materialului probator administrat, stabilind

în mod legal drepturile cuvenite reclamantului, potrivit Legii nr. 189/2000.

Astfel, la dosarul cauzei se află

trei declarații ale martorelor R.M., T.M. și P.F., care atestă că reclamantul

s-a refugiat datorită persecuțiilor etnice, împreună cu familia, din

localitatea Bologa, județul Cluj, în orașul Mediaș, județul Sibiu. Împrejurarea

că din declarația martorei R.M. rezultă că perioada de refugiu a început în

luna iulie 1942, iar din declarațiile celorlalte două martore rezultă că

părăsirea localității de domiciliu s-a făcut în luna septembrie 1942, nu poate

fi considerată că ar fi influențat soluția instanței de fond, câtă vreme

aceasta a stabilit perioada pentru care se acordă drepturile potrivit

declarațiilor concordante ale celorlalte două martore - din luna septembrie

1942.

Nu poate fi reținut motivul de

recurs potrivit căruia, alături de declarațiile de martor, reclamantul ar fi

trebuit să prezinte și un document oficial pentru a-și dovedi perioada de refugiu.

În raport cu textele legale menționate, această cerință nu își găsește

justificarea.

Rezultă că instanța de fond a

pronunțat o sentință legală și temeinică, iar recursul declarat urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 62 din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 iunie 2006.