ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2087/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 6 decembrie 2005, reclamantul M.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, să se dispună anularea hotărârii nr. 18156 din 17 august 2005, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, refuzându-i-se fără vreo motivare, acordarea drepturilor prevăzute de lege, deși a produs probe care să susțină cererea.

Prin sentința civilă nr. 62 din 30 ianuarie 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului M.I., a anulat hotărârea nr. 18156 din 17 august 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, pe care a obligat-o să recunoască reclamantului, calitatea de refugiat pe perioada 1 septembrie 1942 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2004. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul a fost strămutat din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în perioada iulie 1942 - 1945, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate, fiind îndreptățit să beneficieze de drepturile compensatorii instituite.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Cluj. Recurenta susține că sentința atacată s-a întemeiat pe declarațiile de martori cu un conținut contradictoriu, atât în ceea ce privește data începerii perioadei de refugiu, cât și în ceea ce privește durata acesteia. De asemenea, recurenta critică faptul că reclamantul nu a prezentat un document oficial care să ateste calitatea sa de refugiat. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanțe, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între alte categorii fiind enumerate și persoanele refugiate.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost modificată și completată, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În cauză, se reține că instanța de fond a făcut o apreciere corectă a materialului probator administrat, stabilind în mod legal drepturile cuvenite reclamantului, potrivit Legii nr. 189/2000. Astfel, la dosarul cauzei se află trei declarații ale martorelor R.M., T.M. și P.F., care atestă că reclamantul s-a refugiat datorită persecuțiilor etnice, împreună cu familia, din localitatea Bologa, județul Cluj, în orașul Mediaș, județul Sibiu.

Împrejurarea că din declarația martorei R.M. rezultă că perioada de refugiu a început în luna iulie 1942, iar din declarațiile celorlalte două martore rezultă că părăsirea localității de domiciliu s-a făcut în luna septembrie 1942, nu poate fi considerată că ar fi influențat soluția instanței de fond, câtă vreme aceasta a stabilit perioada pentru care se acordă drepturile potrivit declarațiilor concordante ale celorlalte două martore - din luna septembrie 1942. Nu poate fi reținut motivul de recurs potrivit căruia, alături de declarațiile de martor, reclamantul ar fi trebuit să prezinte și un document oficial pentru a-și dovedi perioada de refugiu. În raport cu textele legale menționate, această cerință nu își găsește justificarea.

Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, iar recursul declarat urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 62 din 30 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2006.