ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 848/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 decembrie 2002, reclamantul B.P.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, A.C., Secretar de Stat în Ministerul Justiției și P.B., Director al Direcției Relații cu Publicul și Cooperare cu Organizații Neguvernamentale, solicitând: 1) să se constate ilegalitatea și să se anuleze adresele nr. 421/22 din 28 octombrie 2002, nr. 431/22 din 14 noiembrie 2002 și nr. 2282/CIA din 19 noiembrie 2002, emise de Ministerul Justiției, precum și suspendarea aplicării acestora; 2) să se mențină, ca legale și valabile, adresele Ministerului Justiției nr. 15676 din 23 octombrie 2002 și nr. 15677 din 23 octombrie 2002, prin care s-au eliberat dovezile de disponibilitate a denumirilor „Baroul Hunedoara” și „U.A.R.”; 3) eliberarea dovezilor disponibilității denumirilor pe care le-a solicitat Ministerul Justiției, și anume, „Baroul București”, „Camera Notarilor Publici București”, „Camera Notarilor Publici Alba Iulia”, „Baroul Alba”, „U.D.M.R.”.

În motivare, reclamantul a arătat că prin sentințele nr. 31/A/2002, a Judecătoriei Deva și nr. 5534/2002, a Judecătoriei Alba Iulia, definitive și irevocabile, Asociațiile B.P. Deva și F.P. Alba Iulia, al căror președinte este, au fost abilitate să înființeze barouri și notariate, motiv pentru care a solicitat Ministerului Justiției, eliberarea dovezilor privind disponibilitatea denumirilor „Baroul Hunedoara” și „U.A.R.”.

Denumirile au fost eliberate de către autoritatea publică menționată, prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie 2002 și nr. 15677 din 23 octombrie 2002. Ulterior, la solicitarea de a se elibera alte dovezi referitoare la disponibilitatea denumirilor „Baroul București”, „Camera Notarilor Publici București”, „Camera Notarilor Publici Alba Iulia”, „Baroul Alba”, „Uniunea Democrată a Maghiarilor din România” și „Uniunea Democrată Maghiară din România”, prin adresele nr. 431/22 din 28 octombrie 2002, nr. 431/22 din 14 noiembrie 2002 și nr. 2282/CIA din 19 noiembrie 2002, Ministerul Justiției nu a acordat aceste disponibilități de denumiri și a retras denumirile anterior acordate, fără a se indica temeiul de drept al acestor măsuri.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 21 din 5 februarie 2003, a respins acțiunea, precum și cererea de suspendare. În ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii, instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată și cu împrejurarea că pârâții au făcut dovada că au răspuns reclamantului, prin adresele criticate, pentru ilegalitate, de către acesta, neputându-se pretinde autorității publice, să răspundă petentului în sensul dorit de acesta. Referitor la ultimele două capete de cerere, aceeași instanță a reținut că denumirile solicitate de reclamant sunt consacrate și acordate prin legi speciale, unor instituții determinate, constituind forme de organizare și funcționare a unor profesii, a căror utilizare este interzisă, potrivit art. 6 alin. (5) din O.G.

nr. 26/2000, în denumirea asociațiilor, Ministerul Justiției fiind legal îndreptățit să refuze eliberarea dovezii disponibilității denumirii sau să le retragă. Cu privire la cererea de suspendare, s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 29/1990. Împotriva sentinței, în termen legal a declarat recurs, reclamantul B.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea hotărârii atacate și, după rejudecare, admiterea acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut în esență, că: - sentința atacată se bazează pe două texte legale intrate în vigoare ulterior emiterii actelor în cauză; - nu i s-au comunicat întâmpinarea și răspunsul la interogatoriul formulat de pârât; - pricina s-a judecat la al doilea termen, în lipsa sa, cu toate că, în scris, solicitase amânarea judecății și nu i-a fost adusă la cunoștință, nici amânarea pronunțării sentinței, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare; - invocându-se texte legale care nu erau în vigoare, instanța de fond a considerat corectă măsura retragerii adreselor pârâtului, deși acesta a invocat pentru acea măsură, propria-i culpă. Analizând criticile formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului și în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat. Nu se poate susține că prin respingerea cererii de amânare a judecății, recurentului-reclamant i-a fost încălcat dreptul la apărare. În conformitate cu dispozițiile art. 156 C. proc. civ.: „Instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”. Având în vedere că, prin cererea formulată, reclamantul invoca doar imposibilitatea de prezentare, fără a arăta motivele și fără a dovedi existența lor, instanța a făcut corect aplicarea prevederilor mai sus citate. Mai mult decât atât, pentru a nu-i încălca dreptul la apărare, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 29 ianuarie 2003, prima instanță a dispus amânarea pronunțării sentinței.

Înăuntrul acestui termen, recurentul-reclamant avea posibilitatea consultării actelor dosarului (inclusiv a întâmpinării și răspunsului la interogatoriu depuse de pârât), precum și depunerii de concluzii scrise, așa cum permit dispozițiile art. 146 și ale art. 156 alin. (2) C. proc. civ. Instanța nu avea obligația să comunice părților, încheierea de amânare a pronunțării, neexistând nici o dispoziție legală în acest sens. Pe de altă parte, recurentul-reclamant avea, potrivit prevederilor art. 129 alin. (1) teza I C. proc. civ., îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. Soluția primei instanțe este corectă și în ceea ce privește fondul cauzei.

În conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 31/1954, privitor la persoane fizice și juridice, act normativ care reprezintă dreptul comun în materie, orice persoană juridică se identifică sau se individualizează prin denumire și sediu, acestea constituind drepturi personale nepatrimoniale ale subiectului colectiv de drept civil. Posibilitatea de a folosi o denumire legal stabilită aparține doar persoanei juridice care este îndrituită să se individualizeze în activitatea sa, prin indicarea denumirii sale. În ceea ce privește situația dedusă judecății, în mod corect a reținut instanța de fond, că denumirile solicitate de către recurentul-reclamant sunt consacrate prin lege și acordate unor instituții determinate, constituind forme de organizare și funcționare ale unor profesii.

Situația este valabilă, atât în ceea ce privește constituirea, organizarea și funcționarea activității notariale și a denumirii specifice, care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995, cât și referitor la denumirea de „barou”, cu privire la care textul art. 57 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că „nici un barou nu poate funcționa în afara uniunii”. Faptul că în considerentele sentinței, instanța fondului a indicat ca argumente de drept, și două texte legale care au intrat în vigoare ulterior, nu poate determina admiterea recursului, atâta vreme, cât soluția este, în raport cu temeiurile de fapt și celelalte temeiuri de drept reținute, legală și temeinică. De altfel, prin Decizia nr. 688 din 20 decembrie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (4) din O.G.

nr. 26/2000. cu privire la asociații și fundații și ale art. 49 alin. (1) teza I și art. 57 alin. (1) și (4) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată în timpul judecății recursului de către recurentul-reclamant B.P. Referitor la ultima critică formulată de recurentul-reclamant, potrivit căreia instanța de fond nu a cenzurat măsura retragerii primelor adrese emise de către intimatul-pârât, cu toate că acesta și-a invocat propria greșeală, trebuie precizat că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., indicate de recurent. Pe de o parte, pentru că textul indicat se referă la neregularitățile actelor de procedură, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale în materia contenciosului administrativ, prezentul litigiu având această natură. Or, în dreptul administrativ, revocarea are valoarea unui principiu unanim admis, fundamental și desemnează operațiunea prin intermediul căreia autoritatea emitentă sau cea ierarhic superioară procedează la scoaterea din vigoare a unui act administrativ, pentru considerente de ilegalitate sau inoportunitate, anterioare, concomitente sau posterioare emiterii actului. Prin urmare, prin revenirea asupra măsurii dispuse prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie 2002 și nr. 15677 din 23 octombrie 2002, Ministerul Justiției nu a încălcat nici o dispoziție legală și nici un principiu de drept administrativ.

Față de toate cele expuse, se constată că instanța de fond a dat o corectă dezlegare pricinii deduse judecății, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței civile nr. 21 din 5 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2006.