ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 848/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 6 decembrie 2002, reclamantul B.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției, A.C., Secretar de Stat în Ministerul Justiției și P.B.,

Director al Direcției Relații cu Publicul și Cooperare cu Organizații

Neguvernamentale, solicitând:

1) să se constate ilegalitatea și să

se anuleze adresele nr. 421/22 din 28 octombrie 2002, nr. 431/22 din 14

noiembrie 2002 și nr. 2282/CIA din 19 noiembrie 2002, emise de Ministerul

Justiției, precum și suspendarea aplicării acestora;

2) să se mențină, ca legale și

valabile, adresele Ministerului Justiției nr. 15676 din 23 octombrie 2002 și

nr. 15677 din 23 octombrie 2002, prin care s-au eliberat dovezile de

disponibilitate a denumirilor „Baroul Hunedoara” și „U.A.R.”;

3) eliberarea dovezilor

disponibilității denumirilor pe care le-a solicitat Ministerul Justiției, și

anume, „Baroul București”, „Camera Notarilor Publici București”, „Camera

Notarilor Publici Alba Iulia”, „Baroul Alba”, „U.D.M.R.”.

În motivare, reclamantul a arătat că

prin sentințele nr. 31/A/2002, a Judecătoriei Deva și nr. 5534/2002, a

Judecătoriei Alba Iulia, definitive și irevocabile, Asociațiile B.P. Deva și

F.P. Alba Iulia, al căror președinte este, au fost abilitate să înființeze

barouri și notariate, motiv pentru care a solicitat Ministerului Justiției,

eliberarea dovezilor privind disponibilitatea denumirilor „Baroul Hunedoara” și

„U.A.R.”.

Denumirile au fost eliberate de

către autoritatea publică menționată, prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie

2002 și nr. 15677 din 23 octombrie 2002. Ulterior, la solicitarea de a se

elibera alte dovezi referitoare la disponibilitatea denumirilor „Baroul

București”, „Camera Notarilor Publici București”, „Camera Notarilor Publici

Alba Iulia”, „Baroul Alba”, „Uniunea Democrată a Maghiarilor din România” și

„Uniunea Democrată Maghiară din România”, prin adresele nr. 431/22 din 28

octombrie 2002, nr. 431/22 din 14 noiembrie 2002 și nr. 2282/CIA din 19

noiembrie 2002, Ministerul Justiției nu a acordat aceste disponibilități de

denumiri și a retras denumirile anterior acordate, fără a se indica temeiul de

drept al acestor măsuri.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 21 din 5

februarie 2003, a respins acțiunea, precum și cererea de suspendare.

În ceea ce privește primul capăt de

cerere al acțiunii, instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată și cu

împrejurarea că pârâții au făcut dovada că au răspuns reclamantului, prin

adresele criticate, pentru ilegalitate, de către acesta, neputându-se pretinde

autorității publice, să răspundă petentului în sensul dorit de acesta.

Referitor la ultimele două capete de

cerere, aceeași instanță a reținut că denumirile solicitate de reclamant sunt

consacrate și acordate prin legi speciale, unor instituții determinate,

constituind forme de organizare și funcționare a unor profesii, a căror

utilizare este interzisă, potrivit art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 26/2000, în

denumirea asociațiilor, Ministerul Justiției fiind legal îndreptățit să refuze

eliberarea dovezii disponibilității denumirii sau să le retragă.

Cu privire la cererea de suspendare,

s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr.

29/1990.

Împotriva sentinței, în termen legal

a declarat recurs, reclamantul B.P., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și solicitând casarea hotărârii atacate și, după rejudecare,

admiterea acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut în esență, că:

- sentința atacată se bazează pe două texte legale intrate în vigoare ulterior

emiterii actelor în cauză; - nu i s-au comunicat întâmpinarea și răspunsul la

interogatoriul formulat de pârât; - pricina s-a judecat la al doilea termen, în

lipsa sa, cu toate că, în scris, solicitase amânarea judecății și nu i-a fost

adusă la cunoștință, nici amânarea pronunțării sentinței, ceea ce constituie o

încălcare a dreptului la apărare; - invocându-se texte legale care nu erau în

vigoare, instanța de fond a considerat corectă măsura retragerii adreselor

pârâtului, deși acesta a invocat pentru acea măsură, propria-i culpă.

Analizând criticile formulate, în

raport cu actele și lucrările dosarului și în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.

Nu se poate susține că prin

respingerea cererii de amânare a judecății, recurentului-reclamant i-a fost

încălcat dreptul la apărare.

În conformitate cu dispozițiile art.

156 C. proc. civ.:

„Instanța va putea da un singur

termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.

Având în vedere că, prin cererea

formulată, reclamantul invoca doar imposibilitatea de prezentare, fără a arăta

motivele și fără a dovedi existența lor, instanța a făcut corect aplicarea

prevederilor mai sus citate.

Mai mult decât atât, pentru a nu-i

încălca dreptul la apărare, prin încheierea pronunțată în ședința publică din

29 ianuarie 2003, prima instanță a dispus amânarea pronunțării sentinței.

Înăuntrul acestui termen,

recurentul-reclamant avea posibilitatea consultării actelor dosarului (inclusiv

a întâmpinării și răspunsului la interogatoriu depuse de pârât), precum și

depunerii de concluzii scrise, așa cum permit dispozițiile art. 146 și ale art.

156 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța nu avea obligația să

comunice părților, încheierea de amânare a pronunțării, neexistând nici o

dispoziție legală în acest sens.

Pe de altă parte,

recurentul-reclamant avea, potrivit prevederilor art. 129 alin. (1) teza I C.

proc. civ., îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și

finalizarea procesului.

Soluția primei instanțe este corectă

și în ceea ce privește fondul cauzei.

În conformitate cu dispozițiile

Decretului nr. 31/1954, privitor la persoane fizice și juridice, act normativ

care reprezintă dreptul comun în materie, orice persoană juridică se identifică

sau se individualizează prin denumire și sediu, acestea constituind drepturi

personale nepatrimoniale ale subiectului colectiv de drept civil.

Posibilitatea de a folosi o denumire

legal stabilită aparține doar persoanei juridice care este îndrituită să se

individualizeze în activitatea sa, prin indicarea denumirii sale.

În ceea ce privește situația dedusă

judecății, în mod corect a reținut instanța de fond, că denumirile solicitate

de către recurentul-reclamant sunt consacrate prin lege și acordate unor

instituții determinate, constituind forme de organizare și funcționare ale unor

profesii.

Situația este valabilă, atât în ceea

ce privește constituirea, organizarea și funcționarea activității notariale și

a denumirii specifice, care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995, cât și

referitor la denumirea de „barou”, cu privire la care textul art. 57 alin. (3)

din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că „nici un barou nu poate

funcționa în afara uniunii”.

Faptul că în considerentele

sentinței, instanța fondului a indicat ca argumente de drept, și două texte

legale care au intrat în vigoare ulterior, nu poate determina admiterea

recursului, atâta vreme, cât soluția este, în raport cu temeiurile de fapt și

celelalte temeiuri de drept reținute, legală și temeinică.

De altfel, prin Decizia nr. 688 din

20 decembrie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (4) din O.G. nr.

26/2000. cu privire la asociații și fundații și ale art. 49 alin. (1) teza I și

art. 57 alin. (1) și (4) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și

exercitarea profesiei de avocat, excepție ridicată în timpul judecății

recursului de către recurentul-reclamant B.P.

Referitor la ultima critică

formulată de recurentul-reclamant, potrivit căreia instanța de fond nu a

cenzurat măsura retragerii primelor adrese emise de către intimatul-pârât, cu

toate că acesta și-a invocat propria greșeală, trebuie precizat că, în cauză,

nu sunt incidente prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., indicate de

recurent.

Pe de o parte, pentru că textul

indicat se referă la neregularitățile actelor de procedură, ceea ce nu este

cazul în speță.

Pe de altă parte, în cauză sunt

aplicabile dispozițiile speciale în materia contenciosului administrativ,

prezentul litigiu având această natură.

Or, în dreptul administrativ,

revocarea are valoarea unui principiu unanim admis, fundamental și desemnează

operațiunea prin intermediul căreia autoritatea emitentă sau cea ierarhic

superioară procedează la scoaterea din vigoare a unui act administrativ, pentru

considerente de ilegalitate sau inoportunitate, anterioare, concomitente sau

posterioare emiterii actului.

Prin urmare, prin revenirea asupra

măsurii dispuse prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie 2002 și nr. 15677 din

23 octombrie 2002, Ministerul Justiției nu a încălcat nici o dispoziție legală

și nici un principiu de drept administrativ.

Față de toate cele expuse, se

constată că instanța de fond a dat o corectă dezlegare pricinii deduse

judecății, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul

recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.P. împotriva sentinței civile nr. 21 din 5 februarie 2003 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2006.