ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față: În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 6 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost înregistrată plângerea formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., prin care petiționara Uniunea Națională a Barourilor din România reprezentată prin președintele P.B. a solicitat infirmarea rezoluției nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a referatului nr. 1099/C din data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Judiciară – Serviciul Judiciar penal cu motivarea că ambele sunt nelegale și netemeinice.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010 din 16 iunie 2010 procurorul șef al Secției judiciare - Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin rezoluția nr. 1099 din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului general s-a solicitat examinarea rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 (precizându-se că aceasta contrazice motivarea deciziei XXVII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție) și întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului în interesul legii, precum și necesitatea unui act constitutiv al formei de organizare a profesiei de avocat.

I. Prin rezoluția nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de persoanele care figurează în tablourile Uniunii Naționale a Barourilor din România - structura B. care își desfășoară activitatea pe raza sectorului 5 București, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 45 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen. În motivarea rezoluției s-a reținut că, „din cercetările efectuate a rezultat că făptuitorii sus-menționați nu pot fi asimilați persoanelor care desfășoară activități specifice unei profesii sau activități specifice unei profesii sau alte activități, fără drept, deoarece aceștia dețin documentație care îi autorizează la exercitarea profesiei de avocat”.

În sprijinul acestei constatări, pe lângă materialul probator administrat în cauză s-a invocat și practica judiciară (atât a instanțelor, cât și a parchetelor, fără a fi însă individualizată) prin care instanțele de judecată au acceptat „exercitarea acestor activități de către cei care întrunesc cerințele necesare exercitării profesiei independent de forma de exercitare”. Au fost invocate și lacunele legislative ale Legii nr. 51/1995, modificate prin Legea nr. 255/2004 care au permis apariția Barourilor Constituționale, circumstanțiat de faptul că actul normativ sus-enunțat reglementa exercitarea profesiei și nu modalitatea de constituire și funcționare a barourilor”. Pe scurt, argumentele care au stat la baza rezoluției susmenționate sunt: - existența documentației de autorizare a exercitării profesiei de avocat (deși nu se precizează, probabil este vorba de hotărâri judecătorești de recunoaștere a personalității juridice a asociației B.P.

care, printre obiective, avea și înființarea de barouri - încheierea nr. 31/A din 8 august 2002, dosarul nr. 31/A/2002 a Judecătoriei Deva, hotărâre pe baza căreia a fost constituit consiliul director al Baroului Constituțional Român, iar la 17 ianuarie 2003 s-a întocmit Tabloul anual al avocaților Baroului Constituțional - conform adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 662/CSM/2004, disponibilă pe site-ul Uniunii Naționale a Barourilor din România); - practica judiciară care a validat exercitarea profesiei de avocat și în această modalitate (probabil acele soluții pronunțate în cauzele în care organele judiciare au permis membrilor asociației B.P. să acorde asistență juridică); - nereglementarea de către Legea nr. 51/1995 a modalității de constituire și funcționare a Barourilor.

Pe baza acestor argumente s-a concluzionat, în drept, că nu sunt îndeplinite condițiile laturii obiective (condiția exercitării fără drept sau în alte condiții decât cele legale) a infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen. Totodată, s-a apreciat că „lipsește și latura subiectivă". În susținerea acestei concluzii s-au invocat practica judiciară care, în situații similare, a considerat că a existat reprezentarea exercitării în mod legal a avocaturii (decizia penală nr. 1561 din 7 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), precum și soluțiile contradictorii date de instanță în ceea ce privește calitatea de avocat.

Raportat la cauză, din această perspectivă, s-a constatat că persoanele cercetate au „studii superioare și examene absolvite pentru admiterea în profesie". S-a reținut și apărarea conform căreia barourile B. „sunt legal înființate în baza unei hotărâri judecătorești, în timp ce vechile și tradiționalele barouri au fost desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și faptul că „niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost desființate și nu au fost declarate ilegale de nicio instanță. (...) Spre deosebire de Baroul București Tradițional care nu are o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare, ori un act constitutiv, noul Barou București (B.) există și funcționează și în baza acestor acte”.

Rezoluția nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 a fost atacată cu plângere, conform art. 278 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea temeiului neînceperii urmăririi penale din art. 10 lit. d) în art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin rezoluția nr. 2235/II-2/2009 din 15 decembrie 2009 plângerea a fost respinsă, reținându-se ca argumente că persoanele cercetate sunt absolvenți ai unor facultăți de drept; Curtea de la Strasbourg, în cauza B. împotriva României, ar fi menționat că „membrii asociației B.P. pot exercita profesia de avocat cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1995 care este legea cadru pentru organizarea și exercitării profesiei de avocat și nu de înființare a Barourilor de Avocați”.

Pentru aceste motive s-a confirmat concluzia că „persoanele care figurează înscrise în tablourile U.N.R.B. - Structura B., sunt absolvenți ai unor facultăți de drept, fiind licențiați în științe juridice, aceștia fiind înscriși în tabloul avocaților legal constituiți”. Rezoluția procurorului a fost menținută prin sentința penală nr. 726 din 28 aprilie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 și decizia penală nr. 1109 din 25 august 2009 a Tribunalului București. Instanța de recurs a constatat că, deși s-a practicat ilegal profesia de avocat, aceasta nu are caracter infracțional datorită interpretării contradictorii date de instanțele judecătorești formei de asociere în care funcționează petenții. Menținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale de către instanță nu este relevantă pentru fondul problemei în discuție; aceasta deoarece, având în vedere că plângerea întemeiată pe art. 278 1 C. proc.

pen. a fost calificată de Curtea Constituțională (decizia nr. 508/2004) ca și o cale de atac căreia i se aplică principiul non reformatio in pejus, iar rezoluția a fost atacată doar de persoanele cercetate, instanța nu avea posibilitatea legală de a reforma fondul cauzei în defavoarea acestora - instanța s-a rezumat la a constata că practicarea avocaturii s-a realizat ilegal. S-a mai reținut și faptul că jurisprudența invocată de rezoluția nr. 2235/II-2/2009 din 15 decembrie 2009 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 5 în susținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse prin rezoluția nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 este, de asemenea, nerelevantă.

Astfel, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nr. 4751/2007 și nr. 5321/2007, au fost pronunțate în cauze în care, pentru motivul arătat anterior, judecata nu a putut devolua decât în favoare și, oricum, nu s-a pronunțat decât pe chestiuni procedurale (excepția admisibilității recursului, autoritate de lucru judecat etc). Niciuna dintre aceste decizii nu a procedat la o analiză a existenței infracțiunii, a întrunirii elementelor constitutive ale acesteia. O altă hotărâre citată de rezoluția nr. 2235/11-2/2009 este decizia penală nr. 1561/2008 a instanței supreme; în această cauză s-a făcut o analiză de fond, concluzionându-se (opinia majoritară) în sensul absenței, intenției de a exercita ilegal profesia de avocat.

Opinia minoritară a apreciat, dimpotrivă, întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 281 C. pen., cu o argumentare întemeiată pe decizia Curții Europene în cauza B. împotriva României. II. Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (M.Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007) a stabilit, cu caracter obligatoriu, conform art. 41- 42 alin. (3) C. proc. pen., că asistența juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995 echivalează cu lipsa de apărare. Pe baza acestei premise, concluzia este că nu poate fi dobândită calitatea de avocat decât în condițiile Legii nr. 51/1995.

Este adevărat că decizia amintită se circumscrie procesului penal, însă, pentru identitate de rațiune, cele stabilite au aceeași valoare de adevăr și în cazul proceselor civile, lato sensu, precum și în cazul oricărei alte situații ce presupune exercitarea profesiei de avocat. De altfel, în motivarea deciziei se precizează expres că „nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituționalizat de acea lege (Legea nr. 51/1995 - n.n.)”. Totodată, aceeași concluzie este exprimată expres și de Curtea de la Strasbourg în decizia din 12 octombrie 2004 pronunțată în cauza B. împotriva României. Pe de altă parte, Curtea constată că „membrii asociației B.P. pot exercita profesia de avocat cu condiția să îndeplinească / să se supună exigențelor/condițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995.

III. Conformitatea rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 cu decizia nr. XXVII/2007 și hotărârea CEDO din 12 octombrie 2004. Întrucât starea de fapt avută în vedere de rezoluția nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009, nu a fost concretizată, ci formulată generic „cercetări împotriva persoanelor care figurează înscrise în tablourile U.N.B.R.

– Structura B., ca desfășurându-și activitatea pe raza sectorului 5 București – sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 51/1995 raportat la art. 281 C. pen.”, s-a apreciat că se poate presupune rezonabil că este vorba de practicarea avocaturii de persoanele care fac parte din Barourile B.. Neexistând nicio constatare concretă privind acordarea de către aceste persoane a asistenței juridice în procese penale, s-ar putea afirma că nu este incidentă și nici opozabilă decizia nr. XXVII/2007 (de precizat însă că decizia nr. 1109/2009 a Tribunalului București prin care s-a respins recursul împotriva sentinței prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluției nr. 4130/P/2007 menționează această decizie).

Totuși, reținându-se exercitarea avocaturii de către structurile B. putea fi reținută și valorificată motivarea deciziei nr. XXVII/2007, citată anterior. De asemenea, și constatarea din decizia CEDO din 12 octombrie 2004, de asemenea, citată anterior (aceasta din urmă a fost invocată în rezoluția nr. 2235/11-2/2009 din 15 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009, însă cu adăugiri care nu aparțin instanței de contencios a drepturilor omului, adăugiri ce au permis o concluzie contrară). Cele două decizii precizează expresis verbis posibilitatea exercitării profesiei de avocat cu condiția satisfacerii exigențelor Legii nr. 51/1995.

Pe de altă parte, aceste două decizii fiind publicate în Monitorul Oficial sunt prezumate a fi cunoscute, îndeplinind condiția de accesibilitate. Or, cunoscute fiind, cei interesați își puteau stabili conduita, cunoscând și riscurile la care se expun în cazul practicării avocaturii în afara cadrului instituit de Legea nr. 51/1995. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 255/2004, modificându-se Legea nr. 51/1995, s-a stabilit (art. 1) exercitarea profesiei de avocat exclusiv în cadrul U.N.B.R. Mai mult, s-a precizat că a constitui barouri care să funcționeze în afara U.N.B.R. este interzis. În asemenea condiții este dificil de susținut că persoanele din b arourile B. au avut reprezentarea că își exercită legal activitatea de avocatură.

IV. Argumentul desființării barourilor prin Legea nr. 3/1948, respectiv faptul că barourile B. nu au fost desființate sau declarate ilegale de către nicio instanță a) prin Legea nr. 3/1948 se desființează barourile și uniunea barourilor (art. 1) și se înființează, în locul acestora, colegiul și uniunea colegiilor care au aceleași drepturi și obligații ca și entitățile desființate (art. 2). Atât din articolele menționate, cât și din economia legii, rezultă că este vorba de o înlocuire, de o modificare formală, fondul structurilor rămânând același. În forma colegiilor, și nu a barourilor, avocatura funcționează până la Decretul-lege nr. 90/1990 prin care se revine la barouri (art. 3). Acest din urmă act normativ nu folosește termenii de desființare - înființare (spre deosebire de Legea nr. 3/1948).

Această chestiune nu este însă un argument pentru a considera că barourile ar fi fost desființate și nu au mai fost înființate niciodată. O asemenea concluzie este nejuridică și formulată cu ignorarea reglementării privind înființarea persoanei juridice (Decretul nr. 31/1954). În art. 28 al Decretului nr. 31/1954 (chiar dacă redactarea sa este depășită, dispoziția are deplină valabilitate) se stabilesc modurile de înființare a persoanelor juridice: - înființare prin act de dispoziție al organului de stat competent - înființare prin act de înființare recunoscut - înființare prin act de înființare autorizat - înființare prin alt mod reglementat de lege. Aceste moduri de înființare nu se confundă, or concluzia că barourile ar fi fost desființate fără a fi reînființate are ca temei o confuzie a acestora.

Numai astfel poate fi explicată, dar nu și validată, afirmația/concluzia că barourile tradiționale nu au o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare ori un act constitutiv, în timp ce barourile B. există și funcționează în baza acestor acte. Avocatura ca activitate care concură la realizarea serviciului public al justiției, structurile în care se realizează, nu pot fi înființate decât prin lege sau, în formularea art. 28 din Decretul nr. 31/1954, prin actul de dispoziție al organului de stat competent. Aceasta înseamnă emiterea de către Parlament (organul de stat competent) a unei legi privind avocatura (actul de dispoziție). Indiferent că această lege folosește sau nu termenul de înființare, ea este un act de înființare, conform art. 28 lit. a) din Decretul nr. 31/1954.

Deci Legea nr. 51/1995 este un act legal valabil emis de înființare a actualelor structuri în care funcționează avocatura și se exercită profesia de avocat. Aceeași concluzie este exprimată și de Curtea de la Strasbourg în decizia B. împotriva României: „(...) Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței sale constante, ordinele profesiilor liberale sunt instituții de drept public, reglementate de lege și urmărind obiective de interes general (...). În cauză, Curtea constată că Uniunea a fost instituită prin Legea nr. 51/1995 și urmărește un obiectiv de interes general, respectiv promovarea unei asistențe juridice adecvate și, implicit, promovarea justiției înseși”. Așadar, este evident că U.N.B.R.

și barourile care o compun au o lege de înființare; un asemenea serviciu auxiliar justiției nu poate fi înființat prin hotărâre judecătorească, act constitutiv, așa cum se afirmă nejuridic în rezoluția nr. 4130/P/2007 (acestea, din punctul de vedere al modurilor de înființare a persoanelor juridice, reprezintă act de înființare autorizat și este valabil în cazul altor tipuri de entități - asociații, fundații, societăți comerciale etc). V. Din această perspectivă, nu există nici un fel de ambiguitate a Legii nr. 51/1995 care să fi permis apariția barourilor B.. Apariția acestora, prin hotărâri judecătorești, nu este decât efectul necunoașterii regulilor minime, de drept civil, privind înființarea persoanelor juridice.

Aceeași caracterizare și pentru situațiile în care organele judiciare au permis practicarea avocaturii de către barourile B., creând o practică nelegală. VI. Prin încheierea nr. 31/A din 5 august 2002 (dosar nr. 31/A/2002) Judecătoria Deva a recunoscut personalitatea juridică Asociației de Binefacere „B.P.” și a dispus înscrierea acesteia în registrul special al asociațiilor și fundațiilor de la grefa instanței. Printre alte obiective de activitate, asociația a trecut în statut și „înființarea de barouri cu respectarea prevederilor Constituției României, a prevederilor pactelor și convențiilor internaționale privitoare la drepturile omului”. După rămânerea definitivă a hotărârilor judecătorești a fost constituit consiliul director" al „Baroului Constituțional Român”, iar B.P.

s-a intitulat „decan”, pentru ca, la 17 ianuarie 2003, să întocmească „Tabloul anual al avocaților Baroului Constituțional”, în care erau înscrise 35 de persoane, 20 dintre acestea având conferit dreptul de a pune concluzii la tribunale și curți de apel, sediile profesionale fiind situate în Orăștie, Alba Iulia, Baia Mare, Timișoara, Reșița, Piatra Neamț, Satu Mare, Negrești Oaș, Turnu Severin, Petroșani și București. Împotriva încheierii nr. 31/A/2002 a Judecătoriei Deva s-a declarat recurs în anulare, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție cerând ca aceasta să fie reformată pentru încălcarea esențială a legii, fapt ce a determinat o soluționare greșită a cauzei de fond.

Prin decizia nr. 6618 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare, a casat încheierea atacată și, pe fond, a respins cererea de înregistrare a persoanei juridice. În consecință, actul de înființare al Asociației B.P., asociație în cadrul căreia s-au constituit barourile B. a fost desființat de către justiție.

În aceste condiții s-a apreciat că nu se mai poate afirma că barourile B. „sunt legal înființate în baza unei hotărâri judecătorești, în timp ce vechile și tradiționalele barouri au fost desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și faptul că „ niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost desființate și nu au fost declarate ilegale de nicio instanță (...) Spre deosebire de Baroul București Tradițional care nu are o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare, sau un act constitutiv, noul Barou București (B.) există și funcționează și în baza acestor acte”, așa cum a reținut rezoluția nr. 4130/P2007. Examinând plângerea formulată de petiționară, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

În conținutul dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că, după respingerea plângerii făcută conform art. 275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Astfel cum rezultă din dispoziția procedurală susmenționată, plângerea care are un asemenea temei vizează expres și limitativ soluțiile de netrimitere în judecată, și anume neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, precum și actele procedurale, respectiv, rezoluția, ordonanța sau rechizitoriul emise de procuror în raport cu soluțiile de netrimitere în judecată menționate. De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în M.Of.

nr. 283 din 11 aprilie 2008, s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că „plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 1 C. proc. pen., este inadmisibilă”. În considerentele susmenționatei decizii s-a arătat că „...din moment ce prin dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei soluțiilor de netrimitere în judecată în raport cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident ca în cazul celorlalte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate pe baza dispozițiilor date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc.

Așa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 278 1 C. proc. pen., orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispozițiilor sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui text de lege”. Or, în cauză, prin rezoluția nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat examinarea rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 ( precizându-se că aceasta contrazice motivarea deciziei XXVII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție) și întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului în interesul legii, precum și necesitatea unui act constitutiv al formei de organizare a profesiei de avocat.

Prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010 întocmit la data de 16 iunie 2010 de procurorul șef al Secției judiciară - Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a concluzionat că în condițiile în care actul de înființare al Asociației B.P., asociație în cadrul căreia s-au constituit barourile B., a fost desființat de către justiție, nu se mai poate afirma că barourile B. „ sunt legal înființate în baza unei hotărâri judecătorești, în timp ce vechile și tradiționalele barouri au fost desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și faptul că, „niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost desființate și nu au fost declarate ilegale de nicio instanță (...).

Spre deosebire de Baroul București Tradițional care nu are o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare, ori un act constitutiv, noul Barou București ( B.) există și funcționează și în baza acestor acte” așa cum reține rezoluția nr. 4130/P/2007. În raport cu cele arătate, Înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționara Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva referatului nr. 1099/C/2568/III-7/2010 întocmit la data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal și a rezoluției nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost exercitată cu nerespectarea cerințelor legale, deoarece prin actele procedurale sus-menționate nu a fost dispusă niciuna din soluțiile de netrimitere în judecată prevăzute expres și limitativ de art. 278 1 C. proc.

pen. și anume, neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării penale, așa încât plângerea se circumscrie accepțiunii unui act pe care legea nu îl îngăduie și îl sancționează cu inadmisibilitatea. Prin urmare, plângerea formulată de petiționară împotriva actelor procedurale sus-menționate se va respinge ca inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționara va fi obligata la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționara Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva referatului nr. 1099/C/2568/III-7/2010 din 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Judiciară – Serviciul Judiciar Penal și a rezoluției nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Obligă petiționara la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 mai 2011.