ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 04.05.2011

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

04.05.2011

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii de

față:

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

La data de 6 ianuarie

2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

înregistrată plângerea formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 278

C. proc. pen., prin care petiționara Uniunea Națională a Barourilor din România

reprezentată prin președintele P.B. a solicitat infirmarea rezoluției nr. 1099/C

din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și a referatului nr. 1099/C din data de 16

iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Direcția Judiciară – Serviciul Judiciar penal cu motivarea că ambele sunt

nelegale și netemeinice.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010 din 16

iunie 2010 procurorul șef al Secției judiciare - Serviciul judiciar penal din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că

prin rezoluția nr. 1099 din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului general s-a solicitat examinarea rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 (precizându-se că aceasta contrazice

motivarea deciziei XXVII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție) și întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului

în interesul legii, precum și necesitatea unui act constitutiv al formei de

organizare a profesiei de avocat.

I. Prin rezoluția nr.

4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

Sectorului 5 București s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10

lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de persoanele care

figurează în tablourile Uniunii Naționale a Barourilor din România - structura B.

care își desfășoară activitatea pe raza sectorului 5 București, sub aspectul

comiterii infracțiunii prev. de art. 45 din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C.

pen.

În motivarea

rezoluției s-a reținut că, „din cercetările efectuate a rezultat că făptuitorii

sus-menționați nu pot fi asimilați persoanelor care desfășoară activități

specifice unei profesii sau activități specifice unei profesii sau alte

activități, fără drept, deoarece aceștia dețin documentație care îi autorizează

la exercitarea profesiei de avocat”.

În sprijinul acestei

constatări, pe lângă materialul probator administrat în cauză s-a invocat și

practica judiciară (atât a instanțelor, cât și a parchetelor, fără a fi însă individualizată)

prin care instanțele de judecată au acceptat „exercitarea acestor activități de

către cei care întrunesc cerințele necesare exercitării profesiei independent

de forma de exercitare”. Au fost invocate și lacunele legislative ale Legii nr.

51/1995, modificate prin Legea nr. 255/2004 care au permis apariția Barourilor

Constituționale, circumstanțiat de faptul că actul normativ sus-enunțat

reglementa exercitarea profesiei și nu modalitatea de constituire și

funcționare a barourilor”.

Pe scurt, argumentele

care au stat la baza rezoluției susmenționate sunt:

- existența

documentației de autorizare a exercitării profesiei de avocat (deși nu se

precizează, probabil este vorba de hotărâri judecătorești de recunoaștere a

personalității juridice a asociației B.P. care, printre obiective, avea și

înființarea de barouri - încheierea nr. 31/A din 8 august 2002, dosarul nr. 31/A/2002

a Judecătoriei Deva, hotărâre pe baza căreia a fost constituit consiliul

director al Baroului Constituțional Român, iar la 17 ianuarie 2003 s-a întocmit

Tabloul anual al avocaților Baroului Constituțional - conform adresei

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 662/CSM/2004, disponibilă pe site-ul

Uniunii Naționale a Barourilor din România);

- practica judiciară

care a validat exercitarea profesiei de avocat și în această modalitate (probabil

acele soluții pronunțate în cauzele în care organele judiciare au permis

membrilor asociației B.P. să acorde asistență juridică);

- nereglementarea de

către Legea nr. 51/1995 a modalității de constituire și funcționare a

Barourilor.

Pe baza acestor

argumente s-a concluzionat, în drept, că nu sunt îndeplinite condițiile laturii

obiective (condiția exercitării fără drept sau în alte condiții decât cele

legale) a infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen.

Totodată, s-a

apreciat că „lipsește și latura subiectivă". În susținerea acestei

concluzii s-au invocat practica judiciară care, în situații similare, a

considerat că a existat reprezentarea exercitării în mod legal a avocaturii

(decizia penală nr. 1561 din 7 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), precum și soluțiile contradictorii date de instanță în ceea

ce privește calitatea de avocat.

Raportat la cauză,

din această perspectivă, s-a constatat că persoanele cercetate au „studii

superioare și examene absolvite pentru admiterea în profesie". S-a reținut

și apărarea conform căreia barourile B. „sunt legal înființate în baza unei

hotărâri judecătorești, în timp ce vechile și tradiționalele barouri au fost

desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și faptul că „niciunul dintre

cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost desființate și nu au fost declarate

ilegale de nicio instanță. (...) Spre deosebire de Baroul București Tradițional

care nu are o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare,

ori un act constitutiv, noul Barou București (B.) există și funcționează și în

baza acestor acte”.

Rezoluția nr. 4130/P/2007

din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 a fost atacată cu plângere, conform art. 278 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea temeiului

neînceperii urmăririi penale din art. 10 lit. d) în art. 10 lit. a) C. proc.

pen.

Prin rezoluția nr. 2235/II-2/2009

din 15 decembrie 2009 plângerea a fost respinsă, reținându-se ca argumente că

persoanele cercetate sunt absolvenți ai unor facultăți de drept; Curtea de la Strasbourg, în cauza B. împotriva României, ar fi menționat că „membrii asociației B.P. pot

exercita profesia de avocat cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1995 care

este legea cadru pentru organizarea și exercitării profesiei de avocat și nu de

înființare a Barourilor de Avocați”.

Pentru aceste motive

s-a confirmat concluzia că „persoanele care figurează înscrise în tablourile

U.N.R.B. - Structura B., sunt absolvenți ai unor facultăți de drept, fiind

licențiați în științe juridice, aceștia fiind înscriși în tabloul avocaților

legal constituiți”.

Rezoluția

procurorului a fost menținută prin sentința penală nr. 726 din 28 aprilie 2009

a Judecătoriei Sectorului 5 și decizia penală nr. 1109 din 25 august 2009 a

Tribunalului București.

Instanța de recurs a

constatat că, deși s-a practicat ilegal profesia de avocat, aceasta nu are

caracter infracțional datorită interpretării contradictorii date de instanțele

judecătorești formei de asociere în care funcționează petenții. Menținerea

soluției de neîncepere a urmăririi penale de către instanță nu este relevantă

pentru fondul problemei în discuție; aceasta deoarece, având în vedere că

plângerea întemeiată pe art. 278

C. proc. pen. a fost calificată de

Curtea Constituțională (decizia nr. 508/2004) ca și o cale de atac căreia i se

aplică principiul

non reformatio in pejus,

iar rezoluția a fost atacată

doar de persoanele cercetate, instanța nu avea posibilitatea legală de a

reforma fondul cauzei în defavoarea acestora - instanța s-a rezumat la a

constata că practicarea avocaturii s-a realizat ilegal.

S-a mai reținut și

faptul că jurisprudența invocată de rezoluția nr. 2235/II-2/2009 din 15

decembrie 2009 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 5

în susținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse prin rezoluția

nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 este, de asemenea, nerelevantă. Astfel,

deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nr. 4751/2007 și

nr. 5321/2007, au fost pronunțate în cauze în care, pentru motivul arătat

anterior, judecata nu a putut devolua decât în favoare și, oricum, nu s-a

pronunțat decât pe chestiuni procedurale (excepția admisibilității recursului, autoritate

de lucru judecat etc). Niciuna dintre aceste decizii nu a procedat la o analiză

a existenței infracțiunii, a întrunirii elementelor constitutive ale acesteia.

O altă hotărâre citată de rezoluția nr. 2235/11-2/2009 este decizia penală nr. 1561/2008

a instanței supreme; în această cauză s-a făcut o analiză de fond,

concluzionându-se (opinia majoritară) în sensul absenței, intenției de a

exercita ilegal profesia de avocat. Opinia minoritară a apreciat, dimpotrivă,

întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 281 C.

pen., cu o argumentare întemeiată pe decizia Curții Europene în cauza B.

împotriva României.

II. Decizia nr. XXVII

din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

(M.Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007) a stabilit, cu caracter obligatoriu,

conform art. 41- 42 alin. (3) C. proc. pen., că asistența juridică acordată în

procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit

calitatea de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995 echivalează cu lipsa de

apărare.

Pe baza acestei

premise, concluzia este că nu poate fi dobândită calitatea de avocat decât în

condițiile Legii nr. 51/1995. Este adevărat că decizia amintită se circumscrie

procesului penal, însă, pentru identitate de rațiune, cele stabilite au aceeași

valoare de adevăr și în cazul proceselor civile, lato sensu, precum și în cazul

oricărei alte situații ce presupune exercitarea profesiei de avocat.

De altfel, în

motivarea deciziei se precizează expres că „nu este posibilă îndeplinirea unei

asemenea profesii în afara cadrului instituționalizat de acea lege (Legea nr.

51/1995 - n.n.)”.

Totodată, aceeași

concluzie este exprimată expres și de Curtea de la Strasbourg în decizia din 12 octombrie 2004 pronunțată în cauza B. împotriva României. Pe de

altă parte, Curtea constată că „membrii asociației B.P. pot exercita profesia

de avocat cu condiția să îndeplinească / să se supună exigențelor/condițiilor

prevăzute de Legea nr. 51/1995.

III. Conformitatea

rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 cu decizia nr. XXVII/2007 și hotărârea CEDO

din 12 octombrie 2004.

Întrucât starea de

fapt avută în vedere de rezoluția nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009, nu a

fost concretizată, ci formulată generic „cercetări împotriva persoanelor care

figurează înscrise în tablourile U.N.B.R. – Structura B., ca desfășurându-și

activitatea pe raza sectorului 5 București – sub aspectul comiterii

infracțiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 51/1995 raportat la art. 281 C.

pen.”, s-a apreciat că se poate presupune rezonabil că este vorba de

practicarea avocaturii de persoanele care fac parte din Barourile B..

Neexistând nicio

constatare concretă privind acordarea de către aceste persoane a asistenței

juridice în procese penale, s-ar putea afirma că nu este incidentă și nici

opozabilă decizia nr. XXVII/2007 (de precizat însă că decizia nr. 1109/2009 a

Tribunalului București prin care s-a respins recursul împotriva sentinței prin

care s-a respins plângerea împotriva rezoluției nr. 4130/P/2007 menționează

această decizie).

Totuși, reținându-se

exercitarea avocaturii de către structurile B. putea fi reținută și

valorificată motivarea deciziei nr. XXVII/2007, citată anterior. De asemenea,

și constatarea din decizia CEDO din 12 octombrie 2004, de asemenea, citată

anterior (aceasta din urmă a fost invocată în rezoluția nr. 2235/11-2/2009 din

15 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 prin care

s-a respins plângerea împotriva rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie

2009, însă cu adăugiri care nu aparțin instanței de contencios a drepturilor

omului, adăugiri ce au permis o concluzie contrară).

Cele două decizii

precizează

expresis verbis

posibilitatea exercitării profesiei de avocat

cu condiția satisfacerii exigențelor Legii nr. 51/1995. Pe de altă parte,

aceste două decizii fiind publicate în Monitorul Oficial sunt prezumate a fi

cunoscute, îndeplinind condiția de accesibilitate.

Or, cunoscute fiind,

cei interesați își puteau stabili conduita, cunoscând și riscurile la care se

expun în cazul practicării avocaturii în afara cadrului instituit de Legea nr. 51/1995.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 255/2004, modificându-se Legea

nr. 51/1995, s-a stabilit (art. 1) exercitarea profesiei de avocat exclusiv în

cadrul U.N.B.R. Mai mult, s-a precizat că a constitui barouri care să funcționeze

în afara U.N.B.R. este

interzis.

În asemenea condiții este

dificil de susținut că persoanele din

arourile B. au avut reprezentarea că își

exercită legal activitatea de

avocatură.

IV.

Argumentul desființării

barourilor prin Legea nr. 3/1948, respectiv faptul că barourile B. nu au fost

desființate sau declarate ilegale de către nicio instanță

prin Legea nr. 3/1948

se desființează barourile și uniunea barourilor (art. 1) și se înființează, în

locul acestora, colegiul și uniunea colegiilor care au aceleași drepturi și

obligații ca și entitățile desființate (art. 2). Atât din articolele

menționate, cât și din economia legii, rezultă că este vorba de o înlocuire, de

o modificare formală, fondul structurilor rămânând același.

În forma colegiilor,

și nu a barourilor, avocatura funcționează până la Decretul-lege nr. 90/1990 prin care se revine la barouri (art. 3). Acest din urmă act

normativ nu folosește termenii de desființare - înființare (spre deosebire de

Legea nr. 3/1948). Această chestiune nu este însă un argument pentru a

considera că barourile ar fi fost desființate și nu au mai fost înființate

niciodată.

O asemenea concluzie

este nejuridică și formulată cu ignorarea reglementării privind înființarea

persoanei juridice (Decretul nr. 31/1954).

În art. 28 al

Decretului nr. 31/1954 (chiar dacă redactarea sa este depășită, dispoziția are

deplină valabilitate) se stabilesc modurile de înființare a persoanelor

juridice:

înființare prin act

de dispoziție al organului de stat competent

- înființare prin act

de înființare recunoscut

- înființare prin act

de înființare autorizat

- înființare prin alt

mod reglementat de lege.

Aceste moduri de

înființare nu se confundă, or concluzia că barourile ar fi fost desființate

fără a fi reînființate are ca temei o confuzie a acestora.

Numai astfel poate fi

explicată, dar nu și validată, afirmația/concluzia că barourile tradiționale nu

au o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare ori un act

constitutiv, în timp ce barourile B. există și funcționează în baza acestor

acte.

Avocatura ca

activitate care concură la realizarea serviciului public al justiției,

structurile în care se realizează, nu pot fi înființate decât prin lege sau, în

formularea art. 28 din Decretul nr. 31/1954, prin actul de dispoziție al

organului de stat competent. Aceasta înseamnă emiterea de către Parlament (organul

de stat competent) a unei legi privind avocatura (actul de dispoziție).

Indiferent

că această lege folosește sau nu termenul de înființare, ea

este

un act de înființare, conform art. 28 lit. a) din Decretul nr. 31/1954.

Deci

Legea nr. 51/1995 este un act legal valabil emis de înființare a

actualelor

structuri în care funcționează avocatura și se exercită profesia de

avocat.

Aceeași concluzie

este exprimată și de Curtea de la Strasbourg în

decizia B. împotriva României: „(...) Curtea reamintește că potrivit

jurisprudenței sale constante, ordinele profesiilor liberale sunt instituții de

drept public, reglementate de lege și urmărind obiective de interes general

(...). În cauză, Curtea constată că Uniunea a

fost instituită prin Legea nr.

51/1995

și urmărește un obiectiv de interes general, respectiv promovarea

unei asistențe juridice adecvate și, implicit,

promovarea justiției înseși”.

Așadar,

este evident că U.N.B.R. și barourile care o compun au o

lege de înființare;

un asemenea serviciu auxiliar justiției nu poate fi

înființat prin hotărâre judecătorească, act constitutiv,

așa

cum se afirmă

nejuridic în rezoluția nr. 4130/P/2007 (acestea, din

punctul de vedere al modurilor de înființare a persoanelor juridice, reprezintă

act de înființare

autorizat și este valabil în cazul altor tipuri de

entități

- asociații, fundații,

societăți comerciale etc).

Din

această perspectivă, nu există nici un fel de

ambiguitate a

Legii nr. 51/1995 care să fi permis apariția barourilor B..

Apariția

acestora, prin hotărâri judecătorești, nu este decât efectul necunoașterii

regulilor minime, de drept civil, privind înființarea persoanelor

juridice.

Aceeași

caracterizare și pentru situațiile în care organele judiciare au

permis practicarea

avocaturii de către barourile B., creând o practică nelegală.

VI.

Prin încheierea

nr. 31/A din 5 august 2002 (dosar nr. 31/A/2002) Judecătoria Deva a recunoscut

personalitatea juridică Asociației de

Binefacere

„B.P.” și a dispus înscrierea acesteia în registrul special al

asociațiilor

și fundațiilor de la grefa instanței.

Printre alte

obiective de activitate, asociația a trecut în statut și

„înființarea de barouri cu respectarea

prevederilor Constituției României, a

prevederilor

pactelor și convențiilor internaționale privitoare la drepturile

omului”.

După

rămânerea definitivă a hotărârilor judecătorești a fost constituit

consiliul

director" al „Baroului Constituțional Român”, iar B.P.

s-a

intitulat „decan”, pentru ca, la 17

ianuarie 2003, să întocmească „Tabloul

anual al

avocaților

Baroului Constituțional”, în care erau înscrise 35 de

persoane,

20 dintre acestea având conferit dreptul de a pune concluzii la tribunale și

curți de apel, sediile profesionale fiind situate în Orăștie, Alba

Iulia,

Baia Mare, Timișoara, Reșița, Piatra Neamț, Satu Mare,

Negrești Oaș,

Turnu

Severin,

Petroșani și București.

Împotriva

încheierii nr. 31/A/2002 a Judecătoriei Deva s-a declarat recurs în anulare,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte

Casație și Justiție cerând ca aceasta să fie reformată pentru încălcarea

esențială

a legii, fapt ce a determinat o soluționare greșită a cauzei de fond.

Prin

decizia nr. 6618 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare, a

casat încheierea atacată și, pe fond, a respins cererea de înregistrare a

persoanei juridice.

În consecință, actul

de înființare al Asociației B.P., asociație în cadrul căreia s-au constituit

barourile B. a fost desființat de către justiție. În aceste condiții s-a

apreciat că nu se mai poate afirma că barourile B. „sunt legal înființate în

baza unei hotărâri judecătorești, în timp ce vechile și tradiționalele barouri

au fost desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și faptul că „ niciunul dintre

cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost desființate și nu au fost

declarate ilegale de nicio instanță (...) Spre deosebire de Baroul București

Tradițional care nu are o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de

înființare, sau un act constitutiv, noul Barou București (B.) există și

funcționează și în baza acestor acte”, așa cum a reținut rezoluția nr. 4130/P2007.

Examinând plângerea

formulată de petiționară, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

În conținutul

dispozițiilor art. 278

alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a

prevăzut că, după respingerea plângerii făcută conform art. 275-278, împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției

de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale

căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile

de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277

și art. 278 la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii

competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și

împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Astfel cum rezultă

din dispoziția procedurală susmenționată, plângerea care are un asemenea temei

vizează expres și limitativ soluțiile de netrimitere în judecată, și anume neînceperea

urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,

precum și actele procedurale, respectiv, rezoluția, ordonanța sau rechizitoriul

emise de procuror în raport cu soluțiile de netrimitere în judecată menționate.

De altfel, prin Decizia

în interesul legii nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, publicată în M.Of. nr. 283 din 11

aprilie 2008, s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, stabilindu-se că „plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau

a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta,

altele decât rezoluțiile sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată, reglementate de art. 278

C. proc. pen., este

inadmisibilă”.

În considerentele

susmenționatei decizii s-a arătat că „...din moment ce prin dispozițiile art. 278

C. proc. pen. este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei

soluțiilor de netrimitere în judecată în raport cu cercetările efectuate în

cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident ca în cazul

celorlalte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate pe baza dispozițiilor

date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc.

Așa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 278

C. proc. pen., orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în

baza dispozițiilor sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului

în temeiul acestui text de lege”.

Or, în cauză, prin

rezoluția nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat

examinarea rezoluției nr. 4130/P/2007 din 30 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 ( precizându-se că aceasta contrazice

motivarea deciziei XXVII/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție) și întocmirea unui referat privind puterea obligatorie a recursului

în interesul legii, precum și necesitatea unui act constitutiv al formei de

organizare a profesiei de avocat.

Prin referatul nr. 1099/C/2568/III-7/2010

întocmit la data de 16 iunie 2010 de procurorul șef al Secției judiciară -

Serviciul judiciar penal din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a concluzionat că în condițiile în care actul de

înființare al Asociației B.P., asociație în cadrul căreia s-au constituit barourile

B., a fost desființat de către justiție, nu se mai poate afirma că barourile B.

„ sunt legal înființate în baza unei hotărâri judecătorești, în timp ce vechile

și tradiționalele barouri au fost desființate prin Legea nr. 3/1948”, precum și

faptul că, „niciunul dintre cabinetele de avocatură nou înființate nu au fost

desființate și nu au fost declarate ilegale de nicio instanță (...). Spre

deosebire de Baroul București Tradițional care nu are o lege de înființare ori

o hotărâre judecătorească de înființare, ori un act constitutiv, noul Barou

București ( B.) există și funcționează și în baza acestor acte” așa cum reține

rezoluția nr. 4130/P/2007.

În raport cu cele arătate,

Înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționara Uniunea Națională a

Barourilor din România împotriva referatului nr. 1099/C/2568/III-7/2010

întocmit la data de 16 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal și a

rezoluției nr. 1099/C din 14 iunie 2010 a Adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost exercitată

cu nerespectarea cerințelor legale, deoarece prin actele procedurale

sus-menționate nu a fost dispusă niciuna din soluțiile de netrimitere în

judecată prevăzute expres și limitativ de art. 278