CAUZUL CU PRIVIND SECȚIUNEA DE ERİN v. TURKIE (Depunerea nr. 71342/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 10 august 2006 FINAL 10/11/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Erin v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: P. Lorenzen, președinte, dna S. Botoucharova, R. Türmen, K. Jungwiert, R. Maruste, J. Borrego Borrego, R. Jaeger, judecători, și dna Westerdiek, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 3 iulie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 71342/01) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național turc, dl Mehmet Salih Erin („reclamantul”), la 13 martie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de dl K. Bilgiç, un avocat practicant la Izmir. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. La 27 septembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și la fondul cererii în același timp. La 1 aprilie 2006, acest caz a fost atribuit unei secțiunea a cincea (art. 25 § 5 și art. 52 § 1). FACTE Reclamantul s-a născut în 1962 și trăiește în Izmir. La o dată neespecificată, ofițerii de poliție din aeroportul Istanbul au arestat două persoane în posesie de pașapoarte care conțin vize false. În declarațiile lor adresate poliției, aceste două persoane au susținut că au plătit 3000 de mărci germane reclamantului și A.G. pentru a-și fi ștampilate pașapoartele. În consecință, la 29 ianuarie Ofițerii de poliție din 1996 au efectuat o căutare la domiciliul reclamantului în prezența unuia dintre frații săi. Ofițerii de poliție au confiscat patru pașapoarte aparținând reclamantului, fratelui său și alte două persoane La 6 martie 1996, reclamantul a predat poliției. Apoi a fost pus în custodie. La 7 martie 1996, reclamantul a fost înaintat în fața unui singur judecător la Curtea Izmir Magistratelor, care a ordonat detenția sa în reținere. La 14 martie 1996, procurorul public Izmir Principile a depus o declarație de acuzație la Curtea Izmir Assize acuzând reclamantul cu infracțiunea de forjare a pașaportului, în special aranjarea unor timbre false de viză pentru călătoria în străinătate. 10. La 9 mai 1996, Curtea Izmir Assize a auzit reclamantul și l-a eliberat pe cauțiune. 11. La 30 decembrie 1998, după calificarea infracțiunii comise de o organizație penală, Curtea Izmir Assize a emis o decizie de lipsă de competență ratione materiae și a trimis dosarul la Curtea de Securitate de Stat Izmir. 12. La 11 februarie 1999, Curtea de Securitate a statului Izmir a emis o hotărâre de lipsă de jurisdicție ratione materiae și a adresat Curții de Casație în vederea hotărârii instanței competente. 13. La 25 martie 1999, Curtea de Casație a anulat hotărârea Izmir Assize Court de lipsă de jurisdicție ratione materiae. Între 22 martie 2001 și 3 decembrie 2003, Curtea Izmir Assize a organizat opt audieri. Toate audierile înainte de a șaptea, care s-a desfășurat la 5 iunie 2003, au fost amânate pe motiv că adresa uneia dintre audieri În această perioadă, Curtea Izmir Assize a trimis cinci scrisori procurorului public Izmir și a cerut acestuia să afle adresa lui A.G. 15. La 3 decembrie 2003, Curtea Izmir Assize a încheiat procedura penală împotriva reclamantului deținând că urmărirea penală a fost interzisă. ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 16. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care spune după cum urmează: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 17. Guvernul a contestat acest argument. Admisibilitatea 18. Guvernul a solicitat Curții să declare cererea inadmisibilă pentru nerespectarea cerinței de epuizare a recoursurilor interne în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. Căile de recurs interne de evacuare necesită numai ca reclamantul să utilizeze în mod normal remediile eficiente și suficiente care să poată remedia situația în cauză și să ofere reparații pentru încălcările presupuse (a se vedea Karassev v. Finlanda (dec.), nr. 31414/96, CEDH 1999-II.) 20. Curtea observă că sistemul juridic turc nu prevede măsuri de remediere pentru accelerarea procedurii, nici nu acordă compensații pentru întârzieri ale procedurii. În consecință, Curtea concluzionează că nu exista o soluție adecvată și eficace pe care reclamantul ar fi trebuit să o fi exercitat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, §) Prin urmare, aceasta respinge obiecția Guvernului. 21. Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 6 martie 1996, atunci când reclamantul a fost luat în custodie de poliție și s-a încheiat la 3 decembrie 2003, când Curtea Izmir Assize a decis să încheie procedura penală împotriva reclamantului, deoarece infracțiunile în cauză au fost interzise în timp util. Acțiunea a durat aproximativ șapte ani și nouă luni înainte de un nivel de competență. 23. Guvernul a susținut că reclamantul a contribuit la durata procedurii în cauză, deoarece nu a participat la ședințe. 24. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților relevante (a se vedea, printre multe alte autorități, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II). 25. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Pélissier și Sassi, citate mai sus). 26. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea consideră că nu apare din dosarul pe care reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii. 27. În ceea ce privește conduita autorităților, Curtea observă că au existat o întârziere substanțială a procedurii în fața instanțelor naționale. În acest sens, constată că litigiul de competență dintre instanțele naționale a durat trei ani. Decembrie 2003 Curtea de Primă Instanță a amânat toate audierile din cauza faptului că adresa A.G. nu a fost găsită. În această perioadă, Curtea Izmir Assize a trimis cinci scrisori Biroului Procurorului Public Izmir și a solicitat acesteia să afle adresa A.G.. Cu toate acestea, nu a fost atins niciun rezultat. Astfel, se pare că autoritățile nu au reușit să trateze cu diligență cazul și au provocat o întârziere substanțială. În opinia Curții, Guvernul nu a oferit o justificare convingătoare pentru durata excesivă a procedurilor, de exemplu șapte ani și nouă luni, înainte de un nivel de competență. 28. Curtea reiterează în acest sens că art. 6 § 1 din Convenție impune statelor contractante obligația de a organiza sistemele lor juridice în așa fel încât instanța lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele acestei dispoziții, inclusiv obligația de a decide cazurile într-un timp rezonabil (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi, citate mai sus). 29. Având în vedere jurisprudența sa privind această temă, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 31. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 32. Reclamantul a solicitat 10 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale. El a solicitat în continuare un total de 10.000 EUR pentru prejudiciu moral. 33. Guvernul a contestat reclamația. 34. Curtea consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile materiale reclamate în fața Curții și încălcarea constatată. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi susținut morale. Prejudiciu material. Având în vedere circumstanțele cauzei și având în vedere jurisprudența sa, Curtea atribuie reclamantului 6 000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 36. Guvernul a susținut că numai cheltuielile care au fost suportate de fapt și neapărat ar putea fi rambursate, susținând că reclamantul și reprezentantul său nu au reușit să prezinte documente care să arate costurile și cheltuielile. 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai până în prezent, s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea totală a sumei solicitate. 38. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data decontare: (i) 6000 EUR (sex mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1 000 EUR (1 mie de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (iii) orice impozită care poate fi taxabilă pe sumele de mai sus; (b) cea care de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 10 august 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte
FIFTH SECTION
ERİN v. TURKEY
(Application no. 71342/01)
10 August 2006
FINAL
10/11/2006
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Erin v. Turkey,
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
President,
Mrs
Mr
Mr
Mr
Mr
Mrs
judges,
and Mrs
C.
Westerdiek
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 3 July 2006,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 71342/01) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Mehmet Salih Erin (“the
applicant”), on 13 March 2001.
2.
The applicant was represented by Mr K. Bilgiç, a lawyer practising in Izmir. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.
3.
On 27 September 2005 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.
4.
On 1 April 2006 this case was assigned to the newly constituted Fifth Section (Rule 25 § 5 and Rule 52 § 1).
5.
The applicant was born in 1962 and lives in Izmir.
A.
Background to the case
6.
On an unspecified date, police officers at the Istanbul airport arrested two persons in possession of passports containing fake visas. In their statements to the police, these two persons submitted that they had paid 3,000 German marks to the applicant and A.G. in order to have their passports stamped. Consequently, on 29
January
1996 police officers carried out a search at the applicant’s home in the presence of one of his siblings. The police officers seized four passports belonging to the applicant, his sibling and two other persons
7.
On 6 March 1996 the applicant surrendered to the police. He was then placed in custody.
B.
Proceedings before the domestic courts
8.
On 7 March 1996 the applicant was brought before a single judge at the Izmir Magistrates’ Court who ordered his detention on remand.
9.
On 14 March 1996 the Izmir Principle Public Prosecutor filed a bill of indictment with the Izmir Assize Court charging the applicant with the offence of forging passport, in particular arranging for false visa stamps for travelling abroad.
10.
On 9 May 1996 the Izmir Assize Court heard the applicant and released him on bail.
11.
On 30 December 1998, following the qualification of the offence as committed by a criminal organisation, the Izmir Assize Court issued a decision of lack of jurisdiction
ratione materiae
and sent the case-file to Izmir State Security Court.
12.
On 11 February 1999 the Izmir State Security Court issued a decision of lack of jurisdiction
ratione materiae
and referred the case to the Court of Cassation for determination of the competent court.
13.
On 25 March 1999 the Court of Cassation overturned the Izmir Assize Court’s decision of lack of jurisdiction
ratione materiae
and held that the offence in question was within the latter’s jurisdiction. The case-file was therefore sent to the Izmir Assize Court.
14.
Between 22 March 2001 and 3 December 2003 the Izmir Assize Court held eight hearings. All hearings prior to the seventh one, which was held on 5
June
2003, were postponed on the ground that the address of one of the co
‑
accused, namely A.G., could not be found. During this period, the Izmir Assize Court sent five letters to the Izmir Public Prosecutor’s Office and requested the latter to find out A.G.’s address.
15.
On 3 December 2003 the Izmir Assize Court terminated the criminal proceedings against the applicant holding that the prosecution was time
‑
barred.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
16.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
17.
The Government contested that argument.
A.
Admissibility
18.
The Government requested the Court to declare the application inadmissible for failure to comply with the requirement of exhaustion of domestic remedies according to Article 35 §3 of the Convention. They submitted that the applicant had failed to raise his complaint before the domestic courts.
19.
The Court reiterates that the obligation to
exhaust domestic remedies requires only that an applicant make normal use of effective and sufficient remedies that are capable of remedying the situation at issue and affording redress for the breaches alleged (see
Karassev v. Finland
(dec.), no.
20.
The Court observes that the Turkish legal system does not provide any remedies to accelerate proceedings. Nor does it award any compensation for delays in the proceedings. Accordingly, the Court concludes that there was no appropriate, effective remedy which the applicant should have exercised for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention (see
Hartman v. Czech Republic
, no. 53341/99, §
69, ECHR 2003-VIII (extracts). It therefore rejects the Government’s objection.
21.
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
22.
The Court notes that the period to be taken into consideration began on 6 March 1996, when the applicant was taken into police custody, and ended on 3 December 2003, when the Izmir Assize Court decided to terminate the criminal proceedings against the applicant since the offence in question was time-barred. The proceedings lasted approximately seven years and nine months before one level of jurisdiction.
23.
The Government maintained that the applicant had contributed to the length of the proceedings in question since he had failed to attend the hearings.
24.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the conduct of the relevant authorities (see, among many other authorities,
Pélissier and Sassi v. France
[GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II).
25.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see
Pélissier and Sassi
, cited above).
26.
As regards the conduct of the applicant the Court considers that it does not appear from the case-file that the applicant contributed to the prolongation of the proceedings.
27.
As to the conduct of the authorities, the Court observes that there was a substantial delay of the proceedings before the national courts. In this connection it notes that the jurisdiction dispute between the national courts lasted three years. It further notes that between 22 March 2001 and 3
December 2003 the first-instance court postponed all the hearings on the ground that A.G.’s address could not be found. During this period, the Izmir Assize Court sent five letters to the Izmir Public Prosecutor’s Office and requested the latter to find out A.G.’s address. However, no result was achieved. Thus, it appears that the authorities failed to deal with the case diligently and caused a substantial delay. In the Court’s opinion, the Government had not offered a convincing justification for the excessive length of proceedings, namely seven years and nine months, before one level of jurisdiction.
28.
The Court reiterates in this connection that Article 6 § 1 of the Convention imposes on the Contracting States the duty to organise their legal systems in such a way that their courts can meet each of the requirements of that provision, including the obligation to decide cases within a reasonable time (see, among other authorities,
Pélissier and Sassi,
cited above).
29.
Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.
30.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
31.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
32.
The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage. He further claimed a total of EUR 10,000 for non-pecuniary damage.
33.
The Government contested the claim.
34.
The Court considers that there is no causal link between the pecuniary damage claimed before the Court and the violation found. However, the Court considers that the applicants must have sustained non
‑
pecuniary damage. Taking into account the circumstances of the case and having regard to its case-law, the Court awards the applicant EUR 6,000 under that head.
B.
Costs and expenses
35.
The applicant also claimed EUR 1,000 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.
36.
The Government maintained that only those expenses which were actually and necessarily incurred could be reimbursed. In this connection, they submitted that the applicant and his representative had failed to submit documents showing the costs and expenses.
37.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the amount claimed in full.
C.
Default interest
38.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the application admissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, the following amounts, to be converted into new Turkish liras at the rate applicable on the date of settlement:
(i)
EUR 6,000 (six thousand euros) in respect of non-pecuniary damage;
(ii)
EUR 1,000 (one thousand euros) in respect of costs and expenses;
(iii)
any taxes that may be chargeable on the above amounts;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 10 August 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Registrar
President