ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1087/2007

Asupra recursurilor de față, constată: Prin cererea înregistrată la 2 august 2001, astfel cum a fost modificată, reclamanta A.S.V., A.E.G., C.E., D.E.C. și C.E.G., au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Eforie Nord cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să îi restituie în natură imobilul, construcției, situat în orașul Techirghiol, precum și terenul aferent, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate în anul 1927 de către autorul lor D.H.V. și a fost naționalizat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 la poziție nr. 18 în Anexa județului Constanța. Reclamanții au susținut că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 au formulat o notificare către unitatea deținătoare a imobilului, SC M. SRL care însă a refuzat să le restituie nemișcătorul invocând că înscrisurile atașate nu fac dovada de proprietate al autorului lor.

Prin sentința civilă nr. 720 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și, pe cale de consecință, a respins acțiunea. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție formulată de SC M. SRL. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanți nu au făcut dovada că autorul lor D.V. ar fi fost proprietarul imobilului în litigiu, vila lași, fiind irelevant sub acest aspect faptul că imobilul a fost cuprins în testamentul invocat de acesta autentificat sub nr. 4921/1929 de avocat I.S. Prin decizia civilă nr. 45/C din 19 martie 2002, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a constatat ca fiind nulă cererea de apel formulată de reclamanți întrucât nu a fost semnată de aceștia, cerință prevăzută de art. 113 alin. (2) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 1946 din 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia mai sus arătată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținând că atâta timp cât cererea de apel este semnată de avocatul reclamanților în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 1821/ C din 27 februarie 2004 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, reinvestită cu rejudecarea cauzei a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 720 din 13 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanța. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de reclamanți, anume autorizația de construcție emisă în anul 1927 de Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale la cererea autorului lor D.H.V.

și certificatul de moștenitor nu sunt de natură să dovedească existența dreptului de proprietate al autorului cu privire la imobilul în litigiu la momentul naționalizării, caz în care, în mod corect prima instanță a reținut că nu au calitatea procesuală activă în revendicarea dedusă judecăți. Prin decizia civilă nr. 10240 din 2 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții, a casat decizia mai sus arătată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului. În motivarea deciziei instanța de recurs a constat că problema calității procesuale active a reclamanților se impunea a fi analizată în raport de dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv în raport de dispozițiile art. 3 din lege, și nu cele prevăzute de legislația de drept comun pentru exercițiul acțiunii în revendicare, astfel cum greșit a procedat instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 160/C din 15 septembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori și de familie, litigii de muncă și asigurări, a admis apelul declarat de reclamanți și constatând că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 sens în care pot să solicite măsuri reparatori pentru imobilul în litigiu, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. În motivarea hotărârii instanța a reținut că prin derogare de la normele de drept comun prin dispozițiile art. 22 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei deposedate în mod abuziv de un imobil, legiuitorul statuând că în absența unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deținea imobilul arătat în actul de preluare sub nume de proprietar.

Ca atare, cum în anexa la Decretul nr. 92/1950 se menționează că imobilul construcție, vila lași, situat în loc. Techirghiol 8 s-a naționalizat din patrimoniul moștenitorilor fam. D., în mod just instanța de apel a constat că în favoarea acestora operează prezumția de proprietate instituită prin dispoziția legală mai sus arătată. Instanța de apel a reținut și faptul că prezumția legală de proprietate se coroborează și cu celelalte înscrisuri depuse de reclamanți la dosar, anume fișa matricolă nr. 2 potrivit căreia în anul 1950 imobilul se afla în proprietatea lui C.V.D., fiul foștilor proprietari D.V. și M., testamentul autentificat sub nr. 4921 din 23 septembrie 1929 și respectiv cu actele de stare civilă și succesorale care atestă calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs intervenienta SC M.T. SRL Techirghiol invocând incidența art. 304 pct 7-9 C. proc. civ., precum și pârâta SC C. SA Constanța. În motivarea recursului intervenienta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză ar fi dată prezumția de proprietar instituită prin art. 22 1 din Legea nr. 10/2001, prezumție care a fost răsturnată prin mențiunile înscrisului denumit foaia matricolă pe care l-a depus în apel, mențiuni potrivit cărora imobilul era proprietatea unei alte persoane, C.D., divorțat și nu autorilor reclamaților D.V. și M., pentru care nu s-a făcut dovada existenței vreunui titlu de proprietate în favoarea lor.

Intervenienta susține că în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 o cerere similară, în despăgubire, formulată de reclamanți pentru imobilul în litigiu a fost respinsă prin sentința civilă nr. 8151 din 12 iunie 1997 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă, motivat de faptul că aceștia nu au prezentat vreun titlu care să ateste existența dreptului de proprietate al autorului invocat la momentul naționalizării, situație în care în speță era dată excepția autorității de lucru judecat. Invocă recurenta și faptul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității succesorale trebuiau depuse de reclamanți până la momentul soluționării în faza prealabilă administrativă a notificării și că, oricum, în mod greșit s-a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori atâta timp cât nu rezultă că succesiunea defuncților D.V.

(născut la 9 martie 1863) și D.M. născută în anul 1872, ar fi fost dezbătută. În motivarea recursului, pârâta SC C. SA Constanța susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții se legitimează ca persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu atâta timp cât acestea nu au dovedit că autorul lor, D.V., ar fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul naționalizării și, în lipsa unor certificate de moștenitor, că autorii reclamaților ar fi moștenit pe proprietarul inițial al imobilului. Totodată, pârâta susține că prin soluția adoptată instanța de apel a omis să intre în cercetarea fondului cauzei.

Analizând argumentele invocate de recurente, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență recurentele susținând că printr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 3, art. 4 și art. 22 1 C. proc. civ. instanța de apel a constatat că reclamanții ar avea calitatea de persoană îndreptățite la măsuri reparatori și, respectiv, faptul că acestea ar fi dovedit că autorul lor ar fi deținut în proprietate imobilul în litigiu, cu consecința greșită a desființări cu trimitere spre rejudecare a cauzei în primă instanță.

Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul instituind prin acest act normativ o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte, în care anumite categorii de persoane, prevăzute de art. 3, pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în vederea reparării prejudiciului suferit în cazul în care dovedesc că au fost deposedate de imobile de stat în sensul art. 2 din lege. În materie de probațiune a dreptului de proprietate asupra unor astfel de imobile, legiuitorul impunea persoanelor îndreptățite, în redactarea inițială a legii, să prezinte acte juridice translative de proprietate.

Având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp care a trecut de la momentul deposedării, legiuitorul a modificat dispozițiile legale referitoare la probațiune și prin art. 24 din lege (în redactarea actuală) a instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluări abuzive, în sensul că, în lipsa unor probe contrarii, aceasta este presupusă că deținerea imobilului sub nume de proprietar.

Totodată, referitor la dovada calității de moștenitor a persoanelor îndreptățite, prin dispozițiile art. 4 alin. (3), legiuitorul a prevăzut că succesibili care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire formulată în procedura instituită prin acest act normativ având valoare de acceptare a succesiuni. Așa fiind, criticile formulate de recurente sub aceste aspecte, cu trimitere la dispozițiile dreptului comun în materie de probațiune a dreptului de proprietate, și, respectiv de probațiune a calității de moștenitor nu pot fi primite întrucât exced cadrului legal instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 mai sus arătate.

În acest context al analizei este de menționat și faptul că actele doveditoare, conform art. 23 din lege, pot fi depuse până la soluționarea notificării, adică inclusiv în faza judiciară, critica formulată sub acest aspect fiind nefondată. Totodată, criticile formulate de recurate sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de apel a calității de persoane îndreptățite a reclamațiilor, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a prezumției de proprietate instituită prin dispoziția art. 24 alin. (2) din lege, în favoarea persoanelor menționate în actul normativ de preluare de către stat a nemișcătorului, se constată că nu sunt fondate. Astfel, potrivit mențiunilor înscrisului eliberat de Arhivele Naționale, Direcția județeană Constanța rezultă că imobilul situat în „str.

O. nr. 8, imobil complect" a fost naționalizat din patrimoniul moștenitorilor familiei D., această mențiune fiind trecută sub nr. 118 în Anexa la Decretul nr. 92/1950. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii familiei D. beneficiază de prezumția de proprietate instituită prin dispoziția legală mai sus arătată cu privire la imobilul naționalizat sub acest număr în lista anexă. Această prezumție nu a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză astfel cum greșit se invocă prin recursurile declarate. Potrivit probatoriului administrat, D.V., fiul lui H., căsătorit cu D.M., potrivit adeverinței mai sus arătată eliberată de D.G.A.S., filiala Constanța, a obținut în anul 1927 autorizația necesară de la Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, pentru construirea vilei lași, în suprafață construibilă de 574,70 mp, în localitatea Techirghiol.

D.V.(decedat la 10 octombrie 1929, act de deces f 33 ap.) și D.M. (decedată la 26 iulie 1963, încheiere de dezbatere succesorală, f. 15 fd.) au avut trei copii, anume pe D.V.C. (cunoscut și sub prenumele de H.), D.C.(C.) și D.E.(căsătorită cu A.I.), conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Faptul că „vila lași" a fost construită în mod efectiv este confirmată prin mențiunile testamentului întocmit de V.H.D., autentificat la data de 23 septembrie 1929 de avocat I.S., testament potrivit căruia această vilă a fost lăsată ca moștenire celor 3 copii, anume „C., H. și E., în părți egale". Mai mult, înscrisul invocat de recurente, anume adresa nr. 2041 din 1 iulie 1996 eliberat de DGFPCFS Constanța, Circumscripția Fiscală Techirghiol, ca fiind de natură să răstoarne prezumția de proprietate instituită prin art. 24 alin. (2) din lege nu numai că nu a răsturnat-o ci dimpotrivă a fost de natură să întărească convingerea instanței că persoanele trecute în actul de naționalizare erau proprietarii imobilelor.

Astfel, potrivit mențiunilor acestei adrese în evidențele fiscale pe anii 1942-1947 cu referire la imobilul în litigiu, la poziția 164 este înscris unul dintre moștenitori, anume D.V.C., adică fiul lui V.D., în cuprinsul adresei fiind descrisă și compunerea construcției. Susținerea recurenților în sensul că persoana indicată în această adresă ar fi o persoană străină de moștenitori defunctului D.V. nu este susținută în nici un mod, iar cu privire la terenul aferent acestei construcții operează aceiași prezumție de proprietate în favoarea persoanei trecută în actul de naționalizare, prezumție care nu a fost în nici un mod răsturnată prin alte mijloace de probă. Referitor la calitatea reclamanților de succesori ai proprietarilor nemișcătorului naționalizat este de observat că aceștia sunt nepoții unuia dintre moștenitorii în favoarea căruia s-a testat nemișcătorul, adică nepoții lui D.E.(căsătorită A.).

În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte că cei doi copii ai lui D.E., anume A.M.F. (decedat în 1998) și A.D.E. (decedată în 1988), ar fi fost înlăturați de la moștenirea mamei lor, rezultă că pentru succesori acestora, adică pentru reclamanți, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cererea formulată în procedura acestei legi are valoare de acceptare a succesiunii. În acest context al analizei, este de menționat și faptul că problema calității procesuale active în procedura Legii nr. 10/2001 presupune existența unei identități între persoana reclamantului (care în procedura Legii nr. 10/2001 este persoana care a formulat o notificare) și cea care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Or, atâta timp cât cu privire la notificare, în procedura administrativă s-a emis o dispoziție/decizie a cărei legalitate ori temeinicie este supusă analizei instanței de judecată, chestiunea referitoare la calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților reprezintă o chestiune de fond a cauzei și nu o excepție de procedură. Așa fiind, cum în mod necontestat reclamanții au dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, soluționată în mod greșit, pe cale de excepție de către prima instanță, și având în vedere limitele reinvestirii de către instanța de casare a instanței de trimitere în cel de-al doilea ciclu procesual, în mod corect instanța de apel, constatând că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. în redactarea în vigoare la data soluționării apelului, a desființat sentința și, constatând că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, a trimis cauza primei instanțe pentru analizarea fondului pretențiilor pe care aceștia le-au dedus judecății în procedura acestui act normativ. Este de menționat și faptul că în materia imobilelor care au fost preluate de stat în mod abuziv, cererile în restituire ori despăgubire formulate de foști proprietari or de către moștenitori acestora în procedura Legii nr. 10/2001 au o altă cauză juridică, un alt temei de drept decât cele deduse judecății în procedura Legii nr. 112/1995, caz în care, în astfel de pricini nu sunt date cu privire la judecățile deja desfășurate și finalizate elementele autorității lucrului judecat, aceasta cu atât mai mult cu cât prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a derogat în mod expres și sub acest aspect de la normele dreptului comun.

Așa fiind, Înalta Curte, reținând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmează a constata că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC C. SA și de intervenienta SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 160/C din 15 septembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă de minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurente, în mod egal, la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2007.