ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1087/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1087/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursurilor de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 2 august

2001, astfel cum a fost modificată,

reclamanta A.S.V., A.E.G.,

C.E., D.E.C. și C.E.G., au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Eforie Nord

cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să îi restituie în

natură imobilul, construcției, situat în orașul Techirghiol, precum și terenul

aferent, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamanții au

susținut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate în anul 1927 de

către autorul lor D.H.V. și a fost naționalizat în mod abuziv de stat în baza

Decretului nr. 92/1950 la poziție nr. 18 în Anexa județului Constanța.

Reclamanții au susținut că în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001

au formulat o notificare către unitatea deținătoare a imobilului, SC M.

SRL

care însă a refuzat să le restituie nemișcătorul invocând că

înscrisurile atașate nu fac dovada de proprietate al autorului lor.

Prin

sentința civilă nr. 720 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul Constanța, secția

civilă,

a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și,

pe cale de consecință, a respins acțiunea.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea

de intervenție formulată de SC M. SRL.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

reclamanți nu au făcut dovada că autorul lor D.V. ar fi fost proprietarul

imobilului în litigiu, vila lași, fiind irelevant sub acest aspect faptul că

imobilul a fost cuprins în testamentul invocat de acesta autentificat sub nr.

4921/1929 de avocat I.S.

Prin decizia civilă nr. 45/C din 19 martie 2002,

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă,

a constatat ca fiind nulă cererea de apel

formulată de reclamanți întrucât nu

a fost semnată de

aceștia, cerință prevăzută de art. 113 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1946 din 14 mai 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat decizia mai sus arătată și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținând că atâta timp cât

cererea de apel este semnată de avocatul reclamanților în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

Prin

decizia civilă nr. 1821/ C din 27 februarie 2004 Curtea de Apel Constanța, secția

civilă,

reinvestită cu rejudecarea

cauzei a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.

720 din 13 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanța.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a

reținut că înscrisurile depuse de reclamanți, anume autorizația de construcție

emisă în anul 1927 de Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale la cererea

autorului lor D.H.V. și certificatul de moștenitor nu sunt de natură să

dovedească existența dreptului de proprietate al autorului cu privire la

imobilul în litigiu la momentul naționalizării, caz în care, în mod corect

prima instanță a reținut că nu au calitatea procesuală activă în revendicarea

dedusă judecăți.

Prin decizia civilă nr. 10240 din 2 decembrie 2005,

Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursul declarat de reclamanții, a casat

decizia mai sus arătată și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului.

În motivarea deciziei instanța de recurs a

constat că problema calității procesuale active a reclamanților se impunea a fi

analizată în raport de dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001,

respectiv în raport de dispozițiile art. 3 din lege, și nu cele prevăzute de

legislația de drept comun pentru exercițiul acțiunii în revendicare, astfel cum

greșit a procedat instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 160/C din 15

septembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori și de familie,

litigii de muncă și asigurări,

a admis apelul declarat de

reclamanți și constatând că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite

în sensul Legii nr. 10/2001 sens în care pot să solicite măsuri reparatori

pentru imobilul în litigiu, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare aceluiași tribunal.

În motivarea hotărârii instanța a reținut

că prin derogare de la normele de drept comun prin dispozițiile art. 22

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumție de proprietate în favoarea

persoanei deposedate în mod abuziv de un imobil, legiuitorul statuând că în

absența unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ prin

care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deținea imobilul

arătat în actul de preluare sub nume de proprietar.

Ca atare, cum în

anexa la Decretul nr. 92/1950 se menționează că imobilul

construcție,

vila lași, situat în loc. Techirghiol 8 s-a naționalizat din patrimoniul

moștenitorilor fam. D., în mod just instanța de apel a constat că în favoarea

acestora operează prezumția de proprietate instituită prin dispoziția legală

mai sus arătată.

Instanța de apel a reținut și faptul că

prezumția legală de proprietate se coroborează și cu celelalte înscrisuri

depuse de reclamanți la dosar, anume fișa matricolă nr. 2 potrivit căreia în

anul 1950 imobilul se afla în proprietatea lui C.V.D., fiul foștilor

proprietari D.V. și M., testamentul autentificat sub nr. 4921 din 23 septembrie

1929 și respectiv cu actele de stare civilă și succesorale care atestă

calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs

intervenienta SC M.T.

SRL Techirghiol

invocând incidența art. 304 pct 7-9 C. proc. civ., precum

și pârâta SC C.

SA Constanța.

În motivarea recursului intervenienta

susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză ar fi

dată prezumția de proprietar instituită prin art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, prezumție care a fost

răsturnată prin mențiunile înscrisului denumit foaia matricolă pe care l-a

depus în apel, mențiuni potrivit cărora imobilul

era proprietatea unei

alte persoane, C.D., divorțat și nu autorilor reclamaților D.V. și M., pentru

care nu s-a făcut dovada existenței vreunui titlu de proprietate în favoarea

lor.

Intervenienta susține că în procedura

prevăzută de Legea nr. 112/1995 o cerere similară, în despăgubire, formulată de

reclamanți pentru imobilul în litigiu a fost respinsă prin sentința civilă nr.

8151 din 12 iunie 1997 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă și

irevocabilă, motivat de faptul că aceștia nu au prezentat vreun titlu care să

ateste existența dreptului de proprietate al autorului invocat la momentul

naționalizării, situație în care în speță era dată excepția autorității de

lucru judecat.

Invocă

recurenta și faptul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate

și ale calității succesorale trebuiau depuse de reclamanți până la

momentul soluționării în faza prealabilă administrativă a notificării și că,

oricum, în mod greșit s-a reținut că reclamanții au calitatea de moștenitori

atâta timp cât nu rezultă că succesiunea defuncților D.V. (născut la 9 martie 1863)

și D.M. născută în anul 1872, ar fi fost dezbătută.

În motivarea recursului, pârâta SC C. SA

Constanța

susține că în mod greșit instanța de apel a

reținut că reclamanții se legitimează ca persoane îndreptățite în sensul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu atâta timp

cât acestea nu au dovedit că autorul lor, D.V., ar fi fost titularul dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul naționalizării și, în

lipsa unor certificate de moștenitor, că autorii reclamaților ar fi moștenit pe

proprietarul inițial al imobilului.

Totodată, pârâta susține că prin

soluția adoptată instanța de apel a omis să intre în cercetarea fondului

cauzei.

Analizând argumentele invocate de

recurente, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu doar motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență recurentele

susținând că printr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 3, art.

4 și art. 22

1

C. proc. civ. instanța de apel a constatat că

reclamanții ar avea calitatea de persoană îndreptățite la măsuri reparatori și,

respectiv, faptul că acestea ar fi dovedit că autorul lor ar fi deținut în

proprietate imobilul în litigiu, cu consecința greșită a desființări cu

trimitere spre rejudecare a cauzei în primă instanță.

Analizând recursurile deduse judecății,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, prin Legea nr. 10/2001 a fost

reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul instituind prin acest act

normativ o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun sub anumite

aspecte, în care anumite categorii de persoane, prevăzute de art. 3, pot

solicita acordarea de măsuri reparatorii în vederea reparării prejudiciului

suferit în cazul în care dovedesc că au fost deposedate de imobile de stat în

sensul art. 2 din lege.

În materie de probațiune a dreptului de

proprietate asupra unor astfel de imobile, legiuitorul impunea persoanelor

îndreptățite, în redactarea inițială a legii, să prezinte acte juridice

translative de proprietate.

Având în vedere dificultatea reală a

prezentării unor astfel de înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp care a

trecut de la momentul deposedării,

legiuitorul

a modificat dispozițiile legale referitoare la probațiune și prin art. 24 din

lege

(în redactarea actuală) a instituit o prezumție de proprietate în favoarea

persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluări abuzive, în sensul

că, în lipsa unor probe contrarii, aceasta este presupusă că deținerea

imobilului sub nume de proprietar.

Totodată, referitor la dovada calității

de moștenitor a persoanelor

îndreptățite,

prin dispozițiile art. 4 alin. (3), legiuitorul a prevăzut că succesibili care,

după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de

drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul

prezentei

legi, cererea de restituire

formulată în procedura instituită prin acest act normativ

având valoare

de acceptare a succesiuni.

Așa fiind, criticile formulate de

recurente sub aceste aspecte, cu trimitere

la

dispozițiile dreptului comun în materie de probațiune a dreptului de

proprietate, și, respectiv de probațiune a calității de moștenitor nu pot fi

primite întrucât exced

cadrului legal instituit prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001 mai sus arătate.

În acest context al analizei este de

menționat și faptul că actele doveditoare, conform art. 23 din lege, pot fi

depuse până la soluționarea notificării, adică inclusiv în faza judiciară,

critica formulată sub acest aspect fiind nefondată.

Totodată, criticile formulate de

recurate sub aspectul greșitei rețineri de

către

instanța de apel a calității de persoane îndreptățite a reclamațiilor, în

sensul

art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a prezumției de

proprietate instituită prin dispoziția art. 24 alin. (2) din lege, în favoarea

persoanelor menționate în actul normativ de preluare de către stat a

nemișcătorului, se constată că nu sunt fondate.

Astfel, potrivit mențiunilor

înscrisului eliberat de Arhivele Naționale, Direcția județeană Constanța

rezultă că imobilul situat în „str. O. nr. 8, imobil complect" a fost

naționalizat din patrimoniul moștenitorilor familiei D., această mențiune fiind

trecută sub nr. 118 în Anexa la Decretul nr. 92/1950.

Așa fiind, în raport de dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii familiei D. beneficiază

de prezumția de proprietate instituită prin dispoziția legală mai sus arătată

cu privire la imobilul naționalizat sub acest număr în lista anexă.

Această prezumție nu a fost răsturnată

prin celelalte probe administrate în cauză astfel cum greșit se invocă prin

recursurile declarate.

Potrivit probatoriului administrat, D.V.,

fiul lui H., căsătorit cu D.M., potrivit adeverinței mai sus arătată eliberată

de D.G.A.S., filiala Constanța, a obținut în anul 1927 autorizația necesară de

la Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, pentru construirea vilei lași,

în suprafață construibilă de 574,70 mp, în localitatea Techirghiol.

D.V.(decedat la 10 octombrie 1929, act

de deces f 33 ap.) și D.M. (decedată la 26 iulie 1963, încheiere de dezbatere

succesorală, f. 15 fd.) au avut trei copii, anume pe D.V.C. (cunoscut și sub

prenumele de H.), D.C.(C.) și D.E.(căsătorită cu A.I.), conform actelor de

stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Faptul că „vila lași" a fost

construită în mod efectiv este confirmată prin mențiunile testamentului

întocmit de V.H.D., autentificat la data de 23 septembrie 1929 de avocat I.S.,

testament potrivit căruia această vilă a fost lăsată ca moștenire celor 3

copii, anume „C., H. și E., în părți egale".

Mai mult, înscrisul invocat de

recurente, anume adresa nr. 2041 din 1 iulie 1996 eliberat de DGFPCFS Constanța,

Circumscripția Fiscală Techirghiol, ca fiind de natură să răstoarne prezumția

de proprietate instituită prin art. 24 alin. (2) din lege nu numai că nu a

răsturnat-o ci dimpotrivă a fost de natură să întărească convingerea instanței

că persoanele trecute în actul de naționalizare erau proprietarii imobilelor.

Astfel, potrivit mențiunilor acestei

adrese în evidențele fiscale pe anii 1942-1947 cu referire la imobilul în

litigiu, la poziția 164 este înscris unul dintre moștenitori, anume D.V.C.,

adică fiul lui V.D., în cuprinsul adresei fiind descrisă și compunerea

construcției.

Susținerea recurenților în sensul că

persoana indicată în această adresă ar fi o persoană străină de moștenitori

defunctului D.V. nu este susținută în nici un mod, iar cu privire la terenul

aferent acestei construcții operează aceiași prezumție de proprietate în

favoarea persoanei trecută în actul de naționalizare, prezumție care nu a fost

în nici un mod răsturnată prin alte mijloace de probă.

Referitor la calitatea reclamanților de

succesori ai proprietarilor nemișcătorului naționalizat este de observat că

aceștia sunt nepoții unuia dintre moștenitorii în favoarea căruia s-a testat

nemișcătorul, adică nepoții lui D.E.(căsătorită A.).

În lipsa oricăror dovezi din care să

rezulte că cei doi copii ai lui D.E., anume A.M.F. (decedat în 1998) și A.D.E.

(decedată în 1988), ar fi fost înlăturați de la moștenirea mamei lor, rezultă

că pentru succesori acestora, adică pentru reclamanți, potrivit art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, cererea formulată în procedura acestei legi are valoare

de acceptare a succesiunii.

În acest context al analizei, este de

menționat și faptul că problema calității procesuale active în procedura Legii

nr. 10/2001 presupune existența unei identități între persoana reclamantului

(care în procedura Legii nr. 10/2001 este persoana care a formulat o

notificare) și cea care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic

dedus judecății.

Or, atâta timp cât cu privire la

notificare, în procedura administrativă s-a emis o dispoziție/decizie a cărei

legalitate ori temeinicie este supusă analizei instanței de judecată,

chestiunea referitoare la calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților

reprezintă o chestiune de fond a cauzei și nu o excepție de procedură.

Așa fiind, cum în mod necontestat

reclamanții au dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, soluționată în mod greșit, pe cale de excepție de către prima

instanță, și având în vedere limitele reinvestirii de către instanța de casare

a instanței de trimitere în cel de-al doilea ciclu procesual, în mod corect

instanța de apel, constatând că prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului, în raport de dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în

redactarea în vigoare la data

soluționării apelului, a desființat sentința și,

constatând că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr.

10/2001, a trimis cauza primei instanțe pentru

analizarea fondului pretențiilor pe

care

aceștia le-au dedus judecății în procedura acestui act normativ.

Este de

menționat și faptul că în materia imobilelor care au fost preluate de

stat în mod abuziv, cererile în restituire ori despăgubire formulate de

foști proprietari or de către moștenitori acestora în procedura Legii nr.

10/2001 au o

altă cauză juridică, un alt

temei de drept decât cele deduse judecății în procedura

Legii nr.

112/1995, caz în care, în astfel de pricini nu sunt date cu privire la

judecățile deja desfășurate și finalizate elementele autorității lucrului

judecat, aceasta cu atât mai mult cu cât prin dispozițiile art. 47 din Legea

nr. 10/2001, legiuitorul a derogat în mod expres și sub acest aspect de la

normele dreptului comun.

Așa fiind, Înalta Curte, reținând că

hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmează a constata

că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de pârâta SC C. SA și

de intervenienta

SC M.T. SRL împotriva deciziei nr. 160/C din 15 septembrie 2006 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă de minori și de familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurente, în mod egal, la plata

sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamați.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 februarie 2007.