ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Constanța, P.V.D., ș.a., au acționat în judecată SC C.S. SA,

solicitând anularea deciziei nr. 22 din 10 octombrie 2003 emisă în temeiul

Legii nr. 10/2001 și obligarea societății la restituirea în natură a imobilului

teren și construcții din Eforie și lăsarea acestuia în deplină proprietate și

posesie reclamanților.

În susținerea acțiunii,

contestatorii arată că motivarea deciziei, de respingere a contestației este

contradictorie, deoarece după ce recunoaște implicit dreptul acestora asupra

unora dintre loturile pe care societatea le deține, se reține în final ca unic

motiv al respingerii notificării, împrejurarea că notificatorii nu și-au probat

dreptul de proprietate asupra terenului ce formează lotul nr. 799 și asupra

vilelor O. și R. edificate pe acesta.

În prima zi de înfățișare,

reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată și și-au completat

acțiunea.

Precizările au vizat calitatea

reclamanților, obiectul notificărilor și al acțiunii, proprietatea terenurilor

și construcțiilor ce se solicită a fi restituite.

Prin sentința civilă nr. 689 din 27

mai 2004, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția lipsei de

legitimare procesuală pasivă a SC C.S. SA invocată de aceasta, și a admis în

parte acțiunea reclamanților, anulând decizia nr. 798 din 10 octombrie 2001,

emisă de societatea pârâtă, în cadrul procedurii de restituire prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, societatea

pârâtă a fost obligată să restituie reclamanților două construcții tip vilă cu

parter și etaj, situate în Eforie, (pe terenul identificat ca fiind lotul nr.

799 din fosta parcelare a stațiunii C.S. în suprafață de 600 mp) construcții

având o suprafață de 142,75 mp și respectiv 80,49 mp și cunoscute sub denumirea

de vilele „R. ” și „O. ”.

Prin aceeași sentință, instanța a

respins restituirea în natură a imobilelor, terenuri ce constituie loturile nr.

797, nr. 798, nr. 799 și nr. 800 din planul parcelar al orașului Eforie Sud,

precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că reclamanții în calitate de moștenitori ai autoarei A.G.

au inițial procedura instituită de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii

imobilelor ce s-au aflat în proprietatea defunctei, respectiv loturile nr. 797,

nr. 798, nr. 799, nr. 800 și a construcțiilor tip vilă, R. și O., precum și a

unui corp de case, situate în Eforie Nord.

Prin decizia nr. 22 din 10 octombrie

2003 societatea pârâtă a respins cererea de restituire a imobilelor, pe

considerentul că reclamanții nu și-au probat dreptul de proprietate asupra

terenului ce formează lotul nr. 799 și asupra celor două vile aflate pe acest

teren, iar celelalte terenuri din lotul nr. 797, nr. 798 și nr. 800 nu sunt

deținute de această societate.

Autoarea reclamanților a edificat pe

terenul lotul 799 două construcții tip vilă, denumite inițial vila F. și A. (în

prezent R. și O.) trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

92/1950. Preluarea imobilelor prin naționalizare a fost una abuzivă, deoarece

Decretul nr. 92/1950, contravenea flagrant dispozițiunilor constituționale din

aceea perioadă.

Cu înscrisurile aflate la dosar, s-a

stabilit că defuncta A.G. a fost proprietara celor două construcții, edificate

pe terenul alcătuind lotul nr. 799, cunoscute în acte și în istoricul de rol ca

fiind vilele G. Ca urmare, instanța a concluzionat că în mod greșit societatea

pârâtă a respins cererea de restituire a celor două construcții.

Cu privire la lotul nr. 799,

instanța a stabilit că petiționarii nu au probat dreptul de proprietate al

autoarei lor, deoarece înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”,

din iulie 1915 în care se face referire la lotul nr. 799, atestă doar plata

unui acont în vederea perfectării ulterioare a vânzării cumpărării, în timp ce

actul autentic încheiat după aceea se referă doar la transferul dreptului de

proprietate a terenurilor alcătuind loturile nr. 797 și nr. 798.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 123 din 2 februarie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de

SC C.S. SA Eforie Sud împotriva sentinței nr. 689 din 27 mai 2005.

Prin aceeași decizie apelul declarat

de reclamanți a fost admis, schimbându-se în parte sentința apelată. Societatea

pârâtă a fost obligată să restituie reclamanților în natură, terenul în

suprafață de 1200 mp, reprezentând loturile nr. 797 și nr. 798 astfel cum au

fost identificate prin raportul de expertiză M.E. Restul dispozițiilor

sentinței au fost menținute.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că prin decizia nr. 196 din 28 mai 1973 a fostului Comitet

Executiv al județului Constanța terenurile formând cele două loturi nr. 798 și

nr. 797 au fost transmise din administrarea orașului Eforie în administrarea

IMR Eforie Sud, și odată cu acestea pista de popice, vestiarul cu grupul

sanitar și postul trafo, amplasate pe cele două terenuri. În prezent,

societatea pârâtă deține două terenuri transmise prin decizia susmenționată,

astfel că aceasta are calitatea de unitate deținătoare, în sensul art. 20 din

Legea nr. 10/2001.

Cât privește terenul de 600 mp

formând lotul nr. 799, chitanța de care fac vorbire reclamanții, nu poate fi

reținută ca titlu de proprietate, în fapt fiind o eroare în consemnarea

loturilor nr. 798 și nr. 799, întrucât convenția autentificată la 31 august

1915 privea loturile nr. 797 și nr. 798 în suprafața de 1200 mp, pentru prețul

de 4000 lei.

Mai mult, arată instanța, chiar dacă

nu s-ar reține această interpretare pentru chitanța din 15 iunie 1915, în cauză

nu s-a probat achitarea diferenței de preț și încheierea contractului de

vânzare-cumpărare între părțile convenției.

Ca urmare, inadvertențele intre

actele de proprietate ale reclamanților au condus la respingerea cererii

privind lotul nr. 799, deoarece reclamanții nu au depus titlul de proprietate

în privința acestuia în sensul legii.

Curtea a respins recursul societății

pârâte- reținând că reclamanții au probat cu certificatul din 2 iunie 1916 că

autoarea lor A.G. a terminat complet construcțiile în anul 1912 și că tot aceasta

figurează și în brevetul nr. 712/1924 emis de Ministerul Muncii și Cercetării

Sociale, în baza legii din 1921 de încurajare a construcțiilor de clădiri,

brevet care se referă la aceleași imobile solicitate de succesorii acesteia în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea potrivit căreia în

procesul verbal din 20 aprilie 1948 cele două vile apar ca fiind proprietatea

lui E. și nu A.G., nu este de natură să conducă la concluzia că proprietatea

construcțiilor a fost transmisă, de vreme ce E., era soțul autoarei

reclamanților, care figura în calitate de proprietară atât în certificatul

fiscal nr. 6716/1996 cât și în matricola cu imobilele naționalizate.

În temeiul acestor înscrisuri,

Curtea a concluzionat ca în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții

au probat dreptul de proprietate al autoarei lor A.G. asupra construcțiilor pe

care le-a edificat, respingând în consecință apelul societății pârâte.

În termenul legal, au declarat

recurs împotriva deciziei nr. 123/C din 2 februarie 2005 a Curții de Apel

Constanța, atât reclamanții cât și societatea pârâtă.

Recursul reclamanților, motivat în

drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. vizează doar

modul de soluționare al capătului de cerere privind terenul de 600 mp formând

lotul nr. 799.

În motivarea recursului se susține

în esență că lipsa unui act autentic de vânzare-cumpărare în privința terenului

nu echivalează în mod automat cu inexistența dreptului de proprietate, de vreme

ce lotul nr. 799 a fost naționalizat din patrimoniul autoarei A.G. și distinct

de aceasta, la data naționalizării, în favoarea acesteia O. termenul general de

prescripție achizitivă de 30 ani, ca mod de dobândire a dreptului de

proprietate.

În recursul declarat de SC C.S. SA

și nemotivat în drept, se critică legalitatea deciziei nr. 123/C din 2

februarie 2005 a Curții de Apel Constanța solicitându-se casarea acesteia și pe

fond respingerea contestației împotriva deciziei nr. 1978 din 10 octombrie 2001

de respingere a notificării.

În motivarea recursului, societatea

contestă calitatea sa de unitate deținătoare a terenului formând loturile nr.

797 și nr. 798, arătând că acestea aparțin domeniului privat al orașului Eforie

și că societatea în virtutea dreptului de folosință nu poate face acte de

dispoziție în sensul scoaterii lor din patrimoniul unității administrativ

teritoriale, fără abilitarea acesteia.

În cel de al doilea motiv de recurs,

societatea susține că în temeiul unui material probator contradictoriu a fost

obligată la restituirea celor două vile, deoarece reclamanții nu au depus actul

de proprietate al autoarei lor în privința terenului formând lotul nr. 799 iar

expertiza efectuată în cauză nu atestă identitatea între imobilele revendicate

și cele aflate în proprietatea sa.

Mai mult, reclamanții nu și-au

legitimat calitatea de succesori ai lui E.G., care potrivit procesului verbal

din 20 aprilie 1948 avea calitatea de proprietar a celor două construcții, vila

O. și vila R.

Recursul societății pârâte este

nefondat.

În accepțiunea art. 22 din Legea nr.

10/2001, unitatea deținătoare este aceea care, având personalitate juridică

exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu

privire la un bun ce face obiectul legii, fie cea care are înregistrat în

patrimoniul său , „indiferent de titlul” un astfel de lucru.

Așa cum corect a reținut instanța de

apel, SC C.S. SA are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 22 din

Legea nr. 10/2001 în privința loturilor nr. 797 și nr. 798.

Prin decizia nr. 196 din 28 mai

1973, fostul Comitet executiv al județului Constanța a transmis din

administrarea orașului Eforie, în administrarea IMR Eforie Sud 2 terenuri, unul

formând lotul nr. 797 pe care se afla pista de popice iar celălalt formând

lotul nr. 798, pe care era amplasat vestiarul cu grupul sanitar, chioșcul și

postul trafo, proprietatea FRE Constanța.

Protocolul de devizare nr. 2930/2000

atestă faptul că societatea pârâtă în calitate de unitate succesoare a IMR

Constanța, a preluat în patrimoniul său cele două terenuri formând loturile nr.

797 și nr. 798, iar la dosarul cauzei nu există niciun alt act ulterior care să

confirme existența vreunui drept sau titlu de deținere a terenurilor de către o

altă unitate sau de către orașul Eforie.

Împrejurarea potrivit căreia

recurenta deține terenurile alcătuitoare a celor două loturi cu titlu de

„folosință”, nu constituie un fine de neprimire a cererii de acordare a

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de vreme ce textul legal

nu circumstanțiază titlul sub care unitatea notificată obligată la acordarea

măsurilor reparatorii „deține” bunul imobil; important este ca imobilul să

figureze în patrimoniul unității sub orice titlu.

În cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu

există nici o dispoziție sau ipoteză în care restituirea sa se realizeze de către

stat, titular al pretinsului drept de proprietate ce face obiectul legii.

Restituirea se face fie de către cel care exercită în numele statului dreptul

de proprietate, fie de către deținătorul cu „orice titlu” a bunului statului,

în speță societatea comercială care îl are în administrare sau folosință.

Cu privire la cele două construcții,

greșit se susține existența unei inadvertențe între certificatul nr.

548/2061916 eliberat de Primăria Tuzla, care atestă edificarea și terminarea

lucrărilor de construcție în 1912 și brevetele nr. 712 și nr. 713 din 19

decembrie 1924 care certifică restaurarea imobilelor respective de către A.G.,

autoarea reclamanților. „Calitatea acesteia de proprietară a celor două vile

este confirmată și de istoricul rolului fiscal, de procesele verbale succesive

de impunere a veniturilor imobilelor până la data naționalizării, de actele de

preluare precum și de certificatul fiscal nr. 6716/1996.

Împrejurarea potrivit căreia în

procesul verbal din 20 aprilie 1948 cele două vile apar ca fiind proprietatea

lui E. și nu A.G. nu prezintă relevanță, de vreme ce inadvertența comisă de

membrii comisie de inventariere este infirmată de actele de proprietate ale

autoarei reclamanților, care atestă că dreptul de proprietate al acesteia nu a

fost transferat anterior. Oricum această eroare nu este total lipsită de

suportul real, deoarece E.G., care figura și în actul autentic de

vânzare-cumpărare alături de A.G., era soțul acesteia.

Susținerea finală din recursul

societății pârâte cum că, din expertiza efectuată în cauză nu rezultă

identitatea dintre construcțiile revendicate de reclamanți și acelea din

patrimoniul acesteia, este totalmente nejustificată, contrară realității,

rezultând din cuprinsul expertizei și poziției anterioare a recurentei, care nu

a contestat concluziile expertizei administrată la instanța de fond.

Mai mult, procesul verbal nr. 434

din 29 iulie 2005, încheiat prin consens, prin care reclamanții au fost puși în

posesia celor două construcții, în executarea parțială a deciziei pronunțată în

apel, este o dovadă grăitoare privitoare la caracterul formal al criticilor

formulate de societatea recurentă în cel de al doilea motiv de apel și a

caracterului de necontestat a concluziilor expertizei efectuată în cauză.

Recursul declarat de reclamante este

întemeiat, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Pe terenul în suprafață de 600 mp

formând lotul nr. 799 sunt edificate cele două vile mai sus menționate.

Pentru acest lot, reclamanții au

prezentat în exclusivitate chitanța din 15 iunie 1915, care are valoarea unui

antecontract de vânzare-cumpărare, însă dovada dreptului de proprietate și

asupra acestui lot, aflat în continuarea loturilor nr. 797 și nr. 798 (pentru

care reclamanții au înfățișat instanței actele autentice), reiese în mod

evident din certificatul de terminare a construcțiilor și Brevetul nr. 712/1924

a căror eliberare nu ar fi fost posibilă, dacă dreptul de proprietate sau un

dezmembrământ al acestui drept nu ar fi existat.

Față de imposibilitatea

reclamanților de a-și dovedi dreptul de proprietate asupra lotului nr. 799,

printr-un act autentic, aceștia beneficiază, în absența unor probe contrare, de

prezumția relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 intervenită după

declararea recursului, (prin amendarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005), de imediată aplicare.

În temeiul textului de referință,

existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi una

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Prin naționalizare, statul a preluat

de la autoarea reclamanților- printre alte bunuri imobile și cele două vile O.

și R. aflate pe terenul de 600 mp, formând lotul nr. 799 cu care acesta figura

în registrele fiscale.

Dovada în acest sens este și

situația mijloacelor fixe transmise către SC C.S. SA, în baza protocolului nr.

2930 (nr. 266 dosar fond), printre care cele două vile, figurează cu terenul

aferent.

Incidența prezumției de proprietate

decurge și din faptul posesiei îndelungate de peste 30 ani asupra terenului

formând lotul nr. 799, de vreme ce în favoarea autoarei reclamanților operează

prevederile art. 1854 și art. 1850 C. civ., (în absența unor probe contrare),

privind posesia utilă, începând cu data încheierii antecontractului 1915 și

până la naționalizare, în 1950.

Pentru considerentele mai sus

expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul reclamanților va fi admis,

casându-se parțial decizia atacată. Societatea pârâtă va restitui reclamanților

în natură suprafața de 600 mp, teren reprezentând lotul 799 (conform expertizei

M.E.) menținând restul dispozițiunilor deciziei.

În temeiul art. 312 C. proc. civ.

recursul societății pârâta C.S. SA va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 123C/2 februarie 2005 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Casează

în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâta SC C.S. SA să restituie

reclamanților suprafața de 600 mp reprezentând lotul nr. 799 (conform

expertizei M.E. și a apelului de situație anexă), în natură.

Menține

restul dispozițiilor deciziei.

Respinge

ca nefondat recursul pârâtei SC C.S. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie

2008.