ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1693/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 466 din 29 martie 2005, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.I. SRL și a admis acțiunea formulată de reclamanta A.N.E.F.S. București, în contradictoriu cu pârâtele SC E. SA și SC S.I. SRL. Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie loturile de teren nr. 21 și nr. 22, situate în orașul Eforie, având suprafața de 320 mp teren (lotul nr. 21) și 335 mp teren (lotul nr. 22), identificate conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul D.F., precum și construcția amplasată pe lotul nr. 22 (vila 82), identificată în raportul de expertiză tehnică imobiliară.

S-a respins cererea formulată de pârâta SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N. SA) de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.), iar pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că autoarea reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra loturilor nr. 21 și nr. 22, situate în orașul Eforie, prin contractele de vânzare-cumpărare, transcrise sub nr. 3933/1936 și nr. 3934/1936. Reclamanta se legitimează procesual, pentru că este continuatoarea fostului O.N.E.F. Pârâta SC T.H.R.M.N. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și A.P.A.P.S., solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, chemații în garanție să fie obligați să-i repare prejudiciul cauzat.

De asemenea, a cerut să se dispună „instituirea unui drept de retenție” asupra imobilului revendicat, până la plata integrală a despăgubirilor de către chematele în garanție. Titlul de proprietate al reclamantei îl reprezintă cele două contracte de vânzare-cumpărare, iar pârâta SC T.H.R.M.N. SA a invocat ca titlu pe baza căruia deține imobilele Legea nr. 15/1990 și Legea nr. 99/1999. Legea este unul din modurile în care poate fi dobândită proprietatea, însă legile invocate de pârâtă nu constituie titlu de proprietate, deoarece statul nu a dobândit niciodată drept de proprietate asupra acestor imobile. De aceea, pârâta nu a putut dobândi dreptul de proprietate pe calea legilor privatizării invocate de aceasta, pentru că statul nu deținea bunurile în mod legal pentru a le putea include în capitalul social al SC T.H.R.M.N.

SA. În privința cererii de chemare în garanție, se reține că nu este întemeiată, pentru că pârâta nu are posibilitatea de a se îndrepta împotriva Statului Român și A.V.A.S., iar valoarea pretențiilor pe care pârâta SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N. SA) le-ar avea față de chematele în garanție nu au fost dovedite. Tribunalul Constanța, prin încheierea nr. 688 din 5 mai 2005, a dispus îndreptarea erorilor materiale, cu privire la denumirea părților, strecurate în dispozitivul acestei sentințe, în sensul ca „în loc de SC E. SA, se consideră în mod corect SC T.H.R.M.N.

SA și în loc de A.P.A.P.S., se consideră în mod corect A.V.A.S.” Același tribunal, prin încheierea din 16 august 2005, a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii nr. 688 din 5 mai 2005, a încheierii din 15 martie 2005 și a sentinței civile nr. 466 din 29 martie 2005 și a dispus îndreptarea erorii materiale privind sediul reclamantei, în sensul că se va consemna în practicale str. C.N.O., în loc de str. C.N.R. De asemenea, s-au îndreptat erorile cu privire la numărul dosarului în care s-au pronunțat încheierile și sentința, în sensul că numărul corect este 5734/2000, în loc de 5734/2004, precum și eroarea referitoare la susținerile reclamantei din data de 15 martie 2005, în sensul că se va menționa că actele de proprietate depuse la dosar sunt din anul 1935, în loc de consemnarea „actele de proprietate se află la dosar din anul 1918 și din anul 1935”.

S-a respins cererea pentru îndreptarea erorilor materiale pentru celelalte aspecte. Tribunalul a reținut că, față de prevederile art. 281 C. proc. civ., cererea reclamantei pentru îndreptarea erorilor materiale este întemeiată doar în parte, pentru că modificarea amplasamentelor celor două loturi de teren ar avea ca efect modificarea soluției, consemnările privind concluziile puse de părți se regăsesc în caietul de ședință, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.I. SRL a fost respinsă. Erorile vizând calculul cheltuielilor de judecată pot fi soluționate doar prin folosirea căii de atac, iar celelalte aspecte invederate de reclamantă sunt erori de dactilografiere care nu modifică conținutul hotărârii și a încheierii și nici soluția pronunțată.

Prin decizia civilă nr. 26/C din 15 februarie 2006, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile formulate de pârâtele SC T.H.R.M.N. SA și SC S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 466 din 29 martie 2005 a Tribunalului Constanța. A fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată la 16 august 2005 de Tribunalul Constanța, în sensul că s-a admis, în parte, cererea și s-a dispus îndreptarea erorilor strecurate în sentința civilă nr. 466 din 29 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, astfel: - amplasamentul imobilului se va trece corect „în spațiul Campingului „Meduza”, în loc de „str. B. nr. 6”; - obligă pârâtele la cheltuieli de judecată în cuantum 4.000.000 lei.

Apelanții pârâți au fost obligați să plătească reclamantei suma de 272, 60 RON cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare a imobilelor reprezentând loturile nr. 21 și nr. 22 și clădirea “vila 82” aflată pe lotul nr. 22. Critica pârâtelor apelante privește, în principal, calitatea de proprietar a reclamantei A.N.E.F.S. asupra imobilelor care fac obiectul revendicării, calitate contestată sub aspectul naturii dreptului dobândit prin Decretul nr. 2691 din 14 noiembrie 1936, odată cu desființarea O.N.E.F. Critica nu este întemeiată, pentru că, din chiar titlul actului normativ rezultă că a avut loc „încorporarea” O.N.E.F.

la I.S.E.F. Prin încorporare, a avut loc o absorbție a persoanei juridice O.N.E.F., iar în legătură cu această instituție, doctrina reține că „absorbția ca formă a comasării se caracterizează prin aceea că o persoană juridică existentă (absorbantă) care își menține ființa, înglobează una sau mai multe persoane juridice (absorbite) care își încetează astfel existența”. În cazul absorbției se produce o transmisiune universală a întregului patrimoniu al persoanei absorbite, care va fi preluat de persoana juridică absorbantă. Deoarece la data încorporării persoana juridică absorbită, O.N.E.F., avea în proprietate imobilele în litigiu (loturile nr. 21 și nr. 22), dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3933/1936 și nr. 3934/1936, prin transmisiunea patrimoniului, persoana juridică absorbantă (I.S.E.F.) a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor imobile.

În privința drepturilor transmise prin „încorporare”, nu are relevanță împrejurarea că în art. 2 din Decretul nr. 2691 din 14 noiembrie 1936 s-a prevăzut că I.N.E.F. este însărcinat cu administrarea întregului patrimoniu al O.N.E.F., deoarece actul normativ nu cuprinde dispoziții derogatorii de la regulile generale privind reorganizarea persoanelor juridice și nici nu are dispoziții exprese privind preluarea dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul O.N.E.F. de către stat sau de către o altă persoană juridică. De aceea, prin Decretul nr. 2691/1936 a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate de la O.N.E.F. către I.S.E.F.

Reține instanța de apel, că prima instanță a fost investită la data de 15 noiembrie 2000 cu acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta, în virtutea principiului disponibilității, a optat pentru continuarea acțiunii după procedura dreptului comun. De aceea, nu se poate analiza calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, în raport de condițiile impuse prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar decizia nr. 318/1982, dată în temeiul Decretului nr. 409/1955, H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr. 154/1991, emise în temeiul Legii nr. 15/1990 pot fi analizate doar în procedura comparării titlurilor și nu din perspectiva îndreptățirii reclamantei de a cere restituirea imobilelor în litigiu.

În compararea titlurilor este preferabil titlul reclamantei, constând în contractele de vânzare-cumpărare nr. 33500/1936 și nr. 33559/1935. Reclamanta este succesoarea în drepturi a fostului O.N.E.F., care prin Decretul nr. 2651 din 14 noiembrie 1936 a fost absorbit de I.S.E.F., care apoi și-a schimbat denumirea în A.N.E.F. În privința dreptului de proprietate asupra construcției amplasată pe lotul nr. 22 din Parcela Butărescu, denumită “vila 82”, reclamanta a făcut dovada că este proprietara bunului, deoarece din înscrisurile depuse la dosar rezultă că din anii 1939-1941 A.N.E.F. figura cu o construcție pe str. M., cu destinația de cămin și apoi cazarmă, construcție care nu a făcut obiectul altor cereri de restituire.

În privința dreptului de proprietate asupra construcției, se reține că operează și prezumția legală instituită prin art. 492 C. civ., invocată de reclamantă. Se mai reține, că este neîntemeiată și critica privind respingerea cererii pârâtei SC T.H.R.M.N. SA de chemare în garanție a a.v.a.s., deoarece condiția cerută de lege pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale presupune existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de restituire și stabilire a echivalentului bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, iar în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text. Pârâta SC S.I. SRL a deținut imobilul în baza unui contract de locație încheiat cu SC T.H.R.M.N.

SA, iar existența unei stări litigioase între locator și locatar nu influențează calitatea de deținător a locatarului. Având în vedere scopul urmărit de reclamantă prin acțiunea în revendicare, de a obține posesia bunului, hotărârea de recunoaștere a calității de reclamantă a A.N.E.F. trebuie să fie opozabilă deținătorului în fapt al imobilului. Critica formulată de apelanta-reclamantă este întemeiată, pentru că, față de prevederile art. 281 C. proc. civ., eroarea privind adresa la care este situat imobilul a cărui restituire s-a cerut este o eroare materială. În privința susținerilor părților, corect a stabilit tribunalul că îndreptarea se poate face în ipoteza consemnării altor susțineri decât cele cuprinse în caietul grefierului și că, în cauză, din verificările efectuate nu a rezultat că în caietul grefierului s-au făcut alte consemnări decât cele din practicaua hotărârii.

Articolul 281 C. proc. civ. privește și greșelile de calcul, iar o asemenea greșeală s-a produs în privința cheltuielilor de judecată, pentru că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta a făcut cheltuieli în sumă de 4.000.000 lei, dar s-a greșit la adiționare. Curtea de Apel Constanța, prin încheierea nr. 83/C din 10 mai 2006, a admis în parte cererea de îndreptare formulată de reclamanta A.N.E.F.S. și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006, astfel: - sediul reclamantei A.N.E.F. se va trece corect: București, sector 6, str. C.N.O. nr. 140, în loc de C.N.O. nr. 6; - sentința civilă nr. 466 pronunțată la 29 martie 2005 de Tribunalul Constanța, în loc de 29 martie 2003; - denumirea pârâtei SC S.I.

SRL, fostă „D.S.R.” SRL, în loc de SC R.I.T. SA; - pag. 4 din decizie, rândul 27, se va trece corect I.S.E.F., în loc de I.N.E.F.; - se va trece numărul dosarului 1535/C/2005 pe decizie. A fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale privind anul contractului de vânzare-cumpărare nr. 33559, data pronunțării hotărârii și cererea de completare a dispozitivului cu suma reprezentând cheltuielile de judecată datorate apelantei. S-a reținut că, față de prevederile art. 281 C. proc. civ., consemnarea greșită a sediului reclamantei, a anului pronunțării sentinței, a denumirii pârâtei, a numărului dosarului și a I.S.E.F. sunt erori materiale. Celelalte susțineri nu sunt întemeiate. Reclamanta susține că anul încheierii contractului nr. 33559 este 1936, însă la fila 4 dosar fond se află copia contractului încheiat de Tribunalul Ilfov la 18 octombrie 1935, transcris sub nr. 3934/1936.

În privința datei pronunțării hotărârii, instanța a reținut că pricina a rămas în pronunțare la data de 1 februarie 2006 și s-a amânat pronunțarea la 8 februarie, 10 februarie și 15 februarie 2006, dată la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 26/C și care este înscrisă atât în practicaua, cât și în dispozitivul deciziei. Cererea pentru consemnarea cheltuielilor de judecată în dispozitivul deciziei nu este întemeiată, pentru că în dispozitiv este înscrisă suma de 272,60 RON. Împrejurarea că apelanta-reclamantă a solicitat suma de 20.000.000 lei și i-a fost acordată suma de 272,60 RON nu este omisiune, pentru că cererea care are ca obiect cheltuielile de judecată a fost admisă, dar într-un alt cuantum decât cel solicitat.

Împotriva deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006 au declarat recurs pârâtele SC T.H.R.M.N. SA și SC S.I. SRL, iar împotriva încheierii nr. 83/C din 10 mai 2006 a declarat recurs reclamanta A.N.E.F. și Sport. Pârâta SC T.H.R.M.N. SA, invocând art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici. - Greșit instanța de apel a reținut că prin Decretul nr. 2691/1936 a fost transmis de la O.N.E.F. la I.S.E.F. dreptul de proprietate și nu cel de administrare, prin analizarea înțelesului cuvântului „încorporare”, fără a se analiza înțelesul decretului. Reclamanta nu a făcut dovada existenței înscrisurilor obligatorii în cazul reorganizării, iar Decretul nr. 2691/1936 stabilește condițiile în care se va face încorporarea Institutului Militar de Educație Fizică și a O.N.E.F., la I.S.E.F.

Prin acest act normativ statul a dispus că, începând cu data de 1.12.1936, toate atribuțiunile date prin legea educației fizice O.N.E.F. să treacă asupra I.S.E.F., iar prin art. 2 este însărcinat I.S.E.F. cu administrarea întregului patrimoniu. Susține recurenta-pârâtă, că statul a stabilit în ce condiții se realizează încorporarea, iar prezumția că O.N.E.F. având la data încorporării imobilele în proprietate, I.S.E.F. a primit prin transmiterea patrimoniului proprietatea acestor bunuri, poate fi luată în seamă dacă se omite conținutul Decretului nr. 2691/1936. O.N.E.F.

sau o altă instituție publică neavând drept de dispoziție asupra vreunui imobil, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 C. civ.; - Instanța de apel a apreciat greșit dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate pentru a dovedi că reclamanta nu are calitatea de proprietar asupra imobilelor, pentru că a schimbat ordinea de prioritate a aplicării legilor, considerând că normele de drept comun se aplică cu preferință față de legile speciale. S-a încălcat principiul priorității legii speciale, în virtutea respectării căruia art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește că prevederile acestei legi sunt aplicabile acțiunilor în curs de judecată. Or, reclamanta a optat pentru această lege prin notificare, iar după primirea deciziei era obligată să o atace dacă era nemulțumită de răspuns.

- S-a apreciat greșit că reclamanta este succesoarea în drepturi a O.N.E.F. Aceasta nu a depus acte privind organizarea și funcționarea ei, nefiind depusă nici Legea Educației Fizice din 15 iunie 1923 și nu s-a clarificat natura patrimoniului sau proveniența fondurilor și de cine este finanțată. - A fost respinsă cererea de chemare în garanție, prin nesocotirea prevederilor art. 60 C. proc. civ., în raport de care garanția este un mod de reparare a prejudiciului, ca o condiție viitoare, în cazul existenței prejudiciului și a unei hotărâri definitive și irevocabile. - În contradovedirea susținerii reclamantei că este proprietara vilei 82, au fost depuse înscrisuri pertinente și concludente, însă instanța a reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu o notă (în ciornă) cu numerotarea unor clădiri urbane din Eforie, în care A.N.E.F.

apare cu o construcție pe str. M. - Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilității acțiunii și a nesocotit prevederile Legii nr. 84/1995, precum și prevederile Legii nr. 10/2001. Pârâta SC S.I. SRL, invocând art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., în esență, formulează următoarele critici. - Instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale referitoare la comunicarea înscrisurilor depuse de reclamantă la termenul din 1.02.2006, a omis să se pronunțe asupra cererii de suspendare menționată la pct. III din motivele de apel și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC S.I. SRL, deși nu există raport juridic obligațional sub formă contractuală încheiat cu pârâta SC T.H.R.M.N.

SA - Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 10/2001, în raport de care acțiunea trebuia respinsă, iar probele administrate în prezenta cauză au fost interpretate greșit și eronat. - S-a reținut fără temei că A.N.E.F.S. este continuatoarea învățământului universitar sportiv din România, deoarece din conținutul Decretului nr. 2691 din 14 noiembrie 1936 nu rezultă acest fapt și tot eronat s-a reținut că A.N.E.F.S. a deținut în proprietate și posesie imobilul revendicat, vila 82, cu destinația cazarmă. Reclamanta nu a prezentat dovezi că imobilul a fost construit în regie proprie și că a fost preluat în perioada 1961-1962. - S-a încălcat principiul referitor la prioritatea unei acțiuni pe o lege specială, deoarece, față de precizarea A.N.E.F.S.

București că temeiul de drept al acțiunii este art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995, acțiunea în revendicare este inadmisibilă. Reclamanta, prezentând istoricul litigiului, arată că formulează recurs împotriva încheierii civile nr. 83/C pronunțată de Curtea de Apel Constanța la data de 10 mai 2006 și susține că, privitor la cheltuielile de judecată datorate la soluționarea cauzei în fond și în apel, au fost încălcate dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. Arată recurenta, că instanța de fond, prin sentința nr. 466 din 29 martie 2005, din eroare a obligat pârâtele numai la plata sumei de 3.000.000 lei, ceea ce reprezintă parte din onorariul plătit expertului.

Deși solicitase prin concluziile scrise depuse la data de 5 octombrie 2004, precum și prin notele scrise depuse la data de 21 martie 2005, nu au fost acordate cheltuielile de judecată constând în deplasarea consilierului juridic de la sediul din București, la instanța de judecată din municipiul Constanța. Sumele cheltuite au totalizat 24.000.000 lei, iar tribunalul a acordat doar 3.000.000 lei, sumă majorată ulterior la 4.000.000 lei. Susține recurenta, că încheierea recurată este nelegală, fiind lovită de nulitate, deoarece a înrăutățit situația părții în propria cale de atac. Prin decizia nr. 26/C din 15 februarie 2006 cheltuielile reprezentând onorariul expertului și deplasarea consilierului juridic au fost acordate, însă nu au fost cuprinse în dispozitiv.

Suma de 272,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, fără precizarea că reprezintă deplasări, nu poate echivala cu suma solicitată, 20.000.000 lei pentru deplasări. Instanța neputând să diminueze cheltuielile de 10 ori, în cauză s-a produs o omisiune, iar în soluționarea cererii de îndreptare, instanța reduce cheltuielile la suma de 272,60 RON. Solicită recurenta, să se admită cererea de îndreptare, și dispozitivul deciziei pronunțate în apel să cuprindă și suma de 20.000.000 lei cheltuieli de deplasare. Cumulate sumele care reprezintă cheltuielile de judecată, rezultă suma de 27.260.000 lei, respectiv 2726 RON. Din oficiu, Înalta Curte a invocat motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. și, prevederile acestui text fiind incidente în cauză, recursurile declarate de reclamantă și de pârâta SC T.H.R.M.N. SA vor fi admise. Reclamanta A.N.E.F.S. a investit, la data de 15 noiembrie 2000, Tribunalul Constanța cu o acțiune în revendicarea loturilor de teren nr. 21, în suprafață de 320 mp și nr. 22, în suprafață de 335 mp, împreună cu construcția compusă din S+P+E. Față de obiectul pricinii și de valoarea imobilelor revendicate, la data de 15 februarie 2006 când s-a pronunțat decizia nr. 26/C, îndreptată prin încheierea din 10 mai 2006, competent să soluționeze apelul era tribunalul și nu curtea de apel. Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunțării deciziei, prevede, în alin. (2), că apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale.

Față de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material să soluționeze apelul se stabilește în raport de obiectul pricinii și normele de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 și nu în raport de instanța care a soluționat pricina în fond, competentă conform normelor de competență în vigoare la data pronunțării sentinței. Legea nr. 219/2005 a modificat art. 2 C. proc. civ., iar, conform alin. (1) lit. b) al acestui text, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Procesele și cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc.

civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea apelurilor. În prezenta cauză, valoarea imobilelor care fac obiectul procesului nu este indicată în acțiune, însă din actele depuse la dosar de recurenta-reclamantă și expertiza efectuată în cauză rezultă că la data introducerii acțiunii valoarea lor era de 3.239.982.400 lei. Valoarea construcției a fost stabilită de ing. expert V.C.E., în expertiza aflată la filele 239-242 din dosarul tribunalului, la suma de 100.000 dolari SUA (3.400.000.000 lei în raport de cursul dolarului la data întocmirii lucrării, 29 august 2003), iar valorile celor două suprafețe de teren sunt precizate de recurenta reclamantă în adresele nr. 326 din 6 februarie 2007 și nr. 489 din 16 februarie 2007, ca fiind 14.400 dolari SUA suprafața de 320 mp și 15.075 dolari SUA suprafața de 335 mp.

Rezultă că valoarea celor trei imobile era, la data introducerii acțiunii de 129.475 dolari SUA. În lei, valoarea imobilelor era de 3.239.982.400 (129.475 x 25024). La instanța de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că valoarea imobilelor depășește 5 miliarde lei și prin două adrese (una din 6 februarie 2007 și una din 16 februarie 2007) a indicat valori diferite, însă în ambele adrese valorile celor două suprafețe de teren sunt aceleași (14.400 dolari SUA și respectiv 15.075 dolari SUA). Referitor la valoarea construcției, dacă în prima (adresă nr. 326 din 6 februarie 2007) este indicată valoarea stabilită de expertul V.C. la suma de 100.000 dolari SUA, în a doua adresă (nr. 489 din 16 februarie 2007) se arată că valoarea clădirii stabilită de același expert ar fi de 4.715.372.416 lei.

Expertul însă nu a stabilit această valoare. În concluziile la expertiza tehnică imobiliară, aflate la fila 242 din dosarul tribunalului, există precizarea că valoarea de circulație a construcției este de 100.000 dolari SUA (3.400.000.000 lei), iar în răspunsul la obiecțiuni, aflat la fila 280 din dosarul tribunalului, expertul arată că suma de 3.400.000.000 lei reprezintă valoarea de circulație, în care este inclusă și taxa pe valoare adăugată de 19%, respectiv 542.857.143 lei. De altfel, în adresa nr. 3211 din 15 octombrie 2003, aflată la fila 249 din dosarul tribunalului, recurenta-reclamantă arată că, față de vechimea de 68 ani a construcției, coeficientul de uzură fizică al clădirii este de 70%, iar valoarea de circulație este de 1.729.890.000 lei dacă este cu TVA inclus și de 1.453.689.076 lei dacă este fără T.V.A.

Prin urmare, în raport de obiectul pricinii și valoarea imobilelor de până la 5 miliarde lei, la data de 15 februarie 2006 competent să soluționeze apelul era Tribunalul Constanța, iar curtea de apel, care a soluționat apelul nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competența tribunalului. Încălcând competența altei instanțe, curtea de apel a pronunțat hotărâri (decizia și încheierea de îndreptare) nelegale. De aceea, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de pârâta SC T.H.R.M.N. SA și de reclamantă și, fără să se analizeze criticile formulate prin declarațiile de recurs, decizia și încheierea recurate vor fi casate, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., dosarul se va trimite spre judecarea apelurilor Tribunalului Constanța. Recurenta SC S.I. SRL, prin cererea aflată la fila 44 dosar, a precizat că renunță la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006. Față de această precizare, se va lua act de manifestarea de voință a părții, care este un act de dispoziție, că înțelege să renunțe la calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006, precum și recursul declarat de reclamanta A.N.E.F.S. împotriva încheierii nr. 83/C din 10 mai 2006, dată în dosarul nr. 1535/C/2005, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, pe care le casează. Trimite cauza pentru judecata apelurilor la Tribunalul Constanța. Ia act de declarația pârâtei SC S.I. SRL de renunțare la recursul declarat împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2007.