ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1693/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1693/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 466 din 29 martie 2005, Tribunalul Constanța a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.I. SRL și a

admis acțiunea formulată de reclamanta A.N.E.F.S. București, în contradictoriu

cu pârâtele SC E. SA și SC S.I. SRL.

Au fost obligate pârâtele să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie loturile de teren nr.

21 și nr. 22, situate în orașul Eforie, având suprafața de 320 mp teren (lotul

nr. 21) și 335 mp teren (lotul nr. 22), identificate conform raportului de

expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul D.F., precum și construcția

amplasată pe lotul nr. 22 (vila 82), identificată în raportul de expertiză

tehnică imobiliară.

S-a respins cererea formulată de

pârâta SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N. SA) de chemare în garanție a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.),

iar pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de 3.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut, în esență, că autoarea reclamantei a dobândit dreptul de

proprietate asupra loturilor nr. 21 și nr. 22, situate în orașul Eforie, prin

contractele de vânzare-cumpărare, transcrise sub nr. 3933/1936 și nr. 3934/1936.

Reclamanta se legitimează procesual,

pentru că este continuatoarea fostului O.N.E.F.

Pârâta SC T.H.R.M.N. SA a formulat

cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și

A.P.A.P.S., solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei, chemații

în garanție să fie obligați să-i repare prejudiciul cauzat. De asemenea, a

cerut să se dispună „instituirea unui drept de retenție” asupra imobilului

revendicat, până la plata integrală a despăgubirilor de către chematele în garanție.

Titlul de proprietate al reclamantei

îl reprezintă cele două contracte de vânzare-cumpărare, iar pârâta SC

T.H.R.M.N. SA a invocat ca titlu pe baza căruia deține imobilele Legea nr.

15/1990 și Legea nr. 99/1999.

Legea este unul din modurile în care

poate fi dobândită proprietatea, însă legile invocate de pârâtă nu constituie

titlu de proprietate, deoarece statul nu a dobândit niciodată drept de

proprietate asupra acestor imobile. De aceea, pârâta nu a putut dobândi dreptul

de proprietate pe calea legilor privatizării invocate de aceasta, pentru că

statul nu deținea bunurile în mod legal pentru a le putea include în capitalul

social al SC T.H.R.M.N. SA.

În privința cererii de chemare în

garanție, se reține că nu este întemeiată, pentru că pârâta nu are posibilitatea

de a se îndrepta împotriva Statului Român și A.V.A.S., iar valoarea

pretențiilor pe care pârâta SC E. SA (în prezent SC T.H.R.M.N. SA) le-ar avea

față de chematele în garanție nu au fost dovedite.

Tribunalul Constanța, prin

încheierea nr. 688 din 5 mai 2005, a dispus îndreptarea erorilor materiale, cu

privire la denumirea părților, strecurate în dispozitivul acestei sentințe, în

sensul ca „în loc de SC E. SA, se consideră în mod corect SC T.H.R.M.N. SA și

în loc de A.P.A.P.S., se consideră în mod corect A.V.A.S.”

Același tribunal, prin încheierea

din 16 august 2005, a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale

strecurate în cuprinsul încheierii nr. 688 din 5 mai 2005, a încheierii din 15

martie 2005 și a sentinței civile nr. 466 din 29 martie 2005 și a dispus

îndreptarea erorii materiale privind sediul reclamantei, în sensul că se va

consemna în practicale str. C.N.O., în loc de str. C.N.R.

De asemenea, s-au îndreptat erorile

cu privire la numărul dosarului în care s-au pronunțat încheierile și sentința,

în sensul că numărul corect este 5734/2000, în loc de 5734/2004, precum și

eroarea referitoare la susținerile reclamantei din data de 15 martie 2005, în

sensul că se va menționa că actele de proprietate depuse la dosar sunt din anul

1935, în loc de consemnarea „actele de proprietate se află la dosar din anul

1918 și din anul 1935”.

S-a respins cererea pentru

îndreptarea erorilor materiale pentru celelalte aspecte.

Tribunalul a reținut că, față de

prevederile art. 281 C. proc. civ., cererea reclamantei pentru îndreptarea

erorilor materiale este întemeiată doar în parte, pentru că modificarea

amplasamentelor celor două loturi de teren ar avea ca efect modificarea

soluției, consemnările privind concluziile puse de părți se regăsesc în caietul

de ședință, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.I.

SRL a fost respinsă. Erorile vizând calculul cheltuielilor de judecată pot fi

soluționate doar prin folosirea căii de atac, iar celelalte aspecte invederate

de reclamantă sunt erori de dactilografiere care nu modifică conținutul

hotărârii și a încheierii și nici soluția pronunțată.

Prin decizia civilă nr. 26/C din 15

februarie 2006, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile formulate de

pârâtele SC T.H.R.M.N. SA și SC S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 466 din

29 martie 2005 a Tribunalului Constanța.

A fost admis apelul declarat de

reclamantă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată la

16 august 2005 de Tribunalul Constanța, în sensul că s-a admis, în parte,

cererea și s-a dispus îndreptarea erorilor strecurate în sentința civilă nr.

466 din 29 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, astfel:

- amplasamentul imobilului se va

trece corect „în spațiul Campingului „Meduza”, în loc de „str. B. nr. 6”;

- obligă pârâtele la cheltuieli de

judecată în cuantum 4.000.000 lei.

Apelanții pârâți au fost obligați să

plătească reclamantei suma de 272, 60 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare a

imobilelor reprezentând loturile nr. 21 și nr. 22 și clădirea “vila 82” aflată

pe lotul nr. 22.

Critica pârâtelor apelante privește,

în principal, calitatea de proprietar a reclamantei A.N.E.F.S. asupra

imobilelor care fac obiectul revendicării, calitate contestată sub aspectul

naturii dreptului dobândit prin Decretul nr. 2691 din 14 noiembrie 1936, odată

cu desființarea O.N.E.F.

Critica nu este întemeiată, pentru

că, din chiar titlul actului normativ rezultă că a avut loc „încorporarea”

O.N.E.F. la I.S.E.F. Prin încorporare, a avut loc o absorbție a persoanei

juridice O.N.E.F., iar în legătură cu această instituție, doctrina reține că

„absorbția ca formă a comasării se caracterizează prin aceea că o persoană

juridică existentă (absorbantă) care își menține ființa, înglobează una sau mai

multe persoane juridice (absorbite) care își încetează astfel existența”.

În cazul absorbției se produce o

transmisiune universală a întregului patrimoniu al persoanei absorbite, care va

fi preluat de persoana juridică absorbantă.

Deoarece la data încorporării

persoana juridică absorbită, O.N.E.F., avea în proprietate imobilele în litigiu

(loturile nr. 21 și nr. 22), dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare

nr. 3933/1936 și nr. 3934/1936, prin transmisiunea patrimoniului, persoana

juridică absorbantă (I.S.E.F.) a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor

imobile.

În privința drepturilor transmise

prin „încorporare”, nu are relevanță împrejurarea că în art. 2 din Decretul nr.

2691 din 14 noiembrie 1936 s-a prevăzut că I.N.E.F. este însărcinat cu

administrarea întregului patrimoniu al O.N.E.F., deoarece actul normativ nu

cuprinde dispoziții derogatorii de la regulile generale privind reorganizarea

persoanelor juridice și nici nu are dispoziții exprese privind preluarea

dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul O.N.E.F. de către

stat sau de către o altă persoană juridică. De aceea, prin Decretul nr.

2691/1936 a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate de la O.N.E.F.

către I.S.E.F.

Reține instanța de apel, că prima instanță a fost investită la data de

15 noiembrie 2000 cu acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta, în

virtutea principiului disponibilității, a optat pentru continuarea acțiunii

după procedura dreptului comun.

De aceea, nu se poate analiza

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, în raport de condițiile impuse

prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar decizia nr. 318/1982, dată în

temeiul Decretului nr. 409/1955, H.G. nr. 1041/1990 și O.M.T. nr. 154/1991,

emise în temeiul Legii nr. 15/1990 pot fi analizate doar în procedura

comparării titlurilor și nu din perspectiva îndreptățirii reclamantei de a cere

restituirea imobilelor în litigiu.

În compararea titlurilor este

preferabil titlul reclamantei, constând în contractele de vânzare-cumpărare nr.

33500/1936 și nr. 33559/1935.

Reclamanta este succesoarea în

drepturi a fostului O.N.E.F., care prin Decretul nr. 2651 din 14 noiembrie 1936

a fost absorbit de I.S.E.F., care apoi și-a schimbat denumirea în A.N.E.F.

În privința dreptului de proprietate

asupra construcției amplasată pe lotul nr. 22 din Parcela Butărescu, denumită

“vila 82”, reclamanta a făcut dovada că este proprietara bunului, deoarece din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că din anii 1939-1941 A.N.E.F. figura cu o

construcție pe str. M., cu destinația de cămin și apoi cazarmă, construcție

care nu a făcut obiectul altor cereri de restituire.

În privința dreptului de proprietate

asupra construcției, se reține că operează și prezumția legală instituită prin

art. 492 C. civ., invocată de reclamantă.

Se mai reține, că este neîntemeiată

și critica privind respingerea cererii pârâtei SC T.H.R.M.N. SA de chemare în

garanție a

a.v.a.s.,

deoarece

condiția cerută de lege pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale presupune existența unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile de restituire și stabilire a echivalentului bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură, iar în speță nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de acest text.

Pârâta SC S.I. SRL a deținut

imobilul în baza unui contract de locație încheiat cu SC T.H.R.M.N. SA, iar

existența unei stări litigioase între locator și locatar nu influențează

calitatea de deținător a locatarului. Având în vedere scopul urmărit de

reclamantă prin acțiunea în revendicare, de a obține posesia bunului, hotărârea

de recunoaștere a calității de reclamantă a A.N.E.F. trebuie să fie opozabilă

deținătorului în fapt al imobilului.

Critica formulată de

apelanta-reclamantă este întemeiată, pentru că, față de prevederile art. 281 C.

proc. civ., eroarea privind adresa la care este situat imobilul a cărui

restituire s-a cerut este o eroare materială. În privința susținerilor

părților, corect a stabilit tribunalul că îndreptarea se poate face în ipoteza

consemnării altor susțineri decât cele cuprinse în caietul grefierului și că,

în cauză, din verificările efectuate nu a rezultat că în caietul grefierului

s-au făcut alte consemnări decât cele din practicaua hotărârii.

Articolul 281 C. proc. civ. privește

și greșelile de calcul, iar o asemenea greșeală s-a produs în privința

cheltuielilor de judecată, pentru că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă

că reclamanta a făcut cheltuieli în sumă de 4.000.000 lei, dar s-a greșit la

adiționare.

Curtea de Apel Constanța, prin

încheierea nr. 83/C din 10 mai 2006, a admis în parte cererea de îndreptare

formulată de reclamanta A.N.E.F.S. și a dispus îndreptarea erorilor materiale

strecurate în dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 26/C din 15

februarie 2006, astfel:

- sediul reclamantei A.N.E.F. se va

trece corect: București, sector 6, str. C.N.O. nr. 140, în loc de C.N.O. nr. 6;

- sentința civilă nr. 466 pronunțată

la 29 martie 2005 de Tribunalul Constanța, în loc de 29 martie 2003;

- denumirea pârâtei SC S.I. SRL,

fostă „D.S.R.” SRL, în loc de SC R.I.T. SA;

- pag. 4 din decizie, rândul 27, se

va trece corect I.S.E.F., în loc de I.N.E.F.;

- se va trece numărul dosarului

1535/C/2005 pe decizie.

A fost respinsă cererea de

îndreptare a erorii materiale privind anul contractului de vânzare-cumpărare

nr. 33559, data pronunțării hotărârii și cererea de completare a dispozitivului

cu suma reprezentând cheltuielile de judecată datorate apelantei.

S-a reținut că, față de prevederile

art. 281 C. proc. civ., consemnarea greșită a sediului reclamantei, a anului

pronunțării sentinței, a denumirii pârâtei, a numărului dosarului și a I.S.E.F.

sunt erori materiale.

Celelalte susțineri nu sunt

întemeiate.

Reclamanta susține că anul

încheierii contractului nr. 33559 este 1936, însă la fila 4 dosar fond se află

copia contractului încheiat de Tribunalul Ilfov la 18 octombrie 1935, transcris

sub nr. 3934/1936.

În privința datei pronunțării

hotărârii, instanța a reținut că pricina a rămas în pronunțare la data de 1

februarie 2006 și s-a amânat pronunțarea la 8 februarie, 10 februarie și 15

februarie 2006, dată la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 26/C și care este

înscrisă atât în practicaua, cât și în dispozitivul deciziei.

Cererea pentru consemnarea

cheltuielilor de judecată în dispozitivul deciziei nu este întemeiată, pentru

că în dispozitiv este înscrisă suma de 272,60 RON. Împrejurarea că

apelanta-reclamantă a solicitat suma de 20.000.000 lei și i-a fost acordată

suma de 272,60 RON nu este omisiune, pentru că cererea care are ca obiect

cheltuielile de judecată a fost admisă, dar într-un alt cuantum decât cel

solicitat.

Împotriva deciziei civile nr. 26/C

din 15 februarie 2006 au declarat recurs pârâtele SC T.H.R.M.N. SA și SC S.I.

SRL, iar împotriva încheierii nr. 83/C din 10 mai 2006 a declarat recurs

reclamanta A.N.E.F. și Sport.

Pârâta SC T.H.R.M.N. SA, invocând

art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici.

- Greșit instanța de apel a reținut

că prin Decretul nr. 2691/1936 a fost transmis de la O.N.E.F. la I.S.E.F.

dreptul de proprietate și nu cel de administrare, prin analizarea înțelesului

cuvântului „încorporare”, fără a se analiza înțelesul decretului.

Reclamanta nu a făcut dovada

existenței înscrisurilor obligatorii în cazul reorganizării, iar Decretul nr.

2691/1936 stabilește condițiile în care se va face încorporarea Institutului

Militar de Educație Fizică și a O.N.E.F., la I.S.E.F. Prin acest act normativ

statul a dispus că, începând cu data de 1.12.1936, toate atribuțiunile date

prin legea educației fizice O.N.E.F. să treacă asupra I.S.E.F., iar prin art. 2

este însărcinat I.S.E.F. cu administrarea întregului patrimoniu.

Susține recurenta-pârâtă, că statul

a stabilit în ce condiții se realizează încorporarea, iar prezumția că O.N.E.F.

având la data încorporării imobilele în proprietate, I.S.E.F. a primit prin

transmiterea patrimoniului proprietatea acestor bunuri, poate fi luată în seamă

dacă se omite conținutul Decretului nr. 2691/1936. O.N.E.F. sau o altă

instituție publică neavând drept de dispoziție asupra vreunui imobil, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 C. civ.;

- Instanța de apel a apreciat greșit

dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate pentru a dovedi

că reclamanta nu are calitatea de proprietar asupra imobilelor, pentru că a

schimbat ordinea de prioritate a aplicării legilor, considerând că normele de

drept comun se aplică cu preferință față de legile speciale.

S-a încălcat principiul priorității

legii speciale, în virtutea respectării căruia art. 47 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 stabilește că prevederile acestei legi sunt aplicabile acțiunilor în

curs de judecată. Or, reclamanta a optat pentru această lege prin notificare,

iar după primirea deciziei era obligată să o atace dacă era nemulțumită de

răspuns.

- S-a apreciat greșit că reclamanta

este succesoarea în drepturi a O.N.E.F. Aceasta nu a depus acte privind

organizarea și funcționarea ei, nefiind depusă nici Legea Educației Fizice din

15 iunie 1923 și nu s-a clarificat natura patrimoniului sau proveniența

fondurilor și de cine este finanțată.

- A fost respinsă cererea de chemare

în garanție, prin nesocotirea prevederilor art. 60 C. proc. civ., în raport de

care garanția este un mod de reparare a prejudiciului, ca o condiție viitoare,

în cazul existenței prejudiciului și a unei hotărâri definitive și irevocabile.

- În contradovedirea susținerii

reclamantei că este proprietara vilei 82, au fost depuse înscrisuri pertinente

și concludente, însă instanța a reținut că s-a făcut dovada dreptului de

proprietate cu o notă (în ciornă) cu numerotarea unor clădiri urbane din

Eforie, în care A.N.E.F. apare cu o construcție pe str. M.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și

inadmisibilității acțiunii și a nesocotit prevederile Legii nr. 84/1995, precum

și prevederile Legii nr. 10/2001.

Pârâta SC S.I. SRL, invocând art.

304 pct. 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., în esență, formulează următoarele critici.

- Instanța de apel a nesocotit

dispozițiile legale referitoare la comunicarea înscrisurilor depuse de

reclamantă la termenul din 1.02.2006, a omis să se pronunțe asupra cererii de

suspendare menționată la pct. III din motivele de apel și a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC S.I. SRL, deși nu există raport juridic

obligațional sub formă contractuală încheiat cu pârâta SC T.H.R.M.N. SA

- Hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 10/2001, în raport de care acțiunea

trebuia respinsă, iar probele administrate în prezenta cauză au fost

interpretate greșit și eronat.

- S-a reținut fără temei că

A.N.E.F.S. este continuatoarea învățământului universitar sportiv din România,

deoarece din conținutul Decretului nr. 2691 din 14 noiembrie 1936 nu rezultă

acest fapt și tot eronat s-a reținut că A.N.E.F.S. a deținut în proprietate și

posesie imobilul revendicat, vila 82, cu destinația cazarmă. Reclamanta nu a

prezentat dovezi că imobilul a fost construit în regie proprie și că a fost

preluat în perioada 1961-1962.

- S-a încălcat principiul referitor

la prioritatea unei acțiuni pe o lege specială, deoarece, față de precizarea

A.N.E.F.S. București că temeiul de drept al acțiunii este art. 166 din Legea

învățământului nr. 84/1995, acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Reclamanta, prezentând istoricul

litigiului, arată că formulează recurs împotriva încheierii civile nr. 83/C

pronunțată de Curtea de Apel Constanța la data de 10 mai 2006 și susține că,

privitor la cheltuielile de judecată datorate la soluționarea cauzei în fond și

în apel, au fost încălcate dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

Arată recurenta, că instanța de

fond, prin sentința nr. 466 din 29 martie 2005, din eroare a obligat pârâtele

numai la plata sumei de 3.000.000 lei, ceea ce reprezintă parte din onorariul

plătit expertului. Deși solicitase prin concluziile scrise depuse la data de 5

octombrie 2004, precum și prin notele scrise depuse la data de 21 martie 2005,

nu au fost acordate cheltuielile de judecată constând în deplasarea

consilierului juridic de la sediul din București, la instanța de judecată din

municipiul Constanța.

Sumele cheltuite au totalizat 24.000.000

lei, iar tribunalul a acordat doar 3.000.000 lei, sumă majorată ulterior la

4.000.000 lei.

Susține recurenta, că încheierea

recurată este nelegală, fiind lovită de nulitate, deoarece a înrăutățit

situația părții în propria cale de atac. Prin decizia nr. 26/C din 15 februarie

2006 cheltuielile reprezentând onorariul expertului și deplasarea consilierului

juridic au fost acordate, însă nu au fost cuprinse în dispozitiv. Suma de

272,60 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, fără precizarea

că reprezintă deplasări, nu poate echivala cu suma solicitată, 20.000.000 lei

pentru deplasări. Instanța neputând să diminueze cheltuielile de 10 ori, în

cauză s-a produs o omisiune, iar în soluționarea cererii de îndreptare,

instanța reduce cheltuielile la suma de 272,60 RON.

Solicită recurenta, să se admită

cererea de îndreptare, și dispozitivul deciziei pronunțate în apel să cuprindă

și suma de 20.000.000 lei cheltuieli de deplasare. Cumulate sumele care

reprezintă cheltuielile de judecată, rezultă suma de 27.260.000 lei, respectiv

2726 RON.

Din oficiu, Înalta Curte a invocat

motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

și, prevederile acestui text fiind incidente în cauză, recursurile declarate de

reclamantă și de pârâta SC T.H.R.M.N. SA vor fi admise.

Reclamanta A.N.E.F.S. a investit, la

data de 15 noiembrie 2000, Tribunalul Constanța cu o acțiune în revendicarea

loturilor de teren nr. 21, în suprafață de 320 mp și nr. 22, în suprafață de

335 mp, împreună cu construcția compusă din S+P+E.

Față de obiectul pricinii și de

valoarea imobilelor revendicate, la data de 15 februarie 2006 când s-a

pronunțat decizia nr. 26/C, îndreptată prin încheierea din 10 mai 2006,

competent să soluționeze apelul era tribunalul și nu curtea de apel.

Articolul II din Legea nr. 219/2005,

în vigoare la data pronunțării deciziei, prevede, în alin. (2), că apelurile

aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii și care,

potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la

tribunale.

Față de prevederea „potrivit

prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material

să soluționeze apelul se stabilește în raport de obiectul pricinii și normele

de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 și nu

în raport de instanța care a soluționat pricina în fond, competentă conform

normelor de competență în vigoare la data pronunțării sentinței.

Legea nr. 219/2005 a modificat art.

2 C. proc. civ., iar, conform alin. (1) lit. b) al acestui text, tribunalul

judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de

peste 5 miliarde lei.

Procesele și cererile al căror

obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc.

civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc.

civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea

apelurilor.

În prezenta cauză, valoarea

imobilelor care fac obiectul procesului nu este indicată în acțiune, însă din

actele depuse la dosar de recurenta-reclamantă și expertiza efectuată în cauză

rezultă că la data introducerii acțiunii valoarea lor era de 3.239.982.400 lei.

Valoarea construcției a fost

stabilită de ing. expert V.C.E., în expertiza aflată la filele 239-242 din

dosarul tribunalului, la suma de 100.000 dolari SUA (3.400.000.000 lei în

raport de cursul dolarului la data întocmirii lucrării, 29 august 2003), iar

valorile celor două suprafețe de teren sunt precizate de recurenta reclamantă

în adresele nr. 326 din 6 februarie 2007 și nr. 489 din 16 februarie 2007, ca

fiind 14.400 dolari SUA suprafața de 320 mp și 15.075 dolari SUA suprafața de

335 mp.

Rezultă că valoarea celor trei

imobile era, la data introducerii acțiunii de 129.475 dolari SUA. În lei, valoarea

imobilelor era de 3.239.982.400 (129.475 x 25024).

La instanța de recurs,

recurenta-reclamantă a susținut că valoarea imobilelor depășește 5 miliarde lei

și prin două adrese (una din 6 februarie 2007 și una din 16 februarie 2007) a

indicat valori diferite, însă în ambele adrese valorile celor două suprafețe de

teren sunt aceleași (14.400 dolari SUA și respectiv 15.075 dolari SUA).

Referitor la valoarea construcției,

dacă în prima (adresă nr. 326 din 6 februarie 2007) este indicată valoarea

stabilită de expertul V.C. la suma de 100.000 dolari SUA, în a doua adresă (nr.

489 din 16 februarie 2007) se arată că valoarea clădirii stabilită de același

expert ar fi de 4.715.372.416 lei.

Expertul însă nu a stabilit această

valoare. În concluziile la expertiza tehnică imobiliară, aflate la fila 242 din

dosarul tribunalului, există precizarea că valoarea de circulație a

construcției este de 100.000 dolari SUA (3.400.000.000 lei), iar în răspunsul

la obiecțiuni, aflat la fila 280 din dosarul tribunalului, expertul arată că

suma de 3.400.000.000 lei reprezintă valoarea de circulație, în care este

inclusă și taxa pe valoare adăugată de 19%, respectiv 542.857.143 lei.

De altfel, în adresa nr. 3211 din 15

octombrie 2003, aflată la fila 249 din dosarul tribunalului, recurenta-reclamantă

arată că, față de vechimea de 68 ani a construcției, coeficientul de uzură

fizică al clădirii este de 70%, iar valoarea de circulație este de

1.729.890.000 lei dacă este cu TVA inclus și de 1.453.689.076 lei dacă este

fără T.V.A.

Prin urmare, în raport de obiectul

pricinii și valoarea imobilelor de până la 5 miliarde lei, la data de 15

februarie 2006 competent să soluționeze apelul era Tribunalul Constanța, iar

curtea de apel, care a soluționat apelul nesocotind prevederile art. II alin.

(2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competența tribunalului.

Încălcând competența altei instanțe,

curtea de apel a pronunțat hotărâri (decizia și încheierea de îndreptare)

nelegale.

De aceea, fiind incidente

prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate

de pârâta SC T.H.R.M.N. SA și de reclamantă și, fără să se analizeze criticile

formulate prin declarațiile de recurs, decizia și încheierea recurate vor fi

casate, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite

spre judecarea apelurilor Tribunalului Constanța.

Recurenta SC S.I. SRL, prin cererea

aflată la fila 44 dosar, a precizat că renunță la recursul declarat împotriva

deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006.

Față de această precizare, se va lua

act de manifestarea de voință a părții, care este un act de dispoziție, că

înțelege să renunțe la calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

SC T.H.R.M.N. SA împotriva deciziei civile nr. 26/C din 15 februarie 2006,

precum și recursul declarat de reclamanta A.N.E.F.S. împotriva încheierii nr.

83/C din 10 mai 2006, dată în dosarul nr. 1535/C/2005, pronunțate de Curtea de

Apel Constanța, pe care le casează.

Trimite cauza pentru judecata apelurilor la Tribunalul Constanța.

Ia act de declarația pârâtei SC S.I.

SRL de renunțare la recursul declarat împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie

2007.