ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4171/2006

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea adresată la data de 1

iunie 2006 Tribunalului București, secția I penală, înregistrată în dosarul nr.

16138/3/2006, inculpatul T.O.L.C. a solicitat revocarea măsurii arestării

preventive și punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare

preventivă nr. 87 din 3 martie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

În esență, în motivarea cererii

inculpatul a arătat că nu mai subzistă motivele pentru care s-a dispus

arestarea preventivă, iar starea sănătății sale s-a agravat. S-a făcut

precizarea că judecata poate avea loc și cu persoana sa în stare de libertate,

neexistând nici un fel de dubii sau dovezi că s-ar sustrage de la judecată ori

că ar putea influența în vreun fel cercetarea judecătorească din moment ce

urmărirea penală este terminată și probele administrate.

Tribunalul București, prin

încheierea din 5 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 16138/3/2006, a admis

cererea formulată de inculpatul T.O.L.C. și, în baza art. 139 alin. (3

3

)

C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive luată față de acesta, și,

în consecință, a dispus punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de

arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006, emis de Tribunalul București, secția

a II-a penală, dacă nu este arestat în altă cauză.

În motivarea acestei încheieri s-a

arătat că instanța a fost sesizată de către parchet cu o cerere de înlocuire a

măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi țara cu măsura

arestării preventive a acestuia, întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. (1) C.

proc. pen., cerere care a fost judecată în camera de consiliu, contrar

dispozițiilor art. 290 C. proc. pen., care consacră principiul publicității

ședinței de judecată.

Față de această situație, s-a arătat

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (3

3

) C. proc.

pen., în raport de care măsura arestării preventive se revocă atunci când a

fost luată cu încălcarea prevederilor legale, precum și ale art. 192 alin. (2)

din același cod, care prevede că încălcarea dispozițiilor relative la

publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității

absolute care nu poate fi înlăturată în nici un mod, nulitate care poate fi

invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.

S-a concluzionat că încheierea din

data de 3 martie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală, prin care

s-a admis cererea privind înlocuirea măsurii obligării inculpatului de a nu

părăsi țara, cu măsura arestării preventive, este lovită de nulitate absolută,

motiv pentru care și mandatul de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006,

emis în baza acestei încheieri, este lovit de același gen de nulitate,

consecința firească fiind infirmarea acestei măsuri și punerea de îndată în

libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, a declarat recurs parchetul prin care a susținut că prima

instanță a pronunțat o hotărâre (încheiere) contrară legii pentru două

considerente și anume:

A. Instanța a fost sesizată de către

inculpat cu o cerere întemeiată atât pe dispozițiile art. 139 alin. (2

3

)

C. proc. pen., cât și pe cele ale art. 139 alin. (2) C. proc. pen., iar

dezbaterile din ședința de judecată au vizat ambele aspecte ale cererii. Deși

în considerentele încheierii instanța a analizat ambele aspecte, în

dispozitivul încheierii s-a pronunțat numai cu privire la unul dintre ele și

anume cel întemeiat pe dispozițiile art. 139 alin. (3

3

) C. proc.

pen.

Față de această situație a solicitat

a se constata că între considerentele și dispozitivul încheierii exista

neconcordanță, fapt ce face ca încheierea în întregul ei să fie lovită de

nulitate.

S-a mai arătat că instanța s-a

pronunțat cu privire la pretinsa nulitate absolută a hotărârii prin care s-a

dispus luarea măsurii arestării preventive pe considerentul încălcării

principiului publicității ședinței de judecată, deși verificarea acestui aspect

s-a făcut anterior de către instanța de control judiciar care, prin încheierea

cu nr. 108 din 13 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București în

dosarul nr. 7162/2006, a fost respinsă ca nefondată.

B. S-a reținut în mod eronat că

inculpatul era implicat în operațiuni numai de natură comercială și nu se

constata existența unor indicii temeinice care să justifice presupunerea că a

fost încălcată legea penală, din moment ce, anterior înlocuirii măsurii

preventive, măsura obligării de a nu părăsi țara nu a fost contestată după

fiecare prelungire de către inculpat.

În realitate aceste indicii rezultă

din actele dosarului și nu pot fi ignorate.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea nr. 332/ R

din 16 iunie 2006, a admis recursul declarat de parchet împotriva încheierii de

ședință din 5 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în

dosarul nr. 16138/3/2006 pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei încheieri

instanța de recurs a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală

prin nesoluționarea fondului cauzei din moment ce a fost investită cu

soluționarea unei cereri de revocare a măsurii arestării preventive, întemeiată

pe dispozițiile art. 139 alin. (3

4

) C. proc. pen., temei legal care

prevede situația în care, pe baza unei expertize medico-legale se constată că

cel arestat preventiv, suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a

suporta regimul detenției, iar temeiul pe baza căruia s-a dispus revocarea

măsurii arestării preventive l-a constituit dispozițiile art. 139 alin. (3

3

)

C. proc. pen., care prevede că măsura preventivă se revocă din oficiu și când a

fost luată cu încălcarea prevederilor legale.

S-a concluzionat că dispunând

disjungerea unei singure cereri de revocare a măsurii arestării preventive,

motivat pe faptul că aceasta este întemeiată pe două temeiuri legale diferite,

deși inculpatul nu a solicitat acest lucru și nici nu a înțeles să promoveze

separat două cereri de revocare a măsurii preventive întemeiate pe texte de

lege diferite și soluționând cauza fără a se pronunța cu privire la temeiul

legal inițial invocat de inculpat și anume art. 139 alin. (3

4

) C.

proc. pen., instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin

nesoluționarea fondului cauzei, motiv pentru recursul declarat de parchet

urmează a fi admis ca fondat, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C.

proc. pen., cu consecința casării încheierii atacate și trimiterea cauzei la

aceeași instanță, Tribunalul București, pentru rejudecarea cererii de revocare

a măsurii arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. (3

3

)

și alin. (3

4

)

C. proc. pen.

Împotriva deciziei pronunțată de

Curtea de Apel a declarat recurs inculpatul T.O.L.C. pe care a criticat-o cu

privire la greșita respingere a cererii privind neconstituționalitatea prevederilor

art. 140

3

alin. (1) și (3) C. proc. pen., față de art. 21 alin. (1),

(2) și (3) din Constituția României și a prevederilor art. 11 alin. (2) și art.

20 din Constituția României raportat la art. 5 paragraful 4 și art. 6 din C.E.D.O.

și a art. 23 alin. (9) din Constituție, în sensul că în Codul de procedură

penală lipsesc proceduri de soluționare a recursului care vizează cazurile de

revocare special prevăzute la alin. (3).

Recursul declarat în cauză este

inadmisibil.

Verificând actele și lucrările de la

dosar cum și competența de a judeca ce revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, conform art. 300 C. proc. pen., se constată că aceasta a fost

sesizată cu o cerere de recurs care este inadmisibil.

Ca urmare, această excepție de

necompetență și respectiv inadmisibilitate a recursului de față a fost pusă în

discuția părților, concluziile acestora fiind consemnate în practicaua

prezentei decizii.

Cu privire la necompetența Înaltei

Curți de Casație și Justiție și implicit inadmisibilitatea recursului declarat

de inculpatul T.O.L.C. sunt de arătat următoarele:

Încheierea atacată cu recurs de

către inculpat a fost pronunțată într-o cale de atac și anume aceea a

recursului în condițiile prevăzute de lege și, potrivit dispozițiilor legale în

materie, și are caracter definitiv.

Fiind o hotărâre definitivă, care a

parcurs căile de atac legale, împotriva acesteia nu se mai poate uzita căile de

atac ordinare, din moment ce au fost epuizate.

Singura posibilitate de a ataca o

hotărâre rămasă definitivă fiind aceea a exercitării căilor de atac

extraordinare, ceea ce nu s-a produs în cazul de față.

Se mai constată faptul că instanța

de recurs a pronunțat o hotărâre prin care a dispus casarea încheierii atacate

și trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță, hotărâre care este,

de asemenea, definitivă, și care, de asemenea, nu poate fi atacată cu recurs,

astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 385

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. pen.

Rezultă din cele mai sus arătate ca

fiind vorba de o hotărâre rămasă definitivă, aceasta nu mai putea fi atacată cu

un nou recurs, iar recursul declarat în aceste condiții nu poate fi decât

inadmisibil, întrucât instanța sesizată, în speță Înalta Curte de Casație și

Justiție nu este competentă să judece asemenea cereri.

Cât privește susținerea

inculpatului, potrivit căreia recursul declarat ar privi respingerea cererii de

neconstituționalitate a textelor invocate a nu fi în concordanță cu

dispozițiile Constituției României și prevederilor C.E.D.O. se constată că

instanța s-a pronunțat și că aceasta constituie un accesoriu al cauzei,

obiectul principal fiind acela al măsurii arestării preventive. Fiind vorba de

o cerere accesorie, evident că aceasta nu poate să urmeze decât calea cererii

principale.

De altfel, se constată că, din

moment ce instanța de recurs a casat încheierea atacată dispunând trimiterea

cauzei pentru rejudecare, nu avea nici un motiv să sesizeze Curtea

Constituțională, câtă vreme nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, excepția putând

fi invocată de inculpat la prima instanță cu ocazia reluării ciclului procesual.

Pentru considerentele arătate

urmează a se admite excepția de necompetență a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și pe cale de consecință să se respingă, ca inadmisibil, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul T.O.L.C.

și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență

materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul T.O.L.C. împotriva încheierii nr. 332/ R din 16 iunie

2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 16138/3/2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

29 iunie 2006.