ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4171/2006

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată la data de 1 iunie 2006 Tribunalului București, secția I penală, înregistrată în dosarul nr. 16138/3/2006, inculpatul T.O.L.C. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive și punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală. În esență, în motivarea cererii inculpatul a arătat că nu mai subzistă motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă, iar starea sănătății sale s-a agravat. S-a făcut precizarea că judecata poate avea loc și cu persoana sa în stare de libertate, neexistând nici un fel de dubii sau dovezi că s-ar sustrage de la judecată ori că ar putea influența în vreun fel cercetarea judecătorească din moment ce urmărirea penală este terminată și probele administrate.

Tribunalul București, prin încheierea din 5 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 16138/3/2006, a admis cererea formulată de inculpatul T.O.L.C. și, în baza art. 139 alin. (3 3 ) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive luată față de acesta, și, în consecință, a dispus punerea sa în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, dacă nu este arestat în altă cauză. În motivarea acestei încheieri s-a arătat că instanța a fost sesizată de către parchet cu o cerere de înlocuire a măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive a acestuia, întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc.

pen., cerere care a fost judecată în camera de consiliu, contrar dispozițiilor art. 290 C. proc. pen., care consacră principiul publicității ședinței de judecată. Față de această situație, s-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (3 3 ) C. proc. pen., în raport de care măsura arestării preventive se revocă atunci când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, precum și ale art. 192 alin. (2) din același cod, care prevede că încălcarea dispozițiilor relative la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute care nu poate fi înlăturată în nici un mod, nulitate care poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.

S-a concluzionat că încheierea din data de 3 martie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală, prin care s-a admis cererea privind înlocuirea măsurii obligării inculpatului de a nu părăsi țara, cu măsura arestării preventive, este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care și mandatul de arestare preventivă nr. 87 din 3 martie 2006, emis în baza acestei încheieri, este lovit de același gen de nulitate, consecința firească fiind infirmarea acestei măsuri și punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs parchetul prin care a susținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre (încheiere) contrară legii pentru două considerente și anume: A. Instanța a fost sesizată de către inculpat cu o cerere întemeiată atât pe dispozițiile art. 139 alin. (2 3 ) C. proc.

pen., cât și pe cele ale art. 139 alin. (2) C. proc. pen., iar dezbaterile din ședința de judecată au vizat ambele aspecte ale cererii. Deși în considerentele încheierii instanța a analizat ambele aspecte, în dispozitivul încheierii s-a pronunțat numai cu privire la unul dintre ele și anume cel întemeiat pe dispozițiile art. 139 alin. (3 3 ) C. proc. pen. Față de această situație a solicitat a se constata că între considerentele și dispozitivul încheierii exista neconcordanță, fapt ce face ca încheierea în întregul ei să fie lovită de nulitate.

S-a mai arătat că instanța s-a pronunțat cu privire la pretinsa nulitate absolută a hotărârii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pe considerentul încălcării principiului publicității ședinței de judecată, deși verificarea acestui aspect s-a făcut anterior de către instanța de control judiciar care, prin încheierea cu nr. 108 din 13 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 7162/2006, a fost respinsă ca nefondată. B. S-a reținut în mod eronat că inculpatul era implicat în operațiuni numai de natură comercială și nu se constata existența unor indicii temeinice care să justifice presupunerea că a fost încălcată legea penală, din moment ce, anterior înlocuirii măsurii preventive, măsura obligării de a nu părăsi țara nu a fost contestată după fiecare prelungire de către inculpat.

În realitate aceste indicii rezultă din actele dosarului și nu pot fi ignorate. Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea nr. 332/ R din 16 iunie 2006, a admis recursul declarat de parchet împotriva încheierii de ședință din 5 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 16138/3/2006 pe care a casat-o cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea acestei încheieri instanța de recurs a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin nesoluționarea fondului cauzei din moment ce a fost investită cu soluționarea unei cereri de revocare a măsurii arestării preventive, întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. (3 4 ) C. proc.

pen., temei legal care prevede situația în care, pe baza unei expertize medico-legale se constată că cel arestat preventiv, suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenției, iar temeiul pe baza căruia s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive l-a constituit dispozițiile art. 139 alin. (3 3 ) C. proc. pen., care prevede că măsura preventivă se revocă din oficiu și când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. S-a concluzionat că dispunând disjungerea unei singure cereri de revocare a măsurii arestării preventive, motivat pe faptul că aceasta este întemeiată pe două temeiuri legale diferite, deși inculpatul nu a solicitat acest lucru și nici nu a înțeles să promoveze separat două cereri de revocare a măsurii preventive întemeiate pe texte de lege diferite și soluționând cauza fără a se pronunța cu privire la temeiul legal inițial invocat de inculpat și anume art. 139 alin. (3 4 ) C. proc.

pen., instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin nesoluționarea fondului cauzei, motiv pentru recursul declarat de parchet urmează a fi admis ca fondat, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., cu consecința casării încheierii atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță, Tribunalul București, pentru rejudecarea cererii de revocare a măsurii arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. (3 3 ) și alin. (3 4 ) C. proc. pen. Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel a declarat recurs inculpatul T.O.L.C. pe care a criticat-o cu privire la greșita respingere a cererii privind neconstituționalitatea prevederilor art. 140 3 alin. (1) și (3) C. proc. pen., față de art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României și a prevederilor art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României raportat la art. 5 paragraful 4 și art. 6 din C.E.D.O.

și a art. 23 alin. (9) din Constituție, în sensul că în Codul de procedură penală lipsesc proceduri de soluționare a recursului care vizează cazurile de revocare special prevăzute la alin. (3). Recursul declarat în cauză este inadmisibil. Verificând actele și lucrările de la dosar cum și competența de a judeca ce revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 300 C. proc. pen., se constată că aceasta a fost sesizată cu o cerere de recurs care este inadmisibil. Ca urmare, această excepție de necompetență și respectiv inadmisibilitate a recursului de față a fost pusă în discuția părților, concluziile acestora fiind consemnate în practicaua prezentei decizii. Cu privire la necompetența Înaltei Curți de Casație și Justiție și implicit inadmisibilitatea recursului declarat de inculpatul T.O.L.C.

sunt de arătat următoarele: Încheierea atacată cu recurs de către inculpat a fost pronunțată într-o cale de atac și anume aceea a recursului în condițiile prevăzute de lege și, potrivit dispozițiilor legale în materie, și are caracter definitiv. Fiind o hotărâre definitivă, care a parcurs căile de atac legale, împotriva acesteia nu se mai poate uzita căile de atac ordinare, din moment ce au fost epuizate. Singura posibilitate de a ataca o hotărâre rămasă definitivă fiind aceea a exercitării căilor de atac extraordinare, ceea ce nu s-a produs în cazul de față. Se mai constată faptul că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre prin care a dispus casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță, hotărâre care este, de asemenea, definitivă, și care, de asemenea, nu poate fi atacată cu recurs, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. Rezultă din cele mai sus arătate ca fiind vorba de o hotărâre rămasă definitivă, aceasta nu mai putea fi atacată cu un nou recurs, iar recursul declarat în aceste condiții nu poate fi decât inadmisibil, întrucât instanța sesizată, în speță Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă să judece asemenea cereri. Cât privește susținerea inculpatului, potrivit căreia recursul declarat ar privi respingerea cererii de neconstituționalitate a textelor invocate a nu fi în concordanță cu dispozițiile Constituției României și prevederilor C.E.D.O. se constată că instanța s-a pronunțat și că aceasta constituie un accesoriu al cauzei, obiectul principal fiind acela al măsurii arestării preventive.

Fiind vorba de o cerere accesorie, evident că aceasta nu poate să urmeze decât calea cererii principale. De altfel, se constată că, din moment ce instanța de recurs a casat încheierea atacată dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare, nu avea nici un motiv să sesizeze Curtea Constituțională, câtă vreme nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, excepția putând fi invocată de inculpat la prima instanță cu ocazia reluării ciclului procesual. Pentru considerentele arătate urmează a se admite excepția de necompetență a Înaltei Curți de Casație și Justiție și pe cale de consecință să se respingă, ca inadmisibil, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul T.O.L.C.

și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul T.O.L.C. împotriva încheierii nr. 332/ R din 16 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 16138/3/2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie 2006.